PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI/LA PAJA EN EL OJO AJENO

TRUMP 1

PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI       Washington, Diana Negre

Au trecut câteva săptămâni de când președintele Trump a anunțat noi taxe pentru importurile de aluminiu și fier în SUA, însă, în viața politică americană, par a se fi scurs deja luni întregi: înfruntările s-au înăsprit și cei care se plâng nu se află neapărat în rândurile opoziției democrate, ci mai degrabă în cele ale republicanilor.

Și anume, este vorba de întreprinzători, economiști și oameni politici, începând cu primul consilier economic de la Casa Albă, bancherul Gary Cohn, un om cu foarte multă experiență în domeniul oțelului, deoarece și-a început cariera tocmai în cea mai mare companie americană din sector, US Steel.

Cohn s-a ferit foarte mult să-l critice pe Trump pentru această măsură, cu toate că nu ar fi fost nevoie: în rândurile republicane, condamnarea a fost amplă, cu toate că, cum se întâmplă de obicei, nu a venit de la baza necondiționată a președintelui, ci de la politicieni, economiști și chiar de la mijloacele de informare conservatoare, care, în mod tradițional, se opun protecționismului.

Printre cei devotați total lui Trump se află muncitorii care cumpără cu nesaț mesajul său că răul vine din afară: mâna de lucru străină are vina pentru salariile care nu cresc, sau viclenia că țările care vând în SUA sunt responsabile pentru pierderea locurilor de muncă.

Pentru a întări această impresie a fost suficient ca unele întreprinderi metalurgice să hotărască să-și redeschidă unele instalații închise acum câțiva ani, ceea ce pare a demonstra, la o primă analiză, că Trump rețetează medicamentul potrivit pentru relele economice ale sectorului și ale economiei SUA, în general.

Însă, această analiză are picioare foarte scurte. Industria americană este victima propriilor ei erori, a mândriei și a indolenței, care, după câteva decade, a reușit să pună pe butuci o industrie care domina acest sector în toată lumea.

Relele au început să apară pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când milionarul Andrew Carnegie a stabilit sistemul de furnale care cerea investiții enorme, imposibile în alte locuri din lume. La început, această industrie a fost foarte rentabilă, aproape că nici nu avea concurență, iar cei care o conduceau s-au culcat pe lauri, chiar și zeci de ani după declanșarea alarmelor.

Prima dintre aceste alarme a sunat după o jumătate de secol, când, în orașul austriac Linz s-a introdus procedeul de a injecta oxigen pur, în loc de aer cald, ceea ce a ieftinit cu o treime costurile de producție și, în plus, permitea construirea de noi unități siderurgice la jumătate din prețul american.

În loc să se alarmeze, întreprinzătorii americani din acest sector s-au arătat sceptici… în timp ce, în restul lumii, se impunea tehnologia austriacă și creștea continuu concurența făcută produselor americane.

La fel s-a întâmplat și câțiva ani mai târziu, când germanii au dezvoltat un sistem de mini-topitorii cu cuptoare ieftine care funcționau cu electroliți.

La sfârșitul secolului, prosperele zone siderurgice americane de odinioară erau scheletele unor orașe părăsite, cu fabrici închise și cartiere nelocuite, ceea ce azi se cunoaște sub denumirea de „rust-belt”, adică o centură industrială ruginită.

Cu excepția întreprinderii Nucor, care a câștigat averi urmând exemplul european, ceilalți siderurgiști americani  și-au irosit eforturile pe culoarurile Congresului, unde au obținut nici mai  mult nici mai puțin decât 376 de măsuri protecționiste.

Acum, cu noile sancțiuni, este sigur că au deschis câteva întreprinderi ai căror muncitori vor vota, probabil, cu  Trump, dar, sunt și alte întreprinderi metalurgice care își văd în pericol supraviețuirea: după ani întregi de când cumpără materiale de foarte bună calitate din Japonia sau Germania, se văd în fața perspectivei de a rămâne fără furnizori. Cu toate că ar putea să plătească taxele vamale umflate, clienți lor se vor adresa, de acum, direct producătorior din străinătate.

 Neliniștea acestor sectoare se vede foarte bine și la bursă, cu enorme creșteri și căderi de când și-a anunțat Trump propunerile. Una dintre marile victime este întreprinderea aeronautică Boeing, cea mai mare din lume în acest sector, și care, înainte de decizia lui Trump, avea cotizații puternice la bursă, dar a pierdut, luna aceasta, 11 la sută din valoarea sa.

BOEING 1

Boeing nu numai că se așteaptă la costuri mai mari la aluminiu și oțel, dar ar putea fi victima principală în războiul comercial cu China, care este principalul său client în achiziționarea de aparate comerciale: acum un an și jumătate, chinezii, conform previziunilor, urmau să cumpere șapte mii de avioane în următorii 20 de ani, însă represaliile Chinei la taxele vamale americane și la alte măsuri îndreptate împotriva exporturilor ei ar putea reorienta aceste achiziții spre Airbus, marele rival al firmei Boeing.

Pentru echipa lui Trump, care caută un vinovat pentru deficiturile comerciale, agresivitatea exportatorilor străini sunt paiul din ochiul vecinului, fără să vadă bârna care este lipsa de inițiativă și de spirit innovator, lucru foarte vizibil în domeniul oțelului, al automobilelor sau chiar al electrocasnicelor: automobilele japoneze sau coreene sunt mai fiabile decât cele americane, după cum și vesela sau șosetele sunt mult mai curate dacă sunt spălate cu mașini importate, decât cu cele locale.

Poate ar fi convenabil să i se amintească faptul că protecționismul nu este o marcă republicană: ultimul președinte al partidului său care a aplicat taxe vamale a fost Herbert Hoover, pe care toți și-l amintesc din cauza Marii Depresiuni care a început în timpul mandatului său.

 Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2Trump impone aranceles

LA PAJA EN EL OJO AJENO             Washington, Diana Negre

Hace poco más de dos semanas que el presidente Trump anunció nuevos aranceles para las importaciones de aluminio y de acero en Estados Unidos, pero en la vida política norteamericana parece que hayan pasado meses: los frentes se han endurecido y los que más se quejan no están necesariamente en la oposición demócrata, sino más bien entre las filas republicanas.

Esto último se refiere a los empresarios, economistas y políticos, empezando por el principal asesor económico de la Casa Blanca, el banquero Gary Cohn, un hombre con gran experiencia en el ramo del acero, pues empezó su carrera precisamente con la mayor compañía norteamericana de sector, US Steel.

Cohn se ha guardado mucho de criticar a Trump por la medida, pero no hacía falta: dentro de las filas republicanas, la condena ha sido muy extensa, aunque como en tantas otras cosas, no ha venido de la base incondicional del presidente, sino de políticos, economistas e incluso medios informativos conservadores, que tradicionalmente se oponen al proteccionismo.

Entre los seguidores incondicionales de Trump están los trabajadores que compran ávidamente el mensaje de que sus males se deben a maleficios exteriores: la mano de obra extranjera tiene la culpa de que los salarios no suban, o la perfidia de los países que venden a Estados Unidos es responsable de la pérdida de lugares de trabajo.

TRUMP 3

Para reforzar esta impresión, ha bastado con que algunas empresas metalúrgicas hayan decidido recuperar instalaciones cerradas hace pocos años, lo que parece demostrar, en un primer análisis, que Trump está recetando la medicina adecuada para los males económicos del sector -y de EEUU en general.

Pero este análisis tiene las piernas muy cortas. Lo cierto es que la industria acerera norteamericana es víctima de sus propios errores, soberbia e indolencia, que al cabo de las décadas ha conseguido acabar con una industria que dominaba el sector en todo el mundo.

Los males empezaron en realidad a finales del siglo XIX, cuando el millonario Andrew Carnegie estableció un sistema de altos hornos que exigía inversiones enormes que, en aquellos momentos, estaban fuera del alcance del resto del mundo. La industria fue al principio muy rentable, apenas tenía competencia y sus directivos se durmieron en sus laureles, incluso décadas después de que sonaran las alarmas.

Porque la primera de estas alarmas llegó medio siglo más tarde, cuando en la ciudad austriaca de Linz se implantó un proceso para inyectar oxígeno en vez de líquido, lo que abarató en una tercera parte los costos de producción, pero permitió además construir las nuevas plantas siderúrgicas a la mitad del precio americano.

En lugar de alarmarse, los empresarios del sector en Estados Unidos se mostraron escépticos…mientras en el resto del mundo se imponía la tecnología austriaca -y aumentaba la competencia a los productos norteamericanos.

Otro tanto ocurrió pocos años más tarde, cuando los alemanes desarrollaron un sistema de mini-fundidoras, cuyos hornos funcionaban con electrolitos y se construían con relativamente poco dinero.

A finales de siglo, las otrora prósperas zonas siderúrgicas norteamericanas eran esqueletos de ciudades abandonadas, con fábricas cerradas y barrios abandonados, en lo que hoy se conoce como el “rust-belt”, algo así como un ¨cinturón industrial herrumbrado”.

A excepción de la empresa Nucor, que ganó fortunas siguiendo el ejemplo europeo, los demás siderúrgicos norteamericanos volcaron sus esfuerzos en los pasillos del Congreso, del que consiguieron nada menos que 376 medidas proteccionistas.

Ahora, con las nuevas sanciones, es cierto que han vuelto a abrir algunas plantas cuyos obreros probablemente votarán por Trump, pero otras empresas metalúrgicas ven en peligro su propia supervivencia: al cabo de años de comprar materiales de alta calidad en Japón o Alemania, se enfrentan a la perspectiva de quedarse sin suministro. Porque, si bien es cierto que podrían pagar los precios inflados por los aranceles, lo probable es que sus clientes simplemente acudan a fabricantes del producto total extranjero.

 La inquietud de estos sectores se refleja también las bolsas, con enormes vaivenes desde que Trump anunció su propuesta.  Una de las grandes víctimas, que deja notar sus problemas en los índices bursátiles, es la empresa aeronáutica Boeing, la mayor empresa del mundo en el sector y que, hasta la decisión de Trump, veía sus cotizaciones subir como la espuma, pero en este mes ha perdido el 11% de su valor.

Planta Everett de BoeingPlanta Everett de Boeing

Boeing no solo espera costos mayores en el acero y aluminio importados, pero podría ser la principal víctima de una guerra comercial con China, que es su principal cliente de aparatos comerciales: hace un año y medio, las previsiones eran que los chinos comprarían casi siete mil aviones en los próximos 20 años, pero las represalias chinas por los aranceles siderúrgcos y otras medidas contra sus exportaciones podrían reconducir buena parte de estas compras a Airbus, el gran rival de Boeing.

AIRBUS 1

Para el equipo Trump, en busca de un culpable por los déficit comerciales, la agresividad de los exportadores extranjeros son la paja en el ojo ajeno, sin ver la viga que representa su falta de iniciativa y de espíritu innovador, algo tan visible en el acero como en los  automóviles o incluso los electrodomésticos: los coches japoneses o coreanos son mucho más fiables que los norteamericanos, igual que las vajillas o los calcetines salen mucho más limpios de las máquinas importadas que de las locales.

Quizá les convendría recordar que el proteccionismo no es la marca republicana: el último presidente de su partido que aplicó aranceles fue Herbert Hoover, a quien todos recuerdan por la Gran Depresión que empezó durante su mandato.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA