Khalifa Haftar

LIBIA: RĂZBOIUL TUTUROR

Fricțiunile militare franco-turcești din ultimele săptămâni, în apele libiene, au rădăcini adânci și complexe. Și, la fel ca atâtea alte conflicte, au un fundal economic care, în acest caz, sunt marile interese ale companiei petroliere franceze „Total” pentru hidrocarburile libiene.

În ceea ce privește rădăcinile politice, acestea sunt primordialmente două: prima este convingerea Franței că o Turcie membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană (UE) ar sfârși prin a face din UE o entitate orientată economic și politic mai mult spre răsărit, în loc să rămână o opțiune culturală și financiară esențialmente atlantică. De aici, opoziția sistematică a Franței la încercările turcilor de a dobândi protagonism în Alianța Atlantică și în UE.

Recep Tayyip Erdogan

A doua vine din vremea când Libia lui Gaddafi spijinea pe față terorismul anti-occidental și participa direct la atentate sângeroase în Marea Britanie și Germania. Această viziune franceză asupra Libiei, ca leagăn și sursă de finanțare a unor organizații teroriste, în primul rând anti-occidentale, a dominat conduita, în ce privește Libia, a guvernelor franceze, în ultimii 25 de ani.

Această viziune politică explică și de ce, în actualul conflict dintre Libia Occidentală (Tripoli) și cea Orientală (Bengazi), Paris-ul l-a sprijinit ferm pe Khalifa Haftar, un autentic „senior al războiului” în stil afgan, care luptă pentru Bengazi și care are aprobarea Emiratelor Arabe și a Arabiei Saudite. Acestea îi dau ajutor mai mult din rațiuni practice decât ideologice. Haftar s-a erijat în conducător al luptei împotriva fundamentalismului musulman și a Statului Islamic în Orientul Apropiat.

Pe lângă aceasta, atât Franța, cât și Emiratele și Arabia Saudită erau convinse că, ajutându-l pe Haftar, date fiind succesele sale militare, pariau pe câștigător în războiul inter-libian, și în plus, stăvileau, astfel, expansionismul turcesc în lumea musulmană. Însă, cei trei aliați ai lui Haftar s-au implicat mai mult economic decât militar în conflictul libian. Turcia, din contră, nu numai că a trimis trupe – teoretic, „mercenari”, – și material de război sofisticat (în primul rând, drone) la Tripoli, ci a oferit și continuă să ofere mult mai fățiș și mai viguros ajutor militar libienilor din partea de vest a țării. Un triumf al acestora i-ar permite lui Erdogan să stabilească în inima Mediteranei meridionale un cap de pod foarte alarmant din punct de vedre politic și strategic. Alarmant pentru toate puterile vecine, chiar și pentru Federația Rusă…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 

LIBIA: LA GUERRA DE TODOS

Khalifa Haftar

Las fricciones militares franco-turcas de las últimas semanas en aguas libias tienen luengas y múltiples raíces. Y, como tantos conflictos, tienen también un trasfondo económico que, en este caso, son los cuantiosos intereses de la petrolera francesa “Total” en los hidrocarburos libios.

En cuanto a las raíces políticas, son primordialmente dos : la primera es la convicción francesa de que una Turquía miembro pleno de la Unión Europea (UE) acabaría haciendo económica y políticamente de la UE un ente orientado hacia el este, en vez de una opción cultural y financiera esencialmente atlántica. De ahí, la oposición sistemática gala a los intentos turcos de protagonismo en la Alianza Atlántica y la UE.

Recep Tayyip Erdogan

La segunda se remonta a los tiempos en que la Libia de Gaddafi apoyaba descaradamente el terrorismo anti occidental y participaba en la autoría de muy sangrientos atentados en Gran Bretaña y Alemania. Esta visión francesa de Libia como cuna y financiera de organizaciones terroristas, ante todo anti occidentales, ha dominado la conducta de los Gobiernos galos en Libia, durante los últimos cinco lustros.

Y esta visión política explica también el que en el actual conflicto entre la Libia Occidental (Trípoli) y la Oriental (Bengasi), Paris haya apoyado decididamente a Jalifa Haftar, un auténtico “señor de la guerra” a la usanza afgana, que lucha a favor de Bengasi y cuenta con el vistobueno de los Emiratos Árabes y Riad. Estos dos le prestan su ayuda más por razones prácticas que ideológicas. Haftar se ha erigido en adalid de la lucha contra el fundamentalismo musulmán y el Estado islámico en el Oriente Próximo.

Además, tanto Francia como los Emiratos y Arabia Saudí creían que ayudar a Haftar, dados sus éxitos militares, era apostar a ganador en la casi guerra civil libia, amén de frenar así el expansionismo turco en el mundo musulmán. Pero, los tres aliados de Haftar se han implicado muchísimo más económicamente que militarmente en el conflicto libio. Turquía, por el contrario, no sólo ha enviado tropas – teóricamente, “mercenarios”, – y sofisticado material bélico (ante todo, drones) a Trípoli, sino que ha seguido y sigue una política mucho más descarada y enérgica de ayuda militar a los libios occidentales. Un triunfo de este bando le permitiría a Erdogan establecer en el corazón del Mediterráneo meridional una cabeza de puente política y estratégica realmente alarmante. Alarmante para todas las potencias vecinas (e incluso la Federación Rusa), excepto Turquía, claro…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.