În 1917 Kavafis avea 54 de ani și deja vorbea de το είδωλον του νέου σώματός μου, adică de idolul, de holograma, cum am spune azi, a trupului său tânăr.

Eidolon (είδωλον) era, pentru grecii vechi, strămoșii lui, dublul unui zeu, un dublu eteric, o hologramă, căreia îi dădeau o formă/un chip (eidos/ εἶδος) într-o statuie.

Și, dacă ne gândim cum arătau zeii grecilor, am zice că statuile lor trădează un narcisism… sublim, dacă putem spune așa.

Când spune „idolul trupului meu tânăr”, Kavafis are în minte, credem, dublul său eteric, pe care-l vede ca pe o statuie a lui Hermes:

Statuie de marmură a lui Hermes, o copie romană, descoperită în 2011 în Teatrul Mic de la Epidaur.

Hermes din Olimpia ținându-l în brațe pe copilul Dionysos, marmură, Praxitele, sec. IV î. Hr.Muzeul Arheologic din Olympia, Grecia

Hermes-ul lui Praxitele, din față și din spate

Copie romană din sec. II după Hermes-ul în bronz al lui Polictet din sec. IV î. Hr., Luvru, Paris, Franța

Sigur, la 55 de ani, Kavafis nu mai arăta așa, dar e foarte probabil ca la 20 de ani să fi arătat ca un Hermes.

Am ales, ca să ne reamintim de el, de ziua lui de naștere, 29 aprilie (care este și ziua în care a plecat spre Câmpiile Elizee) două poeme Pe la nouă și Am înțeles .

PE LA NOUĂ
Douăsprezece și jumătate. Repede a mai trecut timpul
de la nouă, când am aprins lampa,
și m-am așezat aici. Stăteam fără să citesc,
și fără să vorbesc. Și cu cine era să vorbesc,
singur în toată casa.

Am văzut cum trupul meu tânăr,
pe la nouă, când am aprins lampa,
a venit și m-a găsit, și mi-a amintit
de odăile închise, parfumate,
și de desfătarea pe care n-am mai simțit-o de atâta timp. Ce plăceri îndrăznețe !
Mi-a adus în fața ochilor,
străzi pe care azi nu le mai recunoști,
localuri pline de lume care azi nu mai sunt,
și teatre și cafenele care au fost odată.

Am văzut cum trupul meu tânăr
a venit și mi-a adus și tristeți de care uitasem:
înmormântările din familie, despărțirile,
sentimentele celor dragi ai mei, sentimentele
morților, pe care n-am știut să le prețuiesc.

Douăsprezece și jumătate. Cum a trecut timpul.
Douăsprezece și jumătate. Cum au trecut anii.

Απ’ τες εννιά

Δώδεκα και μισή. Γρήγορα πέρασεν η ώρα
απ’ τες εννιά που άναψα την λάμπα,
και κάθισα εδώ. Κάθουμουν χωρίς να διαβάζω,
και χωρίς να μιλώ. Με ποιόνα να μιλήσω
κατάμονος μέσα στο σπίτι αυτό.
Το είδωλον του νέου σώματός μου,
απ’ τες εννιά που άναψα την λάμπα,
ήλθε και με ηύρε και με θύμισε
κλειστές κάμαρες αρωματισμένες,
και περασμένην ηδονή— τι τολμηρή ηδονή!
Κ’ επίσης μ’ έφερε στα μάτια εμπρός,
δρόμους που τώρα έγιναν αγνώριστοι,
κέντρα γεμάτα κίνησι που τέλεψαν,
και θέατρα και καφενεία που ήσαν μια φορά

Το είδωλον του νέου σώματός μου
ήλθε και μ’ έφερε και τα λυπητερά·
πένθη της οικογένειας, χωρισμοί,
αισθήματα δικών μου, αισθήματα
των πεθαμένων τόσο λίγο εκτιμηθέντα.

Δώδεκα και μισή. Πώς πέρασεν η ώρα.
Δώδεκα και μισή. Πώς πέρασαν τα χρόνια.

1917, 1918

AM ÎNȚELES
Anii tinereții mele, viața mea de plăceri –
ce limpede văd acum că au avut un rost.
Ce regrete de prisos, ce zadarnice…
Dar atunci nu vedeam că toate aveau un sens.
În viața desfrânată a tinereții mele,
atunci se formau căile poeziei mele,
atunci prindea contur tărâmul artei mele.
De aceea, regretele mele n-au fost niciodată puternice.
Mă hotăram să mă înfrânez, să mă schimb,
dar totul ținea, cel mult, două săptămâni.

Νόησις

Τα χρόνια της νεότητός μου, ο ηδονικός μου βίος —
πώς βλέπω τώρα καθαρά το νόημά των.

Τι μεταμέλειες περιττές, τι μάταιες ….

Aλλά δεν έβλεπα το νόημα τότε.

Μέσα στον έκλυτο της νεότητός μου βίο
μορφώνονταν βουλές της ποιήσεώς μου,
σχεδιάζονταν της τέχνης μου η περιοχή.

Γι’ αυτό κ’ η μεταμέλειες σταθερές ποτέ δεν ήσαν.
Κ’ η αποφάσεις μου να κρατηθώ, ν’ αλλάξω
διαρκούσαν δυο εβδομάδες το πολύ./1915, 1918

***

Cât de vii, de intense, de voluptoase, de prețioase și de minunate îi sunt încă amintirile pe care ni le împărtășește în aceste două poeme atât de simple și de sincere.

Ce gândea Kavafis în 1918 la cei 55 de ani ai săi despre viața sa trăită cu voluptate?

Νόησις/Am înțeles este destul de limpede: fără „plăcerile îndrăznețe” și fără „viața desfrânată” a tinereții sale n-ar fi fost poet.

Desigur, poezia și arta în general se nasc din trăirile erotice, dar nu numai.

Pentru el, însă, se pare că arta se naște exclusiv din voluptate și din plăcerile trupești, cu atât mai mult dacă sunt și ilicite.

A simțit nevoia să o și spună apropiatului său Al. Sengopulos (comentariul se află în cartea lui Stratis Tsirkas Kavafis și epoca sa):

Când poetul are o înclinație spre plăceri, care-l duce pe drumul uzurii, o înclinație care, însă, i-a dăruit prilejuri să creeze opere de artă (…) el nu are nici o siguranță că, dacă și-o va înfrâna și va duce o viață mai morală și mai înțeleaptă/cumpătată, i se vor mai ivi asemenea prilejuri de a crea (…)

Ca să devină un om mai bun se expune aventurii de a ajunge un artist mai slab. Asemenea aventuri sunt trădări.

Această idee este o continuare a ideii că poetul nu are o răspundere față de societate, așa cum au, de pildă, omul de știință, omul politic sau negustorul:

Toți aceștia au datoria, care este și un câștig, de a se opri de la înclinațiile hedoniste când acestea îi poartă pe drumul exceselor și al neînfrânării.

Munca pe care o fac atunci, când își conduc viața tânără cu înțelepciune și cumpătare, va fi, cu siguranță, mai bună.

Savantul se va îngriji mai bine de studiile sale științifice sau de slujba sa, politicianul, de activitatea lui politică și negustorul de casa lui de comerț.

Aceste lucruri nu îngăduie prea mult nopți pierdute, nu le îngăduie să-și risipească vitalitatea în plăcerile trupești. Ele cer de dimineață și apoi în cursul zilei, un cap limpede și, în nici un caz, starea de spirit pe care o produc excesele și neînfrânarea.

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.