Archivos mensuales: diciembre 2019

PREȘEDINTĂ GRAȚIE… ULTRADREPTEI ?/¿ PRESIDENTA POR GRACIA DE… LA ULTRADERECHA ?

29 domingo Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

C 4Kolinda Grabar-Kitarovic

PREȘEDINTĂ GRAȚIE… ULTRADREPTEI ?

Primul tur al alegerilor prezidențiale din Croația a fost câștigat, în mod surprinzător, de candidatul social-democrat, Zoran Milanovic. Acesta a obținut 29,5% din voturi, în timp ce, titulara al cărei mandat se termină – Kolinda Grabar-Kitarovic, – a reușit doar 26,7%. Totuși, toată lumea pariază pe faptul că Kolinda va fi realeasă președintă, în turul al doilea, pe data de 5 ianuarie… Și nu atât pentru meritele ei, ci datorită neașteptatului avânt al ultra-dreptei, care este un partid anti-Kolinda.

C 7Kolinda Grabar-Kitarovic

Adevărul este că panorama electorală croată nu este deloc ortodoxă. Astfel, Grabar-Kitarovic este sprijinită de cel mai mare partid din țară, HDZ (Partidul Comunității Democratice), fără să fie membră a acestui partid. Calul de bătaie al a tuturor partidelor, în aceste alegeri și în cele anterioare, a fost corupția. În țară, această tară socială e lăsată în voia ei în asemenea măsură, încât, la aceste alegeri prezidențiale, s-a prezentat un candidat- Dario Jurican – cu un program parodie, care promitea să includă, în constituția țării, corupția ca instituție națională și să-i creeze chiar și un minister. Răspunsul alegătorilor la această ironie politică a fost mărunt: Jurican a obținut 4,6% din voturi.

C 3

Pe lista particularităților politice croate trebuie să notăm că foarte probabila victorie a Kolindei, în turul al doilea, se va datora marelui absent din această luptă: liderului ultra-dreptei – Miroslav Skoro -, care s-a situat pe locul al treilea, în primul tur, cu 24,5% din voturi. Și, dată fiind idiosincrazia celor care l-au votat, e aproape sigur că niciunul dintre adepții lui Skoro nu-i îi va da votul său lui Milanovic, ci (dacă merg la urne) Kolindei, care, în scenariul acesta, este „răul cel mai mic” pentru ultra-conservatori.

C 10Zoran Milanovic

Și ca să închei prezentarea ciudățeniilor faunei politice croate, amintesc faptul că venirea Kolindei Grabar-Kitarovic în prim-planul scenei politice se datorează, mai ales, aparițiilor sale patriotice la marile evenimente sportive: asistă la ele îmbrăcată în costum popular.

Relativ la social-democratul Zoran Milanovic, înainte de a-și pune actuala etichetă democratică, a băut, în sânul familiei, esențele comunismului, deoarece Milanovicii au fost una din stirpele cele mai cunoscute ale comunismului balcanic. Cu mantia social-democrației (care, în Balcani, a fost adoptată de aproape toți foștii comuniști din era sovietică) Zoran a fost președinte al Croației, între anii 2011- 2016.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

C 1

¿ PRESIDENTA POR GRACIA DE… LA ULTRADERECHA ?

C 9Zoran Milanovic

La primera vuelta de las presidenciales croatas acabó con una sorprendente victoria del candidato socialdemócrata, Zoran Milanovic. Este obtuvo el 29,5% de los votos mientras que la titular saliente – Kolinda Grabar-Kitarovic – sacó un 26,7%. No obstante, todo el mundo apuestas a que Kolinda será reelegida en la 2ª vuelta, el próximo 5 de enero… Y ello, no tanto por sus méritos, sino por el inesperado auge de la ultraderecha que es un partido anti Kolinda.

La verdad es que el panorama electoral croata no es nada ortodoxo. Así, Grabar-Kitarovic es apoyada por el mayor partido del país, HDZ (Partido de la Comunidad Democrática), pero no milita en sus filas. Y el caballo de batalla de todos los partidos en estas y las anteriores elecciones ha sido la corrupción, pero en el país esta lacra social campa de tal manera a sus anchas que en estas presidenciales se presentó incluso un candidato – Dario Jurican – con un programa burlón que prometía incluir en la Carta Magna la corrupción como institución nacional y dedicarle un ministerio. La respuesta del pueblo a la ironía política ha sido nimia: Jurican sacó solo un 4,6%.

C 5

C 6Kolinda Grabar-Kitarovic

En la lista de peculiaridades políticas croatas, hay que apuntar que la muy probable victoria de Kolinda en la 2ª vuelta se deberá al gran ausente de esa pugna : el líder ultra derechista – Miroslav Skoro -, quien se situó 3º en la 1º vuelta, con el 24,5%. Y dada la idiosincrasia de sus votantes, se da por seguro que ninguno de los seguidores de Skoro apostará por Milanovic, sino que apoyará (si acuden a las urnas) a Kolinda, que en este escenario es el “mal menor” para un ultra conservador.

C 2

Y para terminar de señalar las peculiaridades de la fauna política croata, hay que recordar que la irrupción de Kolinda Grabar-Kitarovic en el primerísimo plano del escenario político se debe mayormente a sus apariciones patrioteras en los grandes acontecimientos deportivos: asiste a ellos ataviada con vestimenta folclórica.

En cuanto al socialdemócrata Zoran Milanovic, antes de lucir su actual etiqueta democrática, bebió en el seno familiar las esencias del comunismo ya que los Milanovic fueron una de las estirpes más significadas del comunismo balcánico. Con el manto de la socialdemocracia (que en los Balcanes adoptaron casi todos los excomunistas de la era soviética) Zoran ocupó la presidencia de Croacia del 2011 al 2016.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

TURCIA: CORODAREA PUTERII/TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER

21 sábado Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

V 9Recep Tayyip Erdogan

TURCIA: CORODAREA PUTERII

După o guvernare neîntreruptă de 18 ani, Recep Tayyip Erdogan și partidul său, AKP, au observat, anul trecut, primele semne foarte clare că o putere, din ce în ce mai puțin democratică, după aproape 20 de ani, se corodează.

Înfrângerile electorale – dintre care, cea mai importantă a fost pierderea primăriei din Istambul; scăderea numărului de votanți la referendumurile asupra reformei constituționale, și, mai ales, declinul tot mai accentuat al încrederii în duo-ul Erdogan/ AKP în anchetele demoscopice de la finele lui  2019, au fost simptome clare că, atât oferta ideologică a AKP, cât și carisma politică a lui Erdogan conving, din ce în ce mai puțin, poporul turc. Iar acum, un pas în plus în acest proces de uzură îl reprezintă faptul că doi foști colaboratori apropiați de ai lui Erdogan îl înfruntă public, creându-și fiecare câte un partid, pentru a-i disputa lui puterea.

Cei doi frondiști sunt fostul prim ministru, Ahmet Davutoglu, și Ali Babacan, fost ministru al Economiei și al Externelor. Amândoi au fost dați afară, cu câtva timp în urmă, de Erdogan, mai mult pentru că nu erau de acord cu o putere nelimitată, decât pentru vreo dispută ideologică cu acesta sau vreo strategie politică diferită. Acum, Davutoglu și-a creat propriul său partid – „Partidul Viitorului” – în timp ce Babacan şi-l termina de înregistrat pe al său, la sfârșitul acestui an. Cu toate fricțiunile personale, în ultima parte a anului 2019, Erdogan a încercat să se împace cu Babacan și Davutoglu, și să împiedice, în felul acesta, crearea partidelor lor, însă, ambii au refuzat avansurile președintelui.

V 4Ahmet Davutoglu

V 6Ali Babacan

Ofertele politice ale celor doi foști miniștri sunt foarte asemănătoare și se poate spune că împreună cuprind tot orizontul politic al țării. Davutoglu aspiră să capteze sectorul conservatorilor și al credincioșilor care se simt decepționați de tendințele impuse de Erdogan; iar Babacan apelează la votanții liberali și europeniști, decepționați de felul cum merge AKP.

Davutoglu nu numai că i-a luat-o cronologic înainte lui Babacan, dar, deja a înrolat, în tabăra sa, figuri proeminente din viața politică și financiară a țării, cum sunt Umit Yardin (fost ambasasdor la Moscova, Teheran și Viena), Ibrahim Turhan (fost director al Bursei din Istambul) sau Selim Temurci, care, timp de mulți ani, a fost președinte și factotum al AKP în Istambul.

V 3

Punctul slab al „Partidului Viitorului” îl reprezintă minoritatea kurdă din țară, împotriva căreia Davutoglu a aplicat, cât a fost în fruntea guvernului, o politică foarte dură și atât de intolerantă, încât a determinat o recrudescență a opoziției armate a naționaliștilor kurzi din țară. Însă, în ziua de azi, kurzii îl urăsc și mai mult pe Erdogan.

La ora actuală, spectrul electoral al Turciei se profilează ca o luptă pe trei piste: cea a puterii, formată din AKP și ultranaționaliștii de la MHP; cea a kemaliștilor de la CHP, aliați în  Parlament cu HDP, partidul kurzilor legaliști; și cea a frondiștilor lui Davutoglu și Babacan, a căror adevărată forță încă trebuie să mai treacă proba de foc a urnelor. În afara acestor alianțe rămâne partidul conservator naționalist „Iyi”, a cărui masă de adepți este total insuficientă pentru a obține o majoritate absolută, dar care, în schimb, este suficientă pentru a înclina balanța victoriei într-o luptă între trei forțe relativ egale între ele.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

V 1

TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER

V 8Recep Tayyip Erdogan

Tras 18 años ininterrumpidos gobernando, Recep Tayyip Erdogan y su partido – el AKP – notaron, el año pasado, los primeros y muy claros signos de que casi cuatro lustros de un poder, cada vez menos democrático, los están desgastado.

Las derrotas electorales – de las cuales la más importante fue la pérdida de la alcaldía de Estambul -; el descenso de votantes en los referendos de la reforma constitucional; y, sobre todo, el creciente declive de la fe en el dúo Erdogan/AKP en las encuestas demoscópicas de finales del 12019, han sido síntomas claros de que tanto la oferta ideológica del AKP, como el carisma político de Erdogan convencen, cada vez menos, al pueblo turco. Y ahora, como un paso más en ese proceso de desgaste, dos antiguos colaboradores íntimos de Erdogan se le enfrentan públicamente, creando sendos partidos para disputarle el poder.

Los dos frondistas son el ex jefe de Gobierno, Ahmet Davutoglu, y Ali Babacan, antiguo ministro de Economía y Exteriores. Los dos fueron defenestrados, tiempo atrás, por Erdogan, más por discutirle un poder ilimitado, que por discrepancias ideológicas o estrategias políticas. Ahora, Davutoglu ya ha fundado su partido – ”Partido del Futuro” – en tanto que Babacan estaba ultimando, a finales del año pasado, el registro del suyo. A pesar de las fricciones personales, en las postrimerías del 2019, Erdogan intentó reconciliarse con Babacan y Davutoglu e impedir, así, la fundación de sus respectivos partidos, pero, ambos rechazaron los avances del presidente.

V 5Ahmet Davutoglu

V 7Ali Babacan

Las ofertas políticas de los dos exministros son muy similares y se puede decir que entre las dos abarcan todo el horizonte político del país. Davutoglu aspira a captar al sector de los más conservadores y creyentes que se siente decepcionado por las tendencias impuestas por Erdogan; y Babacan apela a los votantes liberales y europeístas, decepcionados por la marcha del AKP.

Davutoglu no sólo se le ha adelantado cronológicamente a Babacan, sino que ya ha enrolado en su bando figuras prominentes de la vida política y financiera del país, como Umit Yardin (antiguo embajador en Moscú, Teherán y Viena), Ibrahim Turhan (ex director de la Bolsa de Estambul) o Selim Temurci, quien, durante muchos años, fue presidente y factótum del AKP de Estambul.

V 2

El punto flaco del “Partido del Futuro” lo constituye la minoría kurda del país, contra la que Davutoglu aplicó, durante sus años al frente del Gobierno,  una política durísima y tan intolerante que recrudeció la oposición armada de los nacionalistas kurdos del país. Pero, hoy en día, los kurdos odian aún más a Erdogan.

En estos momentos, el espectro electoral turco se perfila como una lucha a tres bandas: la del poder, formado por el AKP y los ultranacionalistas del MHP; la de los kemalistas del CHP, aliados en el Parlamento con el HDP, partido de los kurdos legalistas; y la de los frondistas de Davutoglu y Babacan, cuya auténtica fuerza ha de pasar aún la prueba de fuego de las urnas. Fuera de estas alianzas queda el partido conservador nacionalista “Iyi”, cuya masa de seguidores es absolutamente insuficiente para alcanzar una mayoría absoluta, pero sí, es suficiente para decantar, eventualmente, la victoria en una lucha entre tres opciones de fuerzas relativamente parejas.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

PRIETENI ÎN EMISFERĂ/AMIGOS EN EL HEMISFERIO

18 miércoles Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

B 5Evo Morales, fostul președinte al Boliviei

PRIETENI ÎN EMISFERĂ     Washington, Diana Negre

În timp ce Casa Albă încă mai răspândește știrea cea bună despre alegerile britanice, care îndepărtează un inamic declarat al președintelui Trump și îi oferă un aliat în persoana lui Boris Johnson, panorama din emisfera americană nu este total negativă pentru SUA.

Dacă, probabil se tot ceartă cu noul guvern argentinian și nu se întrezărește o cădere a lui Nicolás Maduro în Venezuela, cel puțin, în Bolivia, situația se pare că ia o altă întorsătură.

În afara Boliviei, puțini au auzit vorbindu-se de Luis Fernando Camacho – de 40 de ani – înainte de căderea președintelui Evo Morales. De acum încolo, acest om va acapara actualitatea boliviană: este candidat la președinție la viitoarele alegeri și, cum s-a aflat, este eminența cenușie a conservatorilor din țară.

B 4

De fapt, ascensiunea și căderea lui Morales este, până la un punct, rodul machiavelismului lui Camacho. Deoarece, istoria modernă a acestei republici este istoria unui neîntrerupt antagonism între populațiile andine și cele din zonele joase, unde provincia cea mai bogată este Santa Cruz. În țară, trăiesc 36 etnii indigene (în marea lor majortate, quechua și aimara) grupate, mai ales, pe cordilieră și care, de-a lungul istoriei, mai degrabă s-au războit între ele, decât au conviețuit, și au făcut front comun doar în ura – reciprocă – față de metișii și albii din zonele joase, mult mai bogați și școliți decât ei. Santa Cruz produce 30% din PIB-ul bolivian! Prima președinție a lui Morales i-a pus pe picior de război pe cei din câmpie, deoarece a canalizat cele mai multe beneficii provenite din zăcămintele de petrol din câmpie, spre programele sociale de care au beneficiat, mai ales, andinii.

B 7

B 8Luis Fernando Camacho

Camacho, născut într-o familie înstărită din Santa Cruz, a condus, de la început, opoziția cruciană, atât din interese economice asemănătoare cu cele alte altor locuitori din câmpie, cât și datorită ideologiei și tradiției. Luis Fernando este un catolic practicant – se spune că are tot timpul asupra lui un rosariu și o Biblie–și un conservator „ca toți ai lui”: tatăl său a prezidat „Comitetul Cetățenesc” (CC) din Santa Cruz, creat în anii 50, pentru a cere mai multe beneficii pentru oraș și provincie din extragerea țițeiului. În luna februarie a acestui an, Luis Fernando a urmat tatălui său la președinția CC. În tinerețea sa, Camacho junior a devenit președinte al Uniunii Tinerilor din Santa Cruz,o organizație cu niște idei atât de conservatoare,încât rivalii ei nu ezită să o califice ca fiind ultra.

B 2

Desigur, în drama boliviană există și alți factori, alții decât intoleranța rasială și „patriotismul patrimonial” din bogatele provincii din câmpie. Politica lui Morales a fost atât de simplistă în sprijinirea indigenilor, încât toate confesiunile creștine s-au simțit maltratate de fostul președinte cultivator de coca. În această privință, este foarte semnificativ faptul că președintele în funcție–senatoarea Jeannine Añez–este o enoriașă activă a unei biserici protestante din provincia Beni, din zonele joase ale Boliviei.

Însă, picătura care a umplut paharul greșelilor lui Evo Morales – în prima sa legislatură reușise să se înfrunte cu Armata, Poliția și cu bisericile creștine – a fost încercarea sa grosieră de a manipula alegerile din 20 octombrie a acestui an.

Și dacă rădăcinile îndepărtate și apropiate ale dramei boliviene sunt evidente, soluția nu e evidentă deloc. Ca în atâtea alte locuri – din SUA, până în Siria -, și în Bolivia, prevalează, azi, încăpățânările exclusiviste asupra bunăvoinței.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

B 1

AMIGOS EN EL HEMISFERIO       Washington, Diana Negre

B 6Evo Morales, ex-presidente de Bolivia

Mientras la Casa Blanca está digiriendo aún la buena noticia de las elecciones británicas, que alejan a un enemigo declarado del presidente Trump y le ofrecen un aliado en Boris Johnson, el panorama en el hemisferio americano no es totalmente negativo para Estados Unidos.

Porque si probablemente estará a la greña con el nuevo gobierno argentino y no se vislumbra una caída de Nicolás Maduro en Venezuela, al menos la situación en Bolivia parece tomar otro giro.

Fuera de Bolivia, poquísimos habían oído hablar de Luis Fernando Camacho – de 40 años – antes de la caída del presidente Evo Morales. A partir de ahora este hombre acaparará la actualidad boliviana por partida doble: como candidato a la presidencia en los próximos comicios y como ya revelada eminencia gris de los conservadores del país.

B 9Luis Fernando Camacho

En realidad, el auge y la caída de Morales es solo hasta cierto punto fruto del maquiavelismo de Camacho. Porque la historia moderna de esta república es la historia de un antagonismo ininterrumpido entre las poblaciones andinas y las de las tierras bajas, cuya provincia más rica es Santa Cruz. El país cuenta con 36 etnias indígenas (en su inmensa mayoría, quechuas y aimaras) afincadas primordialmente en la cordillera y que a lo largo de la Historia han guerreado más que convivido entre ellas y solo han hecho frente común en el odio – correspondido – a los mestizos y blancos de las tierras bajas, mucho más ricos y escolarizados que ellos. ¡Santa Cruz produce un 30% del PIB boliviano! La primera presidencia de Morales puso en pie de guerra a los llaneros porque derivó la mayor parte de los beneficios de los yacimientos petrolíferos sitos en la planicie hacia los programas sociales que beneficiaban primordialmente a los andinos.

Camacho, hijo de una familia adinerada de Santa Cruz, lideró desde un principio la oposición cruceña, tanto por intereses económicos semejantes a los de otros residentes en el llano, pero también por ideología y tradición. Luis Fernando es un católico apasionado – se dice que va siempre con un rosario y una Biblia– y un conservador “por estirpe”: Su padre ya presidió el “Comité Ciudadano” (CC) de Santa Cruz, fundado en los 50 para reclamar más beneficios para la ciudad y la provincia de la extracción de crudos. En febrero de este año Luis Fernando sucedió a su padre en la presidencia del CC. En su juventud, Camacho jr. se convirtió en presidente la Unión Joven de Santa Cruz, una entidad de un ideario tan conservador que sus rivales no dudan en calificarla de ultra.

B 3

Naturalmente, en el drama boliviano hay más factores, además de la intolerancia racial y el “patriotismo patrimonial” de las ricas provincias llaneras. La política de Morales fue tan simplista en su apoyo a los indígenas, que todas las confesiones cristianas se sienten abusivamente maltratadas por el ex presidente cocalero. A este respecto es muy significativo que la presidente en funciones – la senadora Jeannine Añez – sea miembro activo de una iglesia protestante de la provincia de Beni, también en las tierras bajas de Bolivia.

Pero la gota que colmó el vaso de los errores de Morales – quien ya había logrado en su primera legislatura enfrentarse al Ejército, la Policía y las iglesias cristianas – fue su burdo intento de manipulación de las elecciones del pasado 20 de octubre.

Y si las raíces lejanas y próximas del drama boliviano son evidentes, la solución no lo es en absoluto. Cómo en tantos otros lugares – desde los EE.UU. hasta Siria -, también en Bolivia prevalecen hoy los empecinamientos excluyentes sobre la buena voluntad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

Început agitat de campanie/Agitado inicio de campaña

17 martes Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , , , ,

D 8

Început agitat de campanie             Washington, Diana Negre

Campania pentru alegerile prezidențiale americane este proverbial lungă, căci durează aproape un an, din momentul în care încep alegeri primare, în ianuarie, până în ziua alegerilor, la începutul lui noiembrie.

De data aceasta, a început mai devreme, iar, în săptămâna aceasta, a întrat, din plin, în funcțiune cu „impeachment-ul” inițiat în Camera Reprezentanților.

Procedeul acesta, prevăzut în Constituție pentru a-l destitui pe un președinte înainte de a i se termina mandatul, s-a aplicat doar de patru ori, în cele două secole și jumătate, cât este istoria țării, și a obținut rezultatul dorit o singura dată când, până la urmă, nici nu s-a pus în practică, deoarece, președintele de atunci, Richard Nixon, și-a dat demisia, pentru a evita procesul.

Alte două cazuri nu s-au terminat nicicum: primul a fost Andrew Johnson, în 1868, acuzat că l-a dat afară pe Secretarul de Război, încălcând, astfel, o lege adoptată cu un an mai înainte, care stabilea că era nevoie de consensul Senatului pentru a destitui orice persoană a cărei funcție avea nevoie de sprijin senatorial. Un singur vot l-a scăpat pe Johnson de impeachment, care, însă, nu s-a mai prezentat la următoarele alegeri, pentru încă un mandat.

D 1Andrew Johnson

Mai mândru a ieșit Bill Clinton din încercările de a-l scoate de la Casa Albă, din cauza legăturii amoroase pe care a avut-o cu Monica Lewinski, o bursieră care lucra la Casa Albă, cu 27 de ani mai tânără decât el. Nici el n-a fost condamnat. „Impeachment-ul” nu a avut consecințe electorale, deoarece a avut loc la sfârșitul celui de al doilea mandat al său, ba chiar l-a făcut și mai popular printre susținătorii săi, care l-au perceput ca pe o victimă ale unor ambiții politice.

D 3Bill Clinton

D 6Monica Lewinski  și  Bil Clinton

Iar acum, vedem o a patra încercare, care, pentru moment, pare a fi sortită eșecului: „impeachment-ul” este ca un proces judiciar în care Camera Reprezentanților are o funcție asemănătoare cu cea a judecătorului de instrucție : dacă  acasta decide că există indicii de culpabilitate, duce acuzația la „judecată”, într-un tribunal format de Senatul Statelor Unite și prezidat de președintele Tribunalului Suprem.

Spre deosebite de procesele tradiționale, în acest proces, nu este vorba despre delicte comune, ci de acte pe care congresmenii și senatorii le-ar putea considera ca nepotrivite pentru un președinte, și care, deocamdată, nu sunt definite. Și tot spre deosebire de procesele obișnuite, e nevoie de un consens politic pentru a se ajunge la condamnare: două treimi din Senat trebuie să-l găsească vinovat pe președinte. Acest lucru nu s-a reușit niciodată : din cauza lipsei unui singur vot în secolul al XIX-lea și cu o marjă ceva mai mare în cazul lui Clinton, deoarece nu a existat nici măcar o majoritate simplă pentru a-l putea condamna.

Este ceva care transformă clar impeachment-ul într-un proces politic, cu toată carapacea sa judiciară și, în acest ultim caz, cel al președintelui Trump, se pare că este sortit unui dezastru pentru acuzatori: niciun republican nu sprijină această inițiativă și este posibil ca și unii democrați să se delimiteze de ea, din motive electorale: se prezintă în districte în care s-a votat pentru Trump, în 2016, și riscă să-și înfurie alegătorii.

Dar, pentru democrați, impeachment-ul a devenit inevitabil: sectorul mai progresist face, în acest sens, presiuni asupra conducătorilor partidului și cred că, neavând candidați atractivi în rândurile lor, trebuie să se folosească de orice lucru pentru a împiedica realegerea  lui Donad Trump: „dacă nu-l judecăm, este posibil să câștige din nou” spunea, vara trecută, un congresman democrat. Desigur că Partidul Democrat se gândește că își va putea ascuți cuțitele ceva mai bine atunci când va vorbi despre un „impeached president”, și crede că, în felul acesta, va putea evita ca Trump să stea la Casa Albă încă patru ani… cu toate că, deocamdată, este greu să ne imaginăm cine va putea câștiga alegerile, fără un profil atrăgător, contra unui președinte care merge pe creasta unui val de prosperitate, ce a făcut să crească veniturile, să scadă impozitele și să desființeze aproape complet șomajul.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Agitado inicio de campaña        Washington, Diana Negre

D 9

La campaña de las elecciones presidenciales norteamericanas es proverbialmente larga, pues dura casi un año, desde que comienzan las elecciones primarias en enero hasta el día de los comicios a principios de noviembre.

Esta vez ha empezado ya antes y esta semana entró en pleno funcionamiento con el “impeachment” iniciado en la Cámara de Representantes.

Este procedimiento, previsto en la Constitución para destituir a un presidente antes de que acabe su mandato, tan solo se ha aplicado en cuatro ocasiones en los dos siglos y medio de historia del país y tan solo obtuvo el resultado apetecido en la única vez en que no se puso en práctica: el presidente Richard Nixon decidió dimitir para evitar este proceso.

Los otros dos casos acabaron en nada: el primero fue Andrew Johnson, en 1868, por haber defenestrado a su Secretario de Guerra, en violación de una ley aprobada el año anterior, que requería el consenso del Senado para destituir a cualquier persona cuyo cargo exigía apoyo senatorial. Por tan solo un voto, Johnson superó el impeachment, pero no volvió a presentarse a elecciones para un segundo mandato.

D 2Andrew Johnson

Más airoso salió Bill Clinton de los intentos de sacarlo de la Casa Blanca a causa de sus amoríos con Mónica Lewinski, una becaria de la Casa Blanca, 27 más joven que él, pero tampoco fue condenado. El “impeachment” tampoco tuvo consecuencias electorales porque ocurrió al final de su segundo mandato, el máximo permitido por la Constitución, pero sí sirvió para hacerlo aún más popular entre sus seguidores que lo vieron como una víctima de las ambiciones políticas.

D 5Monica Lewinski  y Bil Clinton

D 7Hillary Clinton y Bill Clinton

Y estamos ahora en el cuarto intento, que por ahora parece abocado al fracaso: el “impeachment” es parecido a un proceso judicial en que la Cámara de Representantes tiene una función semejante a la del juez de instrucción y, si decide que hay indicios de culpabilidad, lleva su acusación a “juicio”, en un tribunal formado por el Senado de Estados Unidos y presidido por el presidente del Tibunal Supremo.

A diferencia de los juicios tradicionales, en este procedimiento no se trata de delitos comunes, sino de actos que los congresistas y senadores puedan considerar impropios de un presidente y que, por ahora, no están definidos. Y también a diferencia de los juicios ordinarios, es necesario un consenso político para lograr una condena: dos tercios del Senado han de encontrar culpable al presidente, algo que falló por un solo voto en el siglo XIX, y por un margen bastante mayor en el caso de Clinton, pues no hubo ni tan solo mayoría simple para condenarlo.

Es algo que convierte claramente el impeachment en un proceso político a pesar de su manto judicial y, en este último caso, el del presidente Trump, parece abocado a un desastre para los acusadores: ni un solo republicano apoya la iniciativa y es posible que incluso más de un demócrata se desmarque por cuestiones electorales: se presentan en distritos que votaron por Trump en 2016 y corren el riesgo de enfurecer a sus votantes.

Pero, para los demócratas el impeachmente se ha vuelto inevitable: el sector más progresista presiona a los líderes del partido en este sentido y algunos piensan que, a falta de un candidato atractivo entre sus filas, han de utilizar todas sus defensas contra una reelección de Donad Trump: “si no lo enjuiciamos, es muy posible que gane” decía este verano uno de los congresistas demócratas. Ciertamente, el Partido Demócrata piensa que podrá afilar sus cuchillos mejor cuando hable del “impeached president” y confía que, de esta forma, podrá evitar que Trump ocupe la Casa Blanca  otros cuatro años…aunque de momento es difícil imaginar quien puede ganar las elecciones sin un perfil atractivo y contra un presidente que cabalga la ola de prosperidad que ha hecho subir los ingresos, bajar los impuestos y casi eliminar el desempleo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

INDEPENDENȚA DE ARAMĂ/LA INDEPENDENCIA DE COBRE

16 lunes Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

P 1

INDEPENDENȚA DE ARAMĂ

În lista din ce în ce mai lungă a țărilor care își cer independența, pentru a nu-și împărți cu nimeni bogățiile, s-a adăugat, acum, minuscula (are mai puțin de 10.000 de kilometri pătrați) insula Bougainville, cu puțin peste 200.000 de locuitori.

Geografic, Bougainville aparține insulelor Solomon, iar politic, statului Papua – Noua Guinee. În secolul al XIX-lea, a fost colonie germană, pe urmă, s-a aflat sub tutela Australiei, și, după cel de al II-lea Război Mondial, sub tutela ONU. Din anul 1975, data în care s-a recunoscut independența statului Papua – Noua Guinee, face parte, ca provincie autonomă, din acest stat. Își datorează numele navigatorului francez care a descoperit-o, în secolul al XVIII-lea.

Insula a fost, timp de câțiva ani, scena unui crunt război civil – a costat peste 20.000 de vieți omenești – deoarece statul Papua s-a născut ca rezultat al unor acorduri politice internaționale. Nici locuitorii noului stat și nici țările vecine nu au acceptat acele acorduri. Dacă punem la socoteală și faptul că  Papua a fost – și este – slab din punct de vedere polițienesc și militar, consecința este că acest stat suferă de crize, una după alta.

P 4

Criza din Bougainville s-a acutizat după ce consorțiul Rio Tinto a descoperit pe insulă cel mai mare zăcământ de cupru din lume care poate fi exploatat la zi, iar locuitorii insulei au pretins un procent mare din beneficiile pe care le aduce exploatarea. Foarte greu și cu un preț foarte mare, gherila a împiedicat, în ultimele decenii, exploatarea acelui zăcământ de cupru – în 2001, s-a ajuns la un armistițiu, care prevedea organizarea unui referendum, în decembrie 2019.

Însă, faptul că a avut loc referendumul, iar 98% dintre votanți au optat pentru independență, nu înseamnă, câtuși de puțin, că aceasta se va întâmpla într-un viitor apropiat… sau îndepărtat. Mai întâi, deoarece voința populară bouganinvilleză trebuie să fie recunoscută de Parlamentul papuaș, un lucru care cu greu se va întâmpla, deoarece a-i acorda independența insulei Bougainville ar însemna stârnirea multor conflicte autonomiste și independentiste cărora să le facă față guvernul de la Port Moresby. Și desigur, deoarece este prea mult cupru în joc.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

P 2

LA INDEPENDENCIA DE COBRE

P 3

En la cada vez más larga lista de naciones que reclaman la independencia para no compartir sus riquezas se ha añadido ahora la minúscula (no llega a los 10,000 km2 cuadrados) isla de Bougainville, con poco más de 200.000 habitantes.

Geográficamente, Bougainville pertenece a las islas Solomon y políticamente, al Estado de Papúa – Nueva Guinea. En el siglo XIX fue colonia alemana, luego estuvo bajo la tutela de Australia y tras la II Guerra Mundial, de la ONU. A partir de 1975, fecha de reconocimiento de la independencia de Papúa – Nueva Guinea, forma parte como provincia autónoma de ese Estado. Su nombre se lo debe al navegante francés que la descubrió en el siglo XVIII.

La isla ha sido durante años escenario de una cruenta guerra civil – costó más de 20.000 vidas – porque el Estado de Papúa nació como fruto de acuerdos políticos internacionales y ni muchos de los moradores del nuevo Estado ni varios de los países vecinos aceptaron realmente los acuerdos. Si a ello se une que la propia Papúa era – y es – policial y militarmente débil, la consecuencia es que el Estado viene padeciendo una crisis de soberanía tras otra.

P 5

La de Bougainville se recrudeció a raíz de descubrir allá el consorcio de Rio Tinto la mayor mina de cobre a cielo abierto del mundo y los isleños reclamaron un alto porcentaje de los beneficios que generaba la mina. A duras penas y un alto coste – entre otras cosas, la guerrilla ha impedido en los dos últimos decenios la explotación minera – se llegó en el 2001 a un armisticio que preveía la celebración del referendo de diciembre del 2019.

Pero que se haya celebrado el referendo y que el 98% de los electores haya optado por la independencia no quiere decir ni mucho menos que esto vaya a suceder en un futuro próximo… o lejano. Y ello, en primer lugar, porque la voluntad popular bouganinvillesa ha de ser reconocida por el Parlamento papú, cosa muy difícil que ocurra porque concederle la independencia a Bougainville azuzaría aún más los muchos conflictos autonomistas e independentistas con que se enfrenta el Gobierno de Port Moresby. Y también, claro, porque hay demasiado cobre en juego.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

RADICALISM BRITANIC/RADICALISMO BRITÁNICO

12 jueves Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

C 2Corbyn și Johnson

RADICALISM BRITANIC

Alegerile britanice din luna aceasta au declanșat pasiuni și nesăbuințe; mai ales, nesăbuințe economice.

Căci, la această confruntare electorală, conservatorii – teoretic favoriți – se tem că Boris Johnson nu reușește să convingă poporul, iar laburiștii, care, de 40 de ani încoace, n-au mai fost la putere, se tem că vor rata ocazia cea mai bună de a ajunge la guvernare. Și, stârnite fiind de frică, ambele partide au întreprins un fel de licitație a votului: cine promite cele mai mari cheltuieli publice…

Deocamdată, laburiștii se află în fruntea ofertei : 28 la 1. Aceasta se datorează, în mare parte, faptului că laburistul Jeremy Corbyn crede că a găsit un filon în electoratul tânăr – sub 30 de ani – care se gândește mai mult la justiția socială, decât la cum se vor finanța pomenile. Și, desigur, într-o măsură și mai mare, faptului că Corbyn s-a înconjurat de consilieri din aripa super-progresistă a partidului. Fostului militant comunist, Andrew Murray, i se atribuie nu puține dintre actualele propuneri electorale: naționalizarea căilor ferate, a poștei, a furnizorilor de apă, gaz și electricitate, pe lângă sporirea unui lung șir de prestații sociale. Principalul consilier al lui Corbyn, John McDonnell, a spus, de curând, că s-a inspirat mult din ideile lui Marx, Lenin și Trotsky și că Venezuela lui Chavez este un model de luat în seamă.

C 4Boris Johnson

Cifrele promisiunilor laburiste sunt impresionante: 400 de miliarde de lire sterline, la care se va mai adăuga o tranșă anuală de 83 de miliarde, pentru prestări sociale imediate.Dar, dacă tranșele financiare înseamnă o răsturnare revoluționară, modalitatea de a le duce la îndeplinire seamănă mult cu o revoluție marxistă. Aceasta, deoarece cei din jurul lui Corbyn spun că naționalizările nu se vor face despăgubind cu bani pe actualii acționari, ci plătindu-i cu bonuri ale noilor împrumuturi pe care le va face statul, după alegeri. Și, cum în programul lor nu sunt menționate cifrele acestor despăgubiri, la Bursă, anunțul se citește ca fiind o expropriere…

În fața acestui corn al abundenței laburiste, conservatorii par a fi niște timizi patologici… dar, aceasta nu-i împiedică să atingă, totuși, limitele prudenței. Oamenii lui Johnson promit să tot mărească cheltuielile sociale până la trei miliarde de lire sterline, în fiecare an, mai ales, pentru a îmbunătăți Administrația Publică, spitalele și școlile. Și poliția – supusă unui regim de vaci slabe, de când a venit Margaret Thatcher la putere –  tories vor să o doteze cu încă 20.000 de locuri de muncă.

Discrepanța programatică dintre conservatori și socialiști este foarte mare în aproape toate domeniile, cu excepția a două dintre ele. Una dintre  coincidențe este că niciunul dintre aceste două partide nu spune nimic concret depre finanțarea reformelor lor.

Cealaltă coincidență este că vâltoarea acestei licitații de promisiuni a trimis brexit-ul pe un loc secund în campania electorală. Și aceasta, cu toate că cele mai multe speranțe de creștere economică, în viitorul imediat, depind de faptul că ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană să se realizeze în baza unui tratat de liber schimb între Londra și Bruxelles, care să le permită accesul reciproc la piețele lor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

C 3Johnson y Corbyn

RADICALISMO BRITÁNICO

C 1Johnson y Corbyn

Los comicios británicos de este mes han disparado las pasiones y los despropósitos; sobre todo, los despropósitos económicos.

Porque a esta confrontación electoral, los conservadores – teóricos favoritos – llegan con el miedo de que Boris Johnson no acabe de convencer al pueblo y los laboristas, que llevan 40 años alejados del poder, temen desaprovechar una ocasión óptima de alzarse con el Gobierno. Y, azuzados ambos por el miedo, han emprendido una especie de subasta del voto: a ver quién promete más gasto público…

Por ahora, los laboristas encabezan claramente la puja: 28 a 1. Ello se debe en gran parte a que el laborista Jeremy Corbyn cree haber encontrado un filón en el electorado joven – menor de 30 años – que piensa más en la justicia social que en cómo se van a financiar las dádivas. Y, seguramente en mayor parte aún, porque Corbyn se ha rodeado de asesores del ala súper progresista del partido. Al ex militante comunista Andrew Murray se le atribuyen no pocas de las actuales propuestas electorales: nacionalización de los ferrocarriles, correos, suministradores de agua, gas y electricidad, amén del incremento de un sinfín de prestaciones sociales.  Y el principal asesor de Corbyn, John McDonnell, dijo hace poco que se ha inspirado mucho en el ideario de Marx, Lenin y Trotsky y que la Venezuela de Chávez es un modelo a tener en cuenta.

C 5Jeremy Corbyn

Las cifras de las promesas laboristas son impresionantes, 400.000 millones de libras, a las que hay que sumar una partida anual de 83.000 millones más para prestaciones sociales inmediatas. Pero si las partidas financieras significan un vuelco casi revolucionario, el modo de llevarlas a cabo suenan mucho a revolución marxista. Porque los de Corbyn dicen que las nacionalizaciones no se harán indemnizando en efectivo a los accionistas actuales, sino pagándoles con bonos de los nuevos empréstitos que vaya a hacer el Estado después de las elecciones. Y como en el programa no se dan cifras de estas indemnizaciones, en la Bolsa se lee el anuncio como una casi expropiación…

Frente a este cuerno de la abundancia laborista, los conservadores parecen unos tímidos patológicos… sin que por ello tampoco dejen de rozar los límites de la prudencia. Los de Johnson prometen incrementar el gasto social hasta los tres mil millones de libras anuales, con preferencia para la mejora de la Administración Pública, los hospitales y las escuelas. Y a la policía – sometida a un régimen de vacas flacas desde la llegada de Margaret Thatcher al poder – los tories la quieren dotar de 20.000 puestos de trabajo más.

  La discrepancia programática de conservadores y socialistas es muy grande en casi todos los campos menos en dos. Una de las coincidencias es que ni uno ni otro partido dice nada concreto sobre la financiación de sus reformas.

La otra coincidencia es que la vorágine de esta puja de promesas ha relegado al brexit a un lugar secundario de la campaña electoral. Y eso, a pesar de que la inmensa mayoría de las esperanzas de crecimiento económico en el futuro inmediato depende de que la salida de Gran Bretaña de la Unión Europea se haga acordando Londres con Bruselas un tratado de libre comercio, que permita el mutuo acceso a los respectivos mercados.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

VALENTIN POPESCU

PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE/EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS

12 jueves Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

S 1Muhammad bin Salman

PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE

Arabia Saudită s-a lansat într-o reformă profundă, pentru a-și asigura cu milioanele de azi viitorul de mâine. Mohamed bin Salman, prințul moștenitor și adevăratul guvernant al țării, și-a asumat sarcina de a moderniza o țară, care a trăit (foarte bine) timp de decenii cu o singură sursă de venituri – petrolul –, care scade tot atât de repede, pe cât crește populația regatului.

De fapt, Arabia Saudită are multe probleme. În 20 de ani, populația s-a dublat (acum are 34 de milioane de locuitori); în fiecare an, năvălesc pe piața muncii 400.000 de tineri și sunt tot mai multe femeile bine pregătite care își cer felia lor din această piață. Astfel, nu numai că trebuie să se creeze în țară industrii și afaceri pentru a absorbi această avalanșă de mână de lucru, dar, e nevoie să i se dea societății o nouă structură – dinamică și deschisă –, adecvată acestor parametri. Prin urmare, trebuie să se reducă enorma influență a clerului sunit în viața saudiților; să se obțină capitalul necesar menținerii prestațiilor sociale pentru o populație în creștere, în paralel cu investițiile industriale, care, azi, pornesc, practic, de la zero.

S 3

Proiectul este urgent, curajos și foarte necesar, însă, modalitatea de a-l înfăptui suscită îndoieli. Mai întâi, deoarece se pare că urmează o cale eminamente saudită. Capitalul trebuie să provină din ieșirea la bursă a întreprinderii care comercializează petrolul din această țară -„Aramco”-, dar, această capitalizare este alarmant de naționalistă și exclusivistă. Din cele 30 de miliarde de $ care se speră că se vor obține prin vânzarea de acțiuni, capitalului străin (și odată cu el, tehnologiilor moderne) i se rezervă o fracțiune neînsemnată. Prințul moștenitor se pare că dorește ca „Aramco” să continue să fie o feudă saudită, la fel și viitoarea industrie a regatului. Evident, nu se caută încorporarea capitalului privat străin, ci doar a celui național. Rămâne de văzut atât dacă capitaliștii saudiți cred în programul („Viziunea 2030”) prințului, cât și dacă tehnologia străină va paria pe acest proiect, în care nu are nicio putere de decizie.

Această a doua îndoială se datorează atât reticenței occidentalilor în a se îmbarca în niște domenii naționaliste închise, cât și în angajamentul politic pe care îl presupune „Viziunea 2030”. Mohamed bin Salman ar vrea să reformeze radical totul; totul, cu excepția puterii politice. Aceasta urmează să rămână în mâinile dinastiei Saud care guvernează absolutist, încă de la crearea regatului.

S 5

Pe lângă aceste probleme strict naționale și foarte mari, proiectul prințului se izbește de mari probleme internaționale. Mai întâi, rivalitatea crescândă și tenace dintre Riad și Teheran pentru a domina lumea musulmană și piața mondială a petrolului. Această luptă  le-a costat pe ambele țări, râuri de aur și multe vieți omenești (mai multe iraniene, decât arabe). Însă, mai ales războiul din Yemen – unde, această rivalitate, care s-a manifestat în forma sa cea mai sângeroasă și nemiloasă, a evidențiat o incredibilă ineficiență a forțelor armate saudite.

S-ar putea afirma deci, că prințul Mohamed bin Salman a pornit pe drumul cel bun, dar, de o manieră atât de periculoasă, încât s-ar putea spune că a ales el drumul cel bun, dar, merge greșit pe el …

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 4

EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS

S 2Muhammad bin Salman

Arabia Saudita se ha lanzado a una reforma profundísima para asegurarse con los millones de hoy el futuro de mañana. Mohamed bin Salman, el príncipe heredero y auténtico gobernante del país, ha asumido el desafió de modernizar una nación que ha vivido (muy bien) durante decenios de un único ingreso – el petróleo – que está menguando casi tan deprisa como se incrementa el censo del Reino.

En realidad, los problemas saudíes son muchos. En 20 años, el censo se ha doblado (hoy cuenta con 34 millones de habitantes); cada año irrumpen en el mercado laboral 400.000 jóvenes y cada vez hay más mujeres bien preparadas que reclaman su tajada en ese mercado. Y así, no sólo se trata de crear en el país industrias y negocios para absorber ese alud de mano de obra, sino también de darle a la sociedad una estructura nueva – dinámica y abierta –, adecuada a esos parámetros. Se trata, pues, de reducir la exorbitante influencia del clero sunnita en la vida saudí; de lograr el ingente capital necesario para mantener las prestaciones sociales de una población creciente, al mismo tiempo que se llevan a cabo las inversiones industriales que hoy en día parten prácticamente de cero.

S 6

El proyecto es urgente, valiente e imprescindible, pero el modo de hacerlo suscita dudas. En primer lugar, porque parece seguir una vía eminentemente saudí. El capital ha de surgir de la salida a bolsa de “Aramco” – la empresa comercializadora del petróleo del país -, pero esta capitalización es alarmantemente nacionalista y exclusivista. De los 30.000 millones de $ que se espera recaudar con el primer paso de la venta de acciones, al capital foráneo (y con él, las tecnologías punteras) se le reserva una fracción insignificante. El príncipe heredero parece empeñado en que “Aramco” siga siendo un feudo saudí y la futura industria del reino, también. Evidentemente, no se busca incorporar capital privado extranjero, sino tan sólo el nacional. Y está por ver tanto si los capitalistas saudíes creen en el programa (“Visión 2030”) del príncipe, como si la tecnología extranjera apostará por ese proyecto en el que no tiene voz ni voto.

Y esta segunda duda se debe tanto a la reluctancia de los occidentales a embarcarse en cotos nacionalistas cerrados, como al planteamiento político que conlleva “Visión 2030”. Porque Mohamed bin Salman lo quiere reformar radicalmente casi todo; todo, menos el poder político. Este ha de seguir estando en manos de la dinastía Saud que Gobierna de forma absolutista desde la creación del Reino.

Además de estos problemas estrictamente nacionales y de por sí ya muy grandes, el proyecto del príncipe se enfrenta unos no menores de tipo internacional. En primer lugar, la empecinada y creciente rivalidad entre Riad y Teherán por dominar el mundo musulmán y el mercado mundial del petróleo. Esta lucha les ha costado a ambas naciones ríos de oro y muchas vidas humanas (más iraníes que árabes). Pero, sobre todo la guerra del Yemen – donde esa rivalidad se ha escenificado de la manera más sangrienta y despiadada posible, ha evidenciado una increíble ineficiencia de las fuerzas armadas saudíes.

Visto todo esto, se podría decir que el príncipe Mohamed bin Salman ha emprendido el camino debido, pero de una manera tan peligrosa que bien podría ser el buen camino mal andado…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

SPD ÎN CĂUTAREA LUI ÎNSUȘI/EL SPD EN BUSCA DE SI MISMO

09 lunes Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

S 1

SPD ÎN CĂUTAREA LUI ÎNSUȘI

„Partidului Social Democrat German din secolul al XX-lea niciodată nu i-a mers atât de bine ca în anii în care nu a practicat o politică socialistă” – este ceea ce se poate afirma, acum, când socialismul German luptă disperat pentru a fi din nou – din punct de vedere electoral – un pilon al politicii germane.

De când s-a dezis de marxism (la congresul de la Bad Godesberg, pe la mijlocul anilor 50), avântul SPD a fost continuu, până a ajuns să domine total deceniul anilor 70, și să revină, din nou, după alți zece ani – sub conducerea lui Gerhard Schroeder – pentru a-și pune iarăși amprenta în politica germană, timp de încă un deceniu. În ambele faze ale apogeului, socialismul German a situat pe primul loc nevoile statului și pe al doilea, ideologia partidului. Rezultatul a fost o prosperitate economică cu consecința ei, adică pacea socială.

În acest proces – de altfel, normal în orice democrație – a apărut un factor nou: schimbările de generații și cele din contextul mondial le-au prins pe picior greșit pe toate partidele parlamentare; în mod deosebit pe cele ale căror ideologii erau înrădăcinate în viziuni sociale vetuste, de prin secolul al optsprezecelea. Iar acest lucru a avut consecințe demolatoare în cazul Partidului Social Democrat german, SPD.

Succesele din a doua jumătate a secolului XX au declanșat egoismele multor conducători – dar, și mai rău – i-au orbit pe cei mai radicali, convinși, acum, că, cu bani, se vor putea înfăptui toate utopiile. Fenomenul, mutatis mutandis, a fost universal, însă, în cazul socialismului german, a fost mai grav, deoarece partidul a avut întotdeauna o atracție spre frondă și idealism oniric. Poate de aceea, în Germania, declinul socialismului a fost mai spectaculos și mai acut decât în alte țări occidentale. SPD, după cel de al II-lea Război Mondial, mobiliza, întotdeauna, peste 40% din electorat, dar acum, e o realizare deosebită când obține peste 20%, la alegeri.

S 4Norbert Walter-Borjans și Saskia Esken

Partidul se străduiește de ani buni să revină la protagonismul de odinioară. Astfel, a promovat lideri cu certă capacitate politică, care au pariat pe linia moderată a lui Helmut Schmidt și Gerhard Schroeder, însă, noile generații au continuat să nu aibă încredere în partid. Acum, SPD încearcă să se refacă, pariind pe calea opusă: cea a unei stângi radicale și maximaliste (noua conducere formată din doamna Esken și economistul Walter-Borjans), dar, rezultatele nu par să se îmbunătățească. Proba de foc a noului tandem – urnele – nu a avut loc încă, dar, presiunea centrifugă continuă să fie mare.

Adevărul este că acestui partid îi lipsește, azi, ceea ce îi prisosea când a avut probleme cu Bismarck: o ideologie care să vină în întâmpinarea nevoilor și aspirațiilor societății și generației actuale. Sau, spus mai direct: partidului îi lipsesc gânditorii și îi prisosesc activiștii.

 Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL SPD EN BUSCA DE SI MISMO

S 2

“Al SPD del siglo XX nunca le fue tan bien como en los años en que no practicó una política socialista” se podría decir hoy, cuando el socialismo alemán lucha desesperadamente por volver a ser – electoralmente – un pilar de la política alemana.

Desde que el partido abjuró del marxismo (congreso de Bad Godesberg a mediados de los 50) el auge del SPD creció constantemente hasta dominar totalmente el decenio de los 70 y resurgir diez años más tarde – dirigido por Gerhard Schroeder – para volver a imponer su impronta en la política germana durante todo el decenio. En ambas fases de apogeo, el socialismo alemán antepuso las necesidades del Estado a la ideología del partido. El resultado fue una bonanza económica y la consecuente paz social.

En este proceso – por lo demás, normal en toda democracia – apareció un factor nuevo: los cambios generacionales y del contexto mundial cogieron con el pie cambiado a todos los partidos del mundo parlamentario; especialmente, a aquellos cuyas ideologías estaban arraigadas en visiones sociales vetustas, decimonónicas. Y esto tuvo consecuencias demoledoras en el caso del SPD.

Los éxitos de la segunda mitad del siglo XX habían disparado los egoísmos de sinnúmero de dirigentes y – peor aún – cegado a los más radicales, convencidos ahora de que con dinero se podrían llevar a cabo todas las utopías. El fenómeno, mutatis mutandis, ha sido universal, pero en el caso del socialismo alemán fue más grave porque el partido tuvo siempre una querencia a la fronda y al idealismo onírico. Quizá por eso, en Alemania el declive del socialismo ha sido más espectacular y agudo que en otras naciones occidentales. El SPD que tras la II Guerra Mundial había movilizado siempre a más del 40% del electorado, ahora se da con un canto en los dientes cuando supera el 20% en unos comicios.

S 5Norbert Walter-Borjans și Saskia Esken

El partido lleva ya lustros luchando por recuperar el protagonismo de otrora. Así, ha dado protagonismo a líderes de indudable capacidad política que apostaron por la línea moderada de Helmut Schmidt y Gerhard Schroeder, pero las nuevas generaciones siguieron negándole la confianza al partido. Ahora, el SPD intenta rehacerse, apostando por la vía opuesta: la de una izquierda radical y maximalista (la nueva directiva formada por la señora Esken y el economista Walter-Borjans) y los resultados no parecen mejorar. La prueba de fuego del nuevo tándem – las urnas – falta aún, pero la presión centrífuga sigue siendo tan grande como hasta ahora.

Y es que al SPD de hoy en día le falta justamente lo que le sobraba al partido que se las tenía tiesas con Bismarck: una ideología que atienda las necesidades y aspiraciones de la sociedad y generación actuales. O dicho con más crudeza: al partido le faltan pensadores y le sobran activistas.

S 3

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

MILIONARI ȘI SEPTUAGENARI/ MILLONARIOS Y SEPTUAGENARIOS

03 martes Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

T 1

MILIONARI ȘI SEPTAGENARI       Washington, Diana Negre

Alegerile prezidențiale americane vor avea loc peste un an, iar cei 210 milioane de  alegători vor avea doi candidați, ca de obicei: republicanul  Donald Trump și un democrat, a cărui identitate încă nu se cunoaște.

Dar, ceea ce este sigur este că lupta va fi între milionari: Trump e mândru că are casele de bani pline, în timp ce, în tabăra democrată, tocmai a apărut un alt milionar, mult mai  bogat decât el: Michael Bloomberg, fost primar al New York-ului, care se pare că își va subvenționa singur campania, cu câteva fărâmituri din miliardele de dolari pe care le are.

Bloomberg tocmai s-a lansat în arena prezidențială, de care s-a apropiat și în alte ocazii, când, însă, a hotărât să nu candideze: „eu voi fi mereu un evreu scund din New York”, spunea, în 2016, pentru a arăta limitele pe care le are personalitatea sa, când se pune problema să atragă ample sectoare ale electoratului. Dar, iată  că și-a schimbat părerea, nu pentru că n-ar mai fi evreu și nici pentru că și-ar fi mai mărit statura, ci pentru că puținele posibilități pe care le au ceilalți candidați democrați de a-l învinge pe Trump, îi deschid lui un posibil drum spre Casa Albă.

B 1 Michael Bloomberg

La cei 77 de ani ai săi, Bloomberg este mai mare decât Trump, omul care a devenit președinte la 70, cel mai în vârstă președinte ales, din toată istoria țării. În cariera sa prezidențială, este înconjurat de oameni cam de aceeași vârstă: fostul vicepreședinte, Joe Biden, care, în prezent, e pe primul loc în sondajele democraților; la fel și Bernie Sanders, care îi calcă pe urme, în sondajele de opinie. Cel de al treilea candidat al partidului, senatoarea din partea statului Massachussets, Elizabeth Warren, este un bobocel cu cei 70 de ani pe care îi are în prezent, însă, dacă ar câștiga alegerile, ar prelua funcția la o vârstă mai înaintată decât cea pe care o avea Trump, când a venit la Casa Albă.

Din tot acest grup, cel mai sărac este Biden, a cărui avere personală nu ajunge la un milion de dolari. Chiar și Sanders, idolul tinerilor care îi admiră pozițiile socialiste, îl depășește cu cele două milioane și jumătate de dolari, obținuți în urma vânzării cărților sale printre  tinerii entuziaști ai Partidului Democrat, în timp ce Warren, la fel de progresist ca Sanders, are un capital modest, în comparație cu Trump sau Bloomberg, dar, care urcă până la 6 milioane de dolari, mult peste posibilitățile sau aspirațiile alegătorilor pe care speră să-i atragă.

Nu că americanii ar căuta politicieni în vârstă, căci, cel mai tânăr din trupa aspiranților democrați, primarul din South Bend, statul Indiana, Pete Buttegieg, are 37 de ani, cu unul mai puțin decât Tulsy Galbard, comandantul Gărzii Naționale din Hawai. Însă, niciunul dintre acești tinerei (vârsta minimă pentru a putea depune jurământul ca președinte este de 35 de ani) nu are nici avere personală, nici mari perspective de succes, oricât de mult ar merge Buttegieg în fruntea sondajelor din Iowa, primul loc unde se vor ține alegerile primare de anul viitor.

Pentru Trump, adversarul cel mai periculos se pare că este Bloomberg, un politician mult mai moderat decât ceilalți din această campanie, și care, în plus, îl umbrește în chestiunile economice: nu numai că Bloomberg nu a moștenit vreo avere (este fiul unui contabil și nepot al unor imigranți evrei, în timp ce tatăl lui Trump avea deja o întreprindere de construcții imobiliare), ci pentru că averile lui sunt de vreo zece ori mai mari decât cele ale actualului președinte, un om al cărui patrimoniu continuă să fie un mister, deoarece îl păstrează învăluit într-un secret absolut, poate pentru că nu ar fi atât de mare, pe cât lasă el să se creadă.

Într-o țară în care succesul este mai admirat decât invidiat, cel care strânge milioane atrage voturile celor mai sărace persoane, din locurile cele mai îndepărtate.  Mai greu este să se folosească acești bani în campanie: rivalii lui Bloomberg deja îl atacă, tocmai pentru că este prea bogat, față de dezavantajul pe care această avere îl poate representa pentru ei, și spun că Bloomberg va încerca să cumpere alegerile, în loc să le câștige.

Marea noutate, cel puțin în momentul de față, este că Bloomberg a anunțat că nu va accepta donații pentru a-și finanța campania, ceea ce rivalii săi nu pot să admită, deoarece nu au case de bani atât de mari, încât să plătească publicitatea din ziare și televiziuni, sau salariile marilor echipe necesare pentru o campanie eficace.

Bloomberg dispune, în plus, de o infrastructură care îi aduce mari avantaje, căci este proprietarul unui imperiu mediatic, căruia deja i-a dat ordin să nu cerceteze nicio chestiune care l-ar putea afecta pe el, dar care, în schimb, are mână liberă să-i radă rivalii.

În cazul în care campania finală se tranșează între Bloomberg și Trump, va fi o luptă între două personaje asemănătoare: amândoi sunt din New York, sunt miliardari și amândoi și-au schimbat de multe ori jacheta politică: lui Trump i se cunosc vreo 13 schimbări în zburătăceala lui între cele două partide, în timp ce Bloomberg a fost democrat, până când partidul i-a închis numirea pentru primăria New York-ului, la care s-a prezentat și a câștigat-o ca republican. După câțiva ani, a deveint independent, și, de curând, iar s-a întors în țarcul său democrat.

Aceste veleități sunt greu de înțeles în Europa, unde, asemenea candidați s-ar descalifica, dar, SUA sunt o țară în care măsura o dă succesul, fără să mai intereseze cum și cu cine a fost obținut.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MILLONARIOS Y SEPTUAGENARIOS      Washington, Diana Negre

B 2Michael Bloomberg

Las elecciones presidenciales norteamericanas se celebrarán dentro de un año y, como ya es habitual, los 210 millones de votantes tan solo tendrán dos candidatos, el republicano Donald Trump y un demócrata cuya identidad todavía se desconoce.

Lo que sí parece seguro, es que la lucha será entre millonarios: Trump presume de tener una arcas bien repletas, mientras que en el bando demócrata acaba de aparecer otro millonario mucho más rico que él: Michael Bloomberg, el ex alcalde de Nueva York que va camino de financiar su campaña con unas cuantas migajas de sus muchos miles de millones de dólares.

Bloomberg acaba de lanzarse al ruedo presidencial al que ya se había acercado en otros comicios pero decidió no competir: “yo siempre seré un judío bajito de Nueva York”, explicó en 2016, para ilustrar los limites que su personalidad tiene para atraer a amplios sectores del electorado. Ahora ha cambiado de opinión, no porque haya dejado de ser judío ni por haberse estirado en altura, sino porque las escasas posibilidades que los otros candidatos demócratas tienen de derrotar a Trump le abren un posible camino a la Casa Blanca.

A sus 77 años, Bloomberg es incluso mayor que Trump, el hombre que llegó a la presidencia con 70, la edad más avanzada de un presidente electo  en la historia del país. En la carrera presidencial está rodeado de compañeros de su quinta: el ex vicepresidente Joe Biden, quien por ahora lidera las encuestas demócratas, tiene su misma edad, al igual que Bernie Sanders, que le está pisando los talones en los sondeos de opinión. El tercer candidato de su partido, la senadora por Massachussets Elizabeth Warren, es todo un pimpollo con tan solo 70 años en estos momentos, pero, si ganara las elecciones,  tomaría posesión a una edad más avanzada que la de Trump cuando este llegó a la Casa Blanca.

T 2

De todo este grupo, el más pobre es Biden, cuya fortuna personal no llega al millón de dólares. Incluso Sanders, el ídolo de los jóvenes que admiran sus posiciones socialistas, le supera y se estima que tiene unos 2.5 millones gracias a los libros que compran ávidamente los jóvenes del Partido Demócrata, mientras que Warren, tan progresista como Sanders, tiene un capital modesto en comparación a Trump o Bloomberg, pero asciende a 6 millones de dólares, muy por encima de las posibilidades o incluso aspiraciones de los votantes que espera atraer.

No es que los norteamericanos busquen políticos ancianos, porque el más joven de la tropa de aspirantes demócratas, el alcalde de South Bend, en el estado de Indiana, Pete Buttegieg, tan sólo tiene 37 años, uno menos que Tulsy Galbard, comandante de la Guardia Nacional de Hawaii. Pero ninguno de estos jovencitos (la edad mínima para jurar la presidencia es de 35 años) tiene ni fortuna personal ni grandes perspectivas de éxito, por mucho que Buttegieg vaya delante de todos en las encuestas en Iowa, la primera de las elecciones primarias del año próximo.

Para Trump parece que el adversario que mayor peligro le ofrecería es Bloomberg, un político mucho más moderado que sus coetáneos en esta campaña y que además le hace sombra en cuestiones económicas: no sólo porque Bloomberg no heredó su fortuna (es hijo de un contable y nieto de emigrantes judíos, mientras que el padre de Trump ya tenía una próspera constructora inmobiliaria), sino que sus haberes son probablemente diez veces mayores que los del actual presidente, un hombre cuyo patrimonio sigue siendo un misterio, porque lo guarda celosamente en secreto, posiblemente porque no son tan grandes como él quiere hacer creer.

En un país en que el éxito es más admirado que envidiado, la acumulación de millones atrae votos incluso de las personas más pobres en los lugares más remotos.  Más difícil es llevar ese dinero a la campaña: los rivales de Bloomberg ya lo atacan precisamente porque es demasiado rico y, ante la desventaja que esta fortuna puede representar para ellos, ya indican que Bloomberg intentará comprar las elecciones, en vez de ganarlas.

B 3

Porque la gran novedad, al menos por ahora, es que Bloomberg ha anunciado que no aceptará donaciones para financiar la campaña, algo que sus rivales no se pueden permitir, porque no tienen arcas lo bastante grandes, como para pagar la publicidad en diarios y televisiones, o los salarios de los enormes equipos necesarios para una campaña efectiva.

Bloomberg cuenta además con una infraestructura que le da ventajas, porque es propietario de un imperio mediático al que ya ha dado órdenes de no investigar ningún asunto que le pudiera perjudicar, pero, en cambio, tienen carta blanca para embestir contra sus rivales.

Si la campaña final se dirime entre Bloomberg y Trump será una lucha entre dos personajes semejantes: ambos son de Nueva York, son multimillonaris y ambos han cambiado repetidamente de chaqueta política: a Trump se le conocen hasta 13 cambios en su mariposeo entre los dos partidos, mientras que Bloomberg fue demócrata hasta que el partido le cerró la nominación para la alcaldía de Nueva York, a la que se presentó y ganó como republicano. Al cabo de unos años, se convirtió en independiente y no hace mucho que ha vuelto a su redil demócrata.

Semejantes veleidades serían muy difíciles de entender en Europa y hasta descalificarían a los candidatos, pero, los Estados Unidos son un país en donde la vara de medir es el éxito, sin importar ni el cómo, ni el con quién.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

 

FRAGILA BOGĂȚIE A CHINEI/LA FRAGIL RIQUEZA DE CHINA

03 martes Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

R 1

FRAGILA BOGĂȚIE A CHINEI     Washington, Diana Negre

Bursele americane, cele care indică cel mai bine expectativele economice ale țării, urcă și coboară ritmul perspectivelor pentru un acord cu China, noul colos economic, care a dobândit o pondere de neimaginat acum 20 de ani.

Dar, China, cu toate progresele sale, se înfruntă cu grave probleme, din cauza îndatorării ei. I s-ar putea aplica proverbul „Cel care se îmbracă cu haine de împrumut, e dezbrăcat în plină stradă”. Creșterea economică spectaculoasă a acestei țări se datorează, în mare măsură, împrumuturilor. În ziua de azi, China este cel mai mare datornic din lume: numai datoria sa externă se ridică la două bilioane de dolari.

R 6

Îndatorarea țărilor este un rău de care suferă multe națiuni, dar, s-ar putea afirma că, în mare parte, îmbogățirea lumii s-a făcut cu împrumuturi. Și se poate afirma cu certitudine că marile crize din ultimele două secole – începând cu cea din 1929 – își au rădăcinile în nesăbuințele făcute cu unele credite. Dar, în cazul Chinei, lucrurile care rămân descoperite îngrijorează, în prezent, din multe motive: economia Chinei este a doua din lume, după cea a SUA, și eventualele ei probleme ar avea repercusiuni dureroase peste tot.

R 3

Și aceste probleme nu sunt o simplă speculație statistică scoasă din rapoartele Băncii Mondiale. Spectaculoasa și rapida dezvoltare chineză este o „avuție împrumutată”: datoria sa publică și privată reprezintă, în ziua de azi, de trei ori valoarea PIB-ului său. Orice incident – și războiul vamal cu SUA nu este cel mai mic dintre riscurile care se întrevăd – poate arunca, de pe o zi pe alta, o mulțime de întreprinderi chinezești în insolvență și faliment.

În plus, dacă este adevărat că îndatorarea totală a Chinei este ușor inferioară celei americane, gradul de rentabilitate și finanțare a economiei SUA este mult mai mare decât cel chinez. Astfel, în timp ce economiștii cred că SUA sunt în stare să-și echilibreze finanțele cu mijloace proprii, în schimb, în cazul Chinei, ei văd mai multe riscuri; prea multe.

Pentru multe dintre ele nu este responsabil Beiingul, cum ar fi gradul înalt de îndatorare al țărilor subdezvoltate și în curs de dezvoltare (împreună, 8 bilioane de $, în 2018) sau disproporția dintre creditele pe termen scurt (12%) și cele pe termen lung (2%) a acestor state. Însă, panorama globală a economiei mondiale este critică, în prezent, iar, eventualele clătinări ale celei de a doua puteri industriale și comerciale din lume ar putea deveni, foarte ușor, catastrofale. Analiștii semnalează ca alarmant faptul că rentabilitatea noilor împrumuturi a coborât, în medie, de la 0,75% în 2008, la 0,25% în 2014, cu o marcată tendință descendentă.

Și o ultimă referință, pentru a încadra cât mai bine panorama datoriei externe: țările proporțional cele mai îndatorate din lume, în 2018, au fost Argentina și Egiptul, în această ordine.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

R 2

LA FRAGIL RIQUEZA DE CHINA    Washington, Diana Negre

Las bolsas norteamericanas, seguramente el mejor indicador de las expectativas económicas del país, suben y bajan el ritmo de las perspectivas de un acuerdo con China, el nuevo coloso económico que ha adquirido un peso impensable, hace tan sólo 20 años.

Pero China, a pesar de sus avances, se enfrenta a graves problemas, a causa de su endeudamiento. Se le podría aplicar el refrán de “Al que viste de prestado, le desnudan en la calle”, por poco que la coyuntura mundial y la guerra de aranceles con los EE.UU. se endurezcan más y duren mucho. Porque el espectacular crecimiento económico chino se debe, en gran medida, al empréstito. Hoy en día, China es el mayor deudor del mundo: solamente su deuda externa alcanza los dos billones de dólares.

R 4

En realidad, el endeudamiento de las naciones es un mal de muchos, y se podría decir que, en gran parte, el enriquecimiento del mundo se ha hecho con empréstitos. Y se puede decir con toda seguridad que las grandes crisis de estos dos últimos siglos – empezando por la de 1929 – tienen sus raíces en los desmanes crediticios. Pero, en el caso de China, sus descubiertos inquietan ya en estos momentos por muchas razones: La suya es la segunda economía del mundo, por detrás de los EE.UU., y sus eventuales achaques repercutirían dolorosamente en todas partes.

Y esos achaques no son una mera especulación estadística sacada de los informes del Banco Mundial. El espectacular y rápido desarrollo chino es una “riqueza de prestado”: entre la deuda pública y la particular, hoy en día, el coloso asiático debe el 300 % de su producto interior bruto. Cualquier contratiempo – y la guerra arancelaria no es el menor de los riesgos que se vislumbran – puede precipitar, de un día para otro, a multitud de empresas chinas en la insolvencia y la quiebra.

Además, si es cierto que el endeudamiento total chino es ligeramente inferior al estadounidense, el grado de rentabilidad y financiación de la economía de los EEUU es muchísimo mayor que el chino. Así, mientras los economistas creen que Estados Unidos pueden todavía equilibrar sus finanzas por medios propios, en cambio, en el caso chino, ven muchos riesgos; casi demasiados.

R 5

Muchos de ellos no son responsabilidad de Pekín, como es el alto endeudamiento externo de las naciones sub- y en vías de desarrollo (en conjunto, 8.000 billones de $ en 2018) o la desproporción entre los créditos a corto plazo (12%) y largo (2%) de esos mismos Estados. Pero, el panorama global de la economía mundial es crítico, actualmente, y los eventuales tambaleos de la segunda potencia industrial y comercial de la Tierra pueden volverse fácilmente catastróficos. Los analistas señalan, como síntoma alarmante, el hecho de que la rentabilidad de los nuevos empréstitos ha descendido, en promedio, del 0,75%, en el 2008, al 0,25%, en el 2014, con una sostenida tendencia a la baja.

Y una última referencia, para enmarcar debidamente el panorama de la deuda exterior: las naciones proporcionalmente más endeudadas del mundo fueron, en el 2018, Argentina y Egipto, por este orden.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana