Svetlana Tihanovskaya

CELE TREI GRAȚII DIN MINSK

Că Alexander Lukașenko nu urma să fie reales președinte al Belarusului, pentru a șasea oară consecutiv, în alegerile din 9 august 2020, a crezut, de data aceasta, mai multă lume ca niciodată; mai ales, datorită a trei femei: „înlocuitoarele”. La ora adevărului, Lukașenko a câștigat din nou copleșitor, ca toți autocrații.

Aceste trei femei au fost: Svetlana Tihanovskaia, c principală candidată a opoziției, și colaboratoarele ei Maria Kolsnikova și Veronica Zepkalo. Ele s-au prezentat la alegerile prezidențiale în locul bărbaților lor, care fuseseră înlăturați din cursa electorală de către guvern, în urma unor acuzații lipsite de temei, însă suficiente pentru ca o rigididate juridică să-i bage, pentru o vreme, la închisoare.

Lui Lukașenko, care conduce țara cu metode neostaliniste, i s-au opus, dintotdeauna, mișcări democratice, dar rivalul său adevărat este Putin, președintele rus, care are ca scop prioritar în politica sa externă realizarea unei confederații cu Kazahstan și Belarus (și cu Ucraina, înainte de criza Maidanului). Lukașenko a tot încercat să evite subiectul, căci nu putea să-i spună clar Moscovei că nu e de acord (de ajutorul economic și politic al Kremlinului depinde supraviețuirea sa și a guvernului său), a tergiversat proiectul inventând tot felul de piedici interne, pentru a trage de timp.

Alexander Lukașenko

Însă, nemulțumirea publică a crescut în Belarus pe măsură ce situația economiei și a libertății politice se înrăutățea, ceea ce l-a determinat pe Lukașenko să declare, în plină secesiune ucraineană, că „…numai el putea să oprească, în Minsk, un al doilea Maidan…”. Dacă bielorușii l-au crezut sau nu, nu vom ști niciodată, însă la Kremlin afirmația a fost înțeleasă ca un refuz definitiv la aspirațiile confederaliste ale lui Putin. Și de atunci, opoziția parlamentară și stradală  – mai ales aceasta din urmă – față de Lukașenko a reizbucnit cu forță; cu forță și mai ales cu imaginație.

Alexander Lukașenko

Cu atât de multă imaginație, încât, în campania electorală din anul acesta, opoziția și-a mobilizat simpatizanții cu un cântec celebru pe finalul comunismului sovietic: e cântecul  sindicaliștilor polonezi ai sindicatului Solidarnosci care începea așa: „…să dărâmăm aceste ziduri, să dărâmăm aceste închisori…”

Belarus nu este acum Polonia comunistă din anii 80, iar Putin nu este Brejnev. Însă, spre îngrijorarea Minskului, Kremlinul continuă să fie Kremlin, iar visele rusești de grandoare le-au avut țarii, Sovietul Suprem și le are și Putin…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS TRES GRACIAS DE MINSK

Svetlana Tihanovskaya

Que Alexander Lukashenko no fuera reelegido presidente de Bielorrusia por sexta vez consecutiva en los comicios de la semana pasada se lo ha creído esta vez más gente que nunca; ante todo a causa de tres mujeres : “las sustitutas”. A la hora de la verdad, Lukashenko volvió a ganar abrumadoramente, como todos los autócratas.

Estas tres mujeres eran Svetlana Tihanovskaya, como candidata principal de la oposición, y sus colaboradoras Maria Kolsnikova y Verónica Zepkalo que se presentaban a las presidenciales en sustitución de sus maridos/parejas que habían sido apartados de la carrera electoral por el Gobierno con acusaciones insubstanciales, pero suficientes para que un rigorismo jurídico los lleve provisionalmente a la cárcel.

A Lukashenko, quien gobierna el país con métodos neo estalinistas, se le han enfrentado desde siempre movimientos democráticos, pero su auténtico y más temible rival es Putin, el presidente ruso, quien tiene como meta prioritaria de la política exterior rusa una confederación con Kazakstán y Bielorrusia (y Ucrania, antes de la crisis del Maidan). Y Lukashenko ha tratado de marear la perdiz en este tema; ya que no podía decirle claramente que no a Moscú (de cuya benevolencia económica y política depende la supervivencia de su país y de su Gobierno), ha ido dando largas al proyecto e inventándose impedimentos domésticos para alargar el compás de espera.

Alexander Lukașenko

Pero el descontento público ha ido creciendo en Bielorrusia a medida que empeoraba la economía y la libertad política, situación que le llevó a Lukashenko a declarar en plena secesión ucraniana que “…sólo él podía impedir en Minsk un segundo Maidan…”. Si los bielorrusos se lo creyeron o no, no se sabrá nunca, pero en el Kremlin la afirmación se entendió como una negativa definitiva a las aspiraciones confederalistas de Putin. Y desde entonces la oposición parlamentaria y la callejera – sobre todo esta – a Lukashenko comenzaron a rebrotar con fuerza; con fuerza, pero sobre todo con imaginación.

Con tanta imaginación que en la campaña electoral de este año la oposición movilizaba a sus simpatizantes con una canción celebre en las postrimerías del comunismo soviético: la canción de los seguidores polacos de Solidarnosc que comenzaba: “…derribemos estos muros, derribemos estas cárceles…”

Claro que la Bielorrusia de hoy no es la Polonia comunista de los 80 y que Putin no es Brézhnev. Pero para inquietud de Minsk, el Kremlin sigue siendo el Kremlin, y los sueños de grandeza rusos siguen presentes con los zares, con el soviet supremo o con Putin…

Alexander Lukașenko y Vladimir Putin

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.