Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

 Erdogan adresându-se suporterilor săi în vederea referendum-ului din 16 aprilie pentru lărgirea puterilor prezidențiale

ESCAPADA MILITARĂ A TURCIEI ÎN SIRIA

Iată că, în preajma referendumului constituțional convocat de Erdogan pentru a-și spori la maximum atribuțiunile și puterile, președintele Turciei s-a văzut nevoit să-și vâre în teacă ura și strigătele războinice și să pună capăt intervenției militare turcești în Siria, denumită „Scutul Eufratului”.

Decizia este o surpriză, deoarece este o recunoaștere implicită a eșecului intervenției în Siria, una dintre acțiunile care ar fi trebuit să-i asigure succesul la referendumul din 16 aprilie, datorită impactului patriotic pe care urmau să-l aibă victoriile armatelor turcești.

Forțe turcești în Siria

Însă, o analiză amănunțită a acestei măsuri ne arată că ea nu este, nicidecum, surprinzătoare. Mai întâi, deoarece succesele militare au fost din ce în ce mai puține și din ce în ce mai costisitoare în oameni și materiale. În al doilea rând, n-ar mai fi obținut victorii militare sau politice, deoarece prezența militară rusească în Siria este mult mai puternică decât cea a Turciei, iar  planurile politice ale lui Putin pentru pacea care ar urma să se instaureze în Siria nu se potrivesc deloc cu cele ale lui Erdogan.

Ankara s-a amestecat în conflictul din Siria din mai multe motive (pentru a face front comun cu Occidentul în războaiele din Siria și Irak, dar și pentru rațiuni izvorâte din politica internă a Turciei), însă, cea mai importantă dintre toate a fost dorința de a evita ca, în tratatul de pace cu care ar urma să se încheie războiul civil din Siria, kurzii să aibă vreun rol. Kurzii sunt o minoritate importantă în Iran, Irak, Siria, dar mai ales în Turcia, unde formează 10 la sută din populația totală a țării. Ori, Putin consideră că, într-o Sirie pacificată, naționalismul kurd îi va deveni un aliat de nădejde pentru a reduce influența occidentală în Orientul Mijlociu.

Pe câmpurile de luptă din nordul Siriei – practic, pe toată frontiera turco-siriană – obiectivele militare și politice ale Ankarei n-au fost atinse niciodată. Erdogan ar fi vrut să lichideze orice urmă de element kurd înarmat din zonă, dar, după șapte luni de intervenție militară a Ankarei, în nordul Siriei, continuă să existe, la fel ca în 2011, când a izbucnit revolta împotriva lui Assad  – trei mari regiuni dominate de soldați și partizani kurzi. Ce este și mai rău pentru Erdogan, este că, în una din aceste regiuni –în Afrin, – rușii tocmai au instalat o bază militară. În mod oficial, Moscova o numește „post de observație”, dar, atât turcii, cât și kurzii sunt convinși că este vorba de un cap de pod militar, care se poate lărgi mult și rapid, …pentru a zădărnici, atunci când i-ar conveni Kremlinului… orice nouă acțiune militară a Turciei.

Trupe kurde în Afrin

                Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

Erdogan la întâlnirea cu Mukhtar-ii (șefii administrației locale) la Ankara

LA BREVE GUERRA TURCA DE SIRIA

En vísperas del referéndum constitucional planteado por Erdogan para incrementar al máximo sus poderes, el presidente turco ha tenido que envainar sus odios y algarabías belicistas y dar por terminada la intervención militar de su país en Siria, la llamada operación “Escudo Éufrates”.

La decisión es sorprendente porque significa un reconocimiento implícito del fracaso de la intervención en Siria, justamente una de las actuaciones gubernamentales que debían asegurarle el éxito en el referendo del día 16 de este mes por el impacto patriótico que debían tener las victorias de los ejércitos turcos.

Un análisis más detallado de la medida evidencia que no tiene nada de sorprendente. Porque, para empezar, los triunfos militares han sido pocos, cada vez menos y cada vez más costosos en material y hombres. Y, sobre todo, no iba a haber más victorias militares ni políticas porque la presencia militar rusa en Siria es infinitamente superior a la turca y los planteamientos políticos de Putin para la paz que ha de llegar al país levantino son antagónicos a los de Erdogan.

Ankara se metió en el conflicto sirio por varias razones (desde el frente común con Occidente en las guerras de Siria e Irak hasta la política interior turca), pero la más importante de todas fue el empeño de evitar que en el tratado de paz con que concluirá la guerra civil siria como en la política nacional ulterior de ese país los kurdos sirios (también hay minorías kurdas en el Irán, Irak y Turquía, siendo esta última la mayor de todas con un 10% del censo turco)  vayan a tener protagonismo alguno. Y esto último está diametralmente opuesto a la visión que tiene Putin de la constelación política que quiere para la Siria pacificada. Moscú cree que el nacionalismo kurdo acabará por serle un aliado muy útil para reducir la influencia occidental en el Oriente Medio.

Sobre los campos de batalla del norte de Siria – prácticamente, toda la frontera turco-siria – las metas militares y políticas de Ankara tampoco fueron alcanzadas nunca. Erdogan pretendía suprimir un protagonismo militar kurdo en esa zona y al final de siete meses de intervención militar turca, en el norte de Siria siguen existiendo – como en el 2011, cuando estalló la revolución contra Assad  – tres grandes regiones dominadas por los soldados y guerrilleros kurdos. Peor aún para Erdogan, en una de esas tres regiones – Afrín, el más occidental – los rusos acaban de montar una base militar. Oficialmente, Moscú la denomina “puesto de observación”, pero kurdos y turcos creen que es una cabeza de puente militar que se puede ampliar mucho y muy deprisa en cualquier momento que le convenga al Kremlin… para desbaratar nuevas acciones bélicas turcas.

                Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.