Isaac Bashevis Singer a scris, în idiș, Yentl, băiatul de la ieșiva (Yentl, the Yeshiva Boy) în anii `50, deja stabilit în America din 1935. Nuvela a apărut în engleză  (limba celui de-al „doilea original”) în volumul Short Friday (Vinerea Scurtă, 1961).

A fost un cadou neașteptat pentru mișcarea feministă din State. Și un motiv pentru evreii (ultra-)ortodocși din lume să-l declare eretic, păgân, trădător…

Barbara Streisand a ecranizat-o în 1983 în cel mai minunat film din toate timpurile: Yentl. Pe care l-a și regizat. Ea era Yentl.

Multe femei americane și de oriunde, cred, se regăseau în acest „băiat de la ieșiva”.

Întrebări de genul: „De ce o femeie nu poate fi ca un bărbat?” te provoacă, dacă ești femeie.

Și te liniștește un paragraf ca acesta: „Pentru prima dată Avigdor vedea cât se poate de limpede că ce i se întâmplase era exact ce-și dorise din totdeauna: o soție a cărei minte să nu fie preocupată de lucrurile materiale… N-o mai dorea pe Hadas, dorința pentru ea dispăruse, dar știa că avea să tânjească după Yentl, dar nu îndrăznea s-o spună.

Isaac Bashevis Singer a declarat în interview-uri că el nu este feminist și că fără voia lui a ajuns să fie considerat unul.

O femeie ar fi de altă părere. Poate și el, ca Avigdor, realizase de tânăr că și-ar dori o soție ca Yentl-Anshel. Poate se regăsea în Yentl mai mult decât dorea să recunoască… Oricum, probabil ea i-a adus Nobelul în 1978…

1

După moartea tatălui ei, Yentl nu mai avea niciun motiv să mai stea în Yanev. Rămăsese singură în toată casa. Să ne înțelegem, chiriași erau destui care ar fi dorit să se mute la ea și să-i plătească chirie; pe de altă parte, la poartă-i băteau într-una pețitoarele care cunoșteau bărbați buni pentru ea din Lublin, Tomashev, Zamosc. Dar Yentl nu voia să se mărite. O voce lăuntrică îi spunea întruna: „Nu!” Ce-o așteaptă pe-o fată de cum se termină nunta? Să facă copii și să-i crească, unul după altul. Și nici n-apucă să respire. Și o soacră care se poartă de parcă i-ar fi stăpână. Yentl știa că nu era făcută pentru viața de femeie. Nu știa să coasă, nu știa să împletească… Lăsa mâncarea să se ardă şi laptele să dea în foc. Budinca de șabat nu-i ieșea niciodată cum trebuie, iar aluatul pentru hallah nu-i creștea. Yentl ar fi făcut mai degrabă treburile unui bărbat decât pe cele ale unei femei. Tatăl ei, Reb Todros, odihnească-se în pace, zăcuse la pat mulți ani și studiase Tora cu fiica sa așa cum ar fi făcut-o cu un fiu. O punea să încuie ușile și să tragă perdelele și studiau împreună Pentateuhul, Mișna, Ghemara și Comentariile. Iar ea se dovedea o elevă atât de talentată încât tatăl ei obișnuia să-i spună:
„Yentl, tu ai sufletul unui bărbat.”
„Și atunci de ce m-am născut femeie?”
„Chiar și Cerul mai greșește.”
Nu încape nicio îndoială, Yentl nu semăna cu nicio fată din Yanev. Era înaltă, subțire, osoasă și avea sâni mici și șolduri înguste. În după-amiezile de șabat, când tatăl ei dormea, se îmbrăca cu hainele și pantalonii lui; își punea talitul, jiletca de mătase, chipa și pălăria de catifea și se studia apoi în oglindă. Părea un tânăr brunet și chipeș. Chiar avea și ceva puf deasupra buzei de sus. Doar cozile-i împletite, groase cât pumnul, arătau că era femeie, dar, la nevoie, le putea tăia. Yentl concepu un plan și zi și noapte nu se mai putea gândi la altceva decât la cum să-l pună în practică. Nu, ea nu fusese făcută să-ntindă tăițeii pe scândură, să coacă budinci, să stea la palavre cu niște femei prostuțe sau să se înghiontească cu ele la măcelărie pentru un loc mai în față. Tatăl ei îi spusese atât de multe povești despre ieșivale, rabini și cărturari! Capul îi era plin de disputele pe marginea sentințelor din Talmud, de întrebări și răspunsuri și de nenumăratele ziceri ale înțelepților pe care le învățase pe dinafară. În secret, chiar fumase cu pipa cea lungă a tatălui ei.
Yentl le spuse celor care mijloceau vânzările de case că ar vrea să vândă casa și să meargă să locuiască cu o mătușă, în Kalish. Vecinele au încercat s-o facă să se răzgândească, iar pețitoarele i-au spus că e nebună și că s-ar putea căsători foarte bine chiar aici, în Yanev. Dar ea era încăpățânată. Era atât de grăbită, încât își vându casa primului cumpărător și mobila o dădu pe mai nimic. Tot ce primi după ce-și vându moștenirea fură 140 de ruble. Apoi, într-o noapte târziu, în luna Av, când tot Yanev-ul dormea, Yentl își tăie cosițele, își lăsă perciuni la tâmple și se îmbrăcă în hainele tatălui ei. Își împachetă ceva lenjerie de corp, filacteriile și câteva cărți și le puse într-o valiză de rafie și plecă pe jos la Lublin.
Pe drumul mare luă o trăsură care o duse până la Zamosc. De acolo, porni mai departe pe jos. Se opri la un han pe marginea drumului și se prezentă drept Anshel. Avusese un unchi cu acest nume care murise. Hanul era plin de tineri care călătoreau în căutarea unor rabini faimoși cu care să studieze și care tocmai discutau cu aprindere despre meritele diferitelor ieșiva-le. Unii le lăudau pe cele din Lituania, iar alții pretindeau că în școlile din Polonia se studia mai intens și cazarea și masa erau mai bune. Era prima dată când Yentl se găsea singură în compania unor bărbați tineri. Ce diferit discutau între ei față de pălăvrăgeala femeilor, se gândi ea, dar era prea timidă ca să li se alăture. Un tânăr vorbea despre perspectiva de a se însura și despre cât de mare era dota miresei, iar altul, maimuțărind un rabin la predica de Purim, declamă un pasaj din Tora, interpretându-l cu tot felul de gesturi obscene. După o vreme băieții au trecut la întrecerile în care-și măsurau puterea brațelor. Unul reuși să-i desfacă pumnul altuia și un al doilea încercă să îndoaie brațul unui coleg. Un student mânca pâine cu ceai și, neavând lingură, amesteca în cană cu briceagul. La un moment dat, cineva din grup veni la Yentl și-o împunse cu degetul în umăr:
„De ce așa tăcut? N-ai limbă?”
„Nu am nimic de spus.”
„Cum te cheamă?”
„Anshel.”
„Ce sfios ești. Ca un toporaș pe marginea drumului.”
Și tânărul o trase de nas. Ce l-ar mai fi plesnit, dar brațu-i rămase nemișcat. Se făcu albă la față. Un alt student, puțin mai în vârstă decât ceilalți, înalt și palid, cu ochi arzători și barbă neagră, veni s-o salveze.
„Hei, tu, de ce te iei de el?”
„Dacă nu-ți place, nu te uita.”
„Vrei să te las fără perciuni?”
Tânărul cu barbă îi făcu semn lui Yentl să se apropie și o întrebă de unde vine. Ea îi răspunse că era în căutarea unei ieșiva, dar că dorea una liniștită. Tânărul își mângâie barba
„Atunci vino cu mine la Bechev.”
El i-a explicat că se întorcea la Bechev unde era student la ieșiva în anul al patrulea. Școala era mică și avea doar 30 de studenți. Oamenii din oraș le ofereau tuturor casă și masă. Mâncarea era din belșug, iar gospodinele le cârpeau ciorapii și le spălau rufele. Rabinul din Bechev care conducea școala, era un geniu. Putea pune 10 întrebări deodată și răspunde la toate printr-o singură demonstrație. Cei mai mulți studenți își găsiseră, în cele din urmă, neveste în oraș.
„De ce-ai plecat în mijlocul anului?” întrebă Yentl.
„Mi-a murit mama. Acum mă întorc.
„Cum te cheamă?”
„Avigdor.”
„Cum de nu ești căsătorit?”
Tânărul se scărpină în barbă.
„E o poveste lungă.”
„Spune-mi-o.”
Avigdor își acoperi ochii și stătu un moment pe gânduri.
„Vii la Bechev?”
„Da.”
„Atunci oricum o să afli totul în curând. Am fost logodit cu singura fiică a lui Alter Vishkower, cel mai bogat om din oraș. Dar, imediat după ce-au fixat data nunții, m-am trezit că mi-au trimis înapoi contractul de logodnă, așa, dintr-o dată.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Nu știu, niște bârfitori, cred, erau ocupați să răspândească minciuni. Aveam dreptul să cer jumătate din dotă, dar ar fi fost împotriva firii mele. Acum încearcă să mă convingă să mă logodesc din nou, dar fata nu mă atrage.”
„În Bechev, băieții din ieșiva se uită după femei?”
„În casa lui Alter, unde mâncam o dată pe săptămână, Hadas, fiica lui, ne servea întotdeauna mâncarea…”
„E frumoasă?”
„E blondă.”
„Și brunetele pot fi frumoase.”
„Nu.”
Yentl îl privi lung pe Avigdor. Era slab, osos și avea obrajii supți. Perciunii lui ondulați erau atât de negri, încât păreau albaștri, iar sprâncenele i se încrucișau și formau o punte deasupra nasului. El o privi sfredelitor cu sfiala plină de căință a unuia care tocmai a lăsat să-i scape un secret. Reverul hainei îi era rupt, după obiceiul celor aflați în doliu, și i se vedea căptușeala gabardinei. Bătea, nervos, darabana, pe masă și fredona o melodie. În spatele frunții înalte și încruntate gândurile-i păreau să gonească nebunește. Dintr-o dată spuse:
„Bine, ce mai contează. O să mă fac pustnic, asta-i tot.”

2

Ce ciudat, odată ajunsă în Bechev, Yentl – sau Anshel – fu repartizată să mănânce o dată pe săptămână în casa aceluiași Alter Vishkower, cel mai bogat om din oraș, a cărui fiică rupsese logodna cu Avigdor. Studenții de la ieșiva învățau doi câte doi și Avigdor a ales-o pe Anshel să-i fie coleg. O ajuta cu lecțiile. Era și un înotător cu experiență și s-a oferit s-o învețe stilul bras și cum să calce apa, dar ea găsea întotdeauna scuze ca să nu coboare la râu. Avigdor chiar i-a sugerat să stea împreună la aceeași gazdă, dar Anshel și-a găsit o cameră în casa unei văduve bătrâne, pe jumătate oarbă. Marțea, Anshel mânca în casa lui Alter Vishkower și Hadas o aștepta. Avigdor îi punea mereu multe întrebări: „Cum mai arată Hadas? E tristă? E veselă? Vor s-o mărite cu altul? Pomenește vreodată de mine?” Anshel îi raporta că Hadas vărsa mâncarea pe fața de masă, uita să aducă sarea și-și băga degetele în farfuria cu terci când o aducea la masă. Dădea tot timpul porunci servitoarei, era mai mereu adâncită în cărțile de povești și-și schimba pieptănătura în fiecare săptămână. În plus, se considera o frumusețe, asta pentru că stătea tot timpul în fața oglinzii, dar, de fapt, nu era chiar atât de frumoasă.
„După doi ani de măritiș,” zise Anshel, „o s-ajungă o babă.”
„Atunci, nu te atrage?”
„Nu neapărat.”
„Totuși dacă ea te vrea, n-o să spui nu.”
„Mă descurc și fără ea.”
„Și n-ai porniri rele?”
Cei doi prieteni stăteau într-o bancă într-un colț al școlii talmudice și petreceau mai mult timp vorbind decât învățând. Câteodată Avigdor fuma, iar Anshel, luându-i țigara de pe buze, trăgea câte un fum. Lui Avigdor îi plăceau turtițele coapte de hrișcă, așa că Anshel se oprea pe la cuptorul de pâine în fiecare dimineață să cumpere una. O împărțeau, dar ea nu-l lăsa să-și plătească partea. Deseori, Anshel făcea lucruri care-l surprindeau foarte pe Avigdor. Dacă-i cădea vreun nasture de la haină, de pildă, Anshel venea a doua zi la ieșiva cu ac și ață și i-l cosea. Anshel îi făcea lui Avigdor tot felul de cadouri: o batistă de mătase, o pereche de șosete, un fular. Iar Avigdor devenea din ce în ce mai atașat de acest băiat cu cinci ani mai tânăr decât el, a cărui barbă nu începuse încă să crească. Odată Avigdor îi spuse lui Anshel:
„ Aș vrea să te însori cu Hadas.”
„La ce ți-ar folosi?”
„Mai bine tu decât un străin.”
„O să-mi fi dușman atunci.”
„Niciodată.”
Lui Avigdor îi plăcea să se plimbe prin oraș și Anshel îl însoțea deseori. Adânciți în conversație, ajungeau până la moara de apă sau la pădurea de pini, ba chiar până la răspântie, unde era o troiță creștină. Uneori se întindeau pe iarbă.
„De ce o femeie nu poate fi ca un bărbat?” întrebă odată Avigdor, privind spre cer.
„Ce vrei să spui?”
„De ce nu poate Hadas să fie ca tine?”
„Cum adică, ca mine?”
„O, un bun camarad.”
Anshel deveni jucăușă. Rupse o floare și-i smulse petalele, una câte una. Luă de jos o castană și o aruncă spre Avigdor. El urmărea cu privirea o buburuză care-i mergea în palmă. După o vreme zise:
„Vor să mă însoare din nou.”
Anshel se ridică brusc.
„Cu cine?”
„Cu fata lui Feitl, Peshe.”
„Văduva?”
„Chiar ea.”
„De ce te-ai însura c-o văduvă?”
„Nimeni altcineva nu m-ar vrea.”
„Asta nu-i adevărat. O să apară și pentru tine cineva.”
„Niciodată.”
Anshel îi spuse lui Avigdor ce căsnicie rea ar avea. Peshe nu era nici frumoasă, nici deșteaptă. Era doar o vacă cu ochi. În plus, era o piază rea, pentru că bărbatu-i murise în primul an de la căsătorie. O asemenea femeie era o ucigașă de soți. Dar Avigdor nu răspunse. Își aprinse o țigară, trase adânc în piept și scoase rotocoale de fum. Se făcuse verde la față.
„Am nevoie de o femeie. Nu mai pot dormi noaptea.”
Anshel tresări speriată.
„De ce nu poți aștepta până o veni cea care-ți e hărăzită?”
„Hadas mi-era hărăzită.”
Și ochii lui Avigdor se umeziră. Brusc se ridică în picioare.
„Destul am stat pe-aici. Hai să mergem.”
De atunci toate se întâmplară repede. La două zile după ce Avigdor îi destăinuise lui Anshel ce-l frământa, se logodi cu Peshe. Aduse la școală tort cu miere și rachiu. Se stabili și data nunții. Foarte curând. Când viitoarea mireasă e văduvă, nu-i nevoie să aștepți după trusou. Totul e gata pregătit. Mirele, oricum, era orfan și nu era nevoie de vreun consimțământ. Studenții de la ieșiva au băut rachiul și l-au felicitat. Anshel luă și ea o înghițitură, dar se înecă.
„Oy, arde!”
„Nu prea ești bărbat,” o tachină Avigdor.
După mica petrecere, Avigdor și Anshel s-au așezat în față cu un volum din Ghemara, dar nu prea progresau, iar conversația lor era și ea înceată. Avigdor se legăna înainte și înapoi, se trăgea de barbă și, la un moment dat, spuse cu voce joasă:
„Sunt pierdut.”
„Dacă n-o placi, de ce te însori cu ea?”
„M-aș însura și c-o capră.”
A doua zi Avigdor nu apăru la școală. Feitl, negustorul de piei, era din comunitatea hasizilor și dorea ca viitorul său ginere să-și continue studiile într-o casă de rugăciune hasidică. Studenții de la ieșiva spuneau, în particular, că, deși, fără îndoială, văduva era rotunjoară, scurtă și îndesată ca un butoi, și că mama ei era fiică de lăptar și tatăl pe jumătate ignorant, totuși, întreaga familie era putred de bogată. Feitl era partener la o tăbăcărie, iar fiica sa, Peshe, își investise dota într-o băcănie, întotdeauna plină de țărani, care vindea scrumbii, catran, oale și tigăi. Tată și fiică l-au îmbrăcat pe Avigdor din cap până-n picioare și i-au comandat o haină de blană, una de postav, o pelerină de mătase și două perechi de ghete. În plus, Avigdor a mai primit pe loc multe alte cadouri, lucruri care aparținuseră primului soț al lui Peshe: Talmudul de la Vilnius, un ceas de aur, o menora de Hanuca și o cutie cu mirodenii. Anshel rămăsese singură în bancă. Marți, când veni să ia masa în casa lui Alter Vishkower, Hadas îi strecură o observație:
„Ce spui de colegul tău, s-a întors iar în sânul lui Avram, nu-i așa?”
„La ce te așteptai, să nu-l mai vrea nimeni?”
Hadas se înroși.
„N-a fost vina mea. Tata a fost împotrivă.”
„De ce?”
„Pentru că s-a aflat că un frate de-al lui s-a spânzurat.”
Anshel o privi cum stătea în fața ei: înaltă, blondă, cu gâtul lung, obrajii supți și ochi albaștri, purtând o rochie de bumbac și un șorț de stambă cu imprimeu. Părul ei împletit în două cozi îi cădea pe spate, până la umeri. Ce păcat că nu sunt bărbat, gândi în sinea ei.
„Îl regreți acum?” întrebă Anshel.
„O, da!”
Hadas ieși în fugă din cameră și trebui ca slujnica să servească în continuare ceaiul și colțunașii cu carne. Hadas se întoarse doar după ce Anshel termină de mâncat și-și spăla mâinile pentru rugăciunea de mulțumire. Veni la masă și spuse cu o voce înăbușită:
„Jură-mi că nu-i vei spune nimic. De ce trebuie să știe ce se petrece în inima mea!”
Apoi fugi din nou și era cât pe ce să se împiedice de prag.

3

Directorul ieșivei i-a cerut lui Anshel să-și aleagă un alt coleg de studiu, dar trecură săptămâni bune și Anshel tot singură studia. Nu era nimeni în școală care să-i poată lua locul lui Avigdor. Toți ceilalți erau mici, la trup și la spirit. Discutau numai prostii și nimicuri, se lăudau cu fleacuri, rânjeau ca niște prostănaci și se purtau ca niște paraziți. Fără Avigdor ieșivaua era goală. Noaptea, Anshel stătea trează, întinsă în micul ei pat din casa văduvei, neputând să adoarmă cu nici un chip. Fără gabardină și pantaloni, era din nou Yentl, o fată la vârsta măritișului, îndrăgostită de un tânăr logodit cu altcineva. Poate ar fi trebuit să-i spun adevărul, gândi ea. Dar era deja prea târziu pentru asta. Nu se mai putea întoarce la ce era de fapt, nu mai putea fi o fată, n-ar mai fi putut trăi niciodată fără cărți și fără școala talmudică. Era nedormită și cugeta la tot felul de lucruri ciudate. Îi veneau idei nebunești care mai aveau puțin și-o făceau să-și piardă mințile. Într-o noapte, când, în sfârșit reușise să adoarmă, s-a trezit speriată, tresărind. Visase că era în același timp și bărbat și femeie, purtând și corset și talit. Ciclul îi întârziase și o idee o îngrozi brusc… cine știe? În Midraș Talpiot citise despre o femeie care rămăsese grea doar dorind un bărbat. Doar acum pricepu Yentl de ce Tora interzicea femeilor să poarte haine de bărbat. Făcând asta, o femeie nu-i amăgește doar pe alții, ci se amăgește și pe sine. Chiar dacă sufletul îi e derutat fiindcă se află într-un trup străin. Nopțile, Anshel sătea trează, iar ziua abia de-și putea ține ochii deschiși. În casele unde lua masa, femeile se plângeau că tânărul lasă mânarea neatinsă în farfurie. Iar rabbi observase că Anshel nu mai era atent la ce citea, ci rămânea mult timp cu privirea ațintită spre fereastră, pierdut în gânduri. Când veni ziua de marți, Anshel apăru în casa lui Vishkower unde urma să ia cina. Hadas îi puse dinainte un bol cu supă și așteptă, dar ea era atât de tulburată încât nici măcar nu i-a mulțumit. Iarăși, s-a întins după o lingură, dar a lăsat-o să-i cadă din mână. Hadas se încumetă să facă un comentariu:
„Am auzit că Avigdor te-a părăsit.”
Anshel se trezi brusc din transă.
„Ce vrei să spui?”
„Nu mai e colegul tău.”
„Nu mai vine la ieșiva.”
„Îl mai vezi, totuși?”
„Cred că se ascunde.”
„Măcar mergi la nuntă?”
Anshel tăcu un moment ca și când i-ar fi scăpat sensul cuvintelor. Pe urmă spuse:
„E un mare prost.”
„De ce spui asta?”
„Tu ești frumoasă, cealaltă seamănă cu o maimuță.”
Hadas roși până la rădăcina părului.
„E numai vina tatălui meu.”
„Stai liniștită, o să găsești pe cineva care să te merite.”
„Nu e nimeni care să-mi placă.”
„Dar orice bărbat te-ar dori…”
Urmă o tăcere lungă. Ochii Hadasei se făcură mari și se umplură de tristețea cuiva care știe că pentru el nu există alinare.
„Ți se răcește supa.”
„Și eu te vreau.”
Anshel era uluită de ce tocmai spusese.
Hadas se uită fix la ea peste umăr.
„Ce spui!”
„E adevărat.”
„Ne poate auzi cineva.”
„Nu mi-e teamă.”
„Mănâncă-ți supa. Îți aduc imediat și colțunașii cu carne.”
Hadas se întoarse să iasă și tocurile-i înalte păcăniră pe podea. Anshel începu să vâneze fasolea din supă, pescui o boabă și o lăsă să cadă. Îi trecuse pofta și i se închisese gâtlejul. Știa foarte bine că se încurcase într-o plasă a diavolului, dar o anume forță o împingea la asta. Hadas reapăru aducând un platou cu doi colțunași cu carne.
„De ce nu mănânci?”
„Mă gândesc la tine.”
„Și la ce anume te gândești?”
„Vreau să mă căsătoresc cu tine.”
Hadas făcu o față de parcă ar fi înghițit ceva nemestecat.
„Despre asemenea lucruri trebuie să vorbești cu tatăl meu.”
„Știu.”
”Obiceiul e să trimiți o pețitoare.”
Apoi fugi din cameră, lăsând ușa să se trântească în urma ei. Râzând în sinea ei, Anshel își zise: „Cu fetele mă pot juca cum îmi vine!” Presără sare în supă și apoi piper. I se învârtea capul. Ce-am făcut? Trebuie c-am înnebunit. Altă explicație nu e… Se sili să mănânce, dar nu simțea niciun gust. Abia atunci și-a amintit că Avigdor îi ceruse să se însoare cu Hadas. Din toată confuzia din capul ei, se ivi limpede un plan: îl va răzbuna pe Avigdor și, în același timp, prin Hadas, îl va atrage și mai aproape de ea. Hadas era fecioară: ce știa ea despre bărbați? Pe o fată ca ea puteai s-o păcălești mult timp. Să ne înțelegem, și Anshel era fecioară, dar ea cunoștea o mulțime de lucruri despre asta din Ghemara și le auzise din discuțiile bărbaților. Simțea și teamă, dar și încântare, ca una care se pregătea să înșele un întreg oraș. Își aminti zicala: „Lumea-i proastă.” Se ridică și zise cu voce tare: „Acum chiar o să fac ceva de-o să mă țină minte toți.”
În noaptea aceea Anshel nu dormi nici o clipă. Nu treceau bine câteva minute și se scula să ia câte o înghițitură de apă. Gâtul îi era uscat și fruntea-i îi ardea. Mintea-i înfrigurată parcă mergea de una singură. În ea părea că se dădea o luptă. Stomacul i se strângea și o dureau genunchii. Era ca și cum ar fi făcut un pact cu Satan, Răul însuși, căruia-i place să le joace feste oamenilor, să le pună piedici și capcane în cale. Când reuși, în sfârșit să adoarmă, era deja dimineață. Se sculă și mai obosită decât înainte. Dar nu mai putea zăbovi în patul din casa văduvei. Își adună toate puterile și se ridică. Își luă geanta în care-și ținea filacteriile și porni spre ieșiva. Pe drum pe cine avea să întâlnească? Chiar pe tatăl Hadas-ei. Anshel îl salută cu un respectuos „Bună dimineața” și i se răspunse cu un salut prietenos. Reb Alter își mângîie barba și începu să converseze cu ea:
„Fiica mea, Hadas, trebuie că te hrănește cu resturi. Pari mort de foame.”
„Fiica dumneavoastră este o fată delicată și foarte generoasă.”
„Atunci de ce ești atât de palid?”
Anshel rămase tăcută un moment.
„Reb Alter, trebuie să vă mărturisesc ceva.”
„Atunci, dă-i drumul, spune.”
„ Reb Alter, îmi place de fiica dumneavoastră.”
Alter Vishkower se opri brusc.
„O, așa? Credeam că studenții de la ieșiva nu vorbesc despre asemenea lucruri.”
Ochii i s-au luminat dintr-o dată și râdeau.
„Dar e adevărat.”
„Asemenea lucruri nu se discută cu tânărul în persoană.”
„Dar sunt orfan.”
„Bine, în acest caz obiceiul cere să trimiți o pețitoare.”
„Da…”
„Ce vezi la ea?”
„E frumoasă, delicată, inteligentă…”
„Bine, bine, bine… Vino cu mine și spune-mi ceva despre familia ta.”
Alter Vishkower își puse un braț în jurul lui Anshel și merseră așa până ajunseră în curtea sinagogii.

4

Când spui „A”, trebuie să spui și „B”. Gândurile te duc la cuvinte, iar cuvintele la fapte. Reb Alter Vishkower își dădu consimțământul la căsătorie, dar mama Hadasei, Freyda Leah, fu nehotărâtă o vreme. Spunea că nu mai vrea studenți din ieșivaua din Bechev pentru fiica sa și că și-ar dori, mai degrabă, pe cineva din Lublin sau Zamosc. Dar Hadas o avertizase că, dacă va mai fi făcută de rușine încă odată în fața lumii (cum pățise cu Avigdor) se aruncă-n puț. Așa cum se întâmplă deseori cu căsătoriile aranjate neînțelept, toată lumea era cu trup și suflet de partea Hadasei: rabinul, rudele, prietenele. De ceva vreme, fetele din Bechev puseseră ochii pe tânărul Anshel și tânjeau toate după el. Îl urmăreau de la ferestre când trecea pe stradă. Anshel avea totdeauna ghetele bine date cu ceară și nu-și cobora privirea în prezența femeilor. Când se oprea la brutăria lui Beila ca să cumpere un pletzl, glumea cu ele într-un mod atât de lumesc, că le lăsa minunându-se. Femeile erau de acord că Anshel avea ceva aparte, ceva special: felul în care-și ondula perciunii, ca nimeni altcineva, dar și felul în care-și lega eșarfa. Te privea cu niște ochi ce surâdeau cuiva de departe, privind pierduți un punct din depărtare. Și faptul că Avigdor se logodise cu fata lui Feitl, Peshe, și-l părăsise pe Anshel făcuse ca tânărul să fie și mai îndrăgit de locuitorii orașului. Alter Vishkower întocmise un contract provizoriu de logodnă prin care-i promitea lui Anshel o dotă mai mare, daruri mai multe și o perioadă de întreținere și mai mare decât cele pe care i le făgăduise lui Avigdor. Fetele din Bechev își aruncau brațele de gâtul Hadasei și o felicitau. Iar ea se apucă fără întârziere să croșeteze un săculeț pentru filacteriile lui Anshel, un șervet pentru pâinea împletită de șabat și un săculeț pentru mațot. Când Avigdor auzi vestea despre logodna lui Anshel veni la ieșiva și-l felicită. Ultimele săptămâni îl îmbătrâniseră. Barba-i era neîngrijită și ochii roșii. I-a spus lui Anshel:
„Știam că așa va fi. Chiar de la început. De când te-am întâlnit la han.”
„Dar tu mi-ai sugerat s-o fac.”
„Știu.”
„De ce m-ai părăsit? Ai plecat fără să-ți ier măcar rămas bun.”
„Am vrut să-mi tai toate punțile în urmă.”
Avigdor îl rugă pe Anshel să facă o plimbare. Deși trecuse deja Sucotul, era o zi însorită. Avigdor, prietenos ca întotdeauna, și-a deschis inima față de Anshel. Da, era adevărat, un frate de-al lui cedase melancoliei și se spânzurase. Acum și el se simțea pe marginea prăpastiei. Peshe avea o grămadă de bani și tatăl ei era un om bogat, dar el tot nu putea dormi nopțile. Nu voia să fie un prăvăliaș. Și n-o putea uita pe Hadas. O visa mereu. În noaptea de șabat, la rugăciunea Havdala, când s-a pomenit numele ei (la binecuvântarea mirtului, care în ebraică este hadas – n.t.), a simțit că-l ia cu amețeală. Totuși era bine că Anshel și nu altcineva se va însura cu ea… Cel puțin ea avea să cadă pe mâinile unui soț cumsecade. Avigdor se opri și rupse absent câteva fire de iarbă ofilită. Vorbea incoerent, ca un om posedat. Brusc zise:
„M-am gândit să fac ce-a făcut și fratele meu.”
„O iubești atât de mult?”
„Mi-e întipărită în minte și-n inimă.”
Cei doi și-au jurat prietenie eternă și și-au făgăduit să nu se mai despartă niciodată. Anshel spuse că, după ce se vor fi însurat amândoi, ar trebui să fie vecini sau chiar să locuiască în aceeași casă. Urmau să studieze împreună în fiecare zi, poate chiar să fie asociați la vreo prăvălie.
„Vrei să știi adevărul?” întrebă Avigdor. „E ca-n povestea cu Iacob și Benjamin: viața mea e legată de viața ta.”
„Atunci de ce m-ai părăsit?”
„Poate tocmai de asta.”
Deși ziua era friguroasă și bătea vântul, mergeau întruna, până dădură de pădurea de pini, și s-au întors abia la asfințit, la timp pentru rugăciunea de seară. Fetele din Bechev, postate la ferestre, îi urmăreau cum treceau, unul cu brațul cuprinzând umerii celuilalt: erau atât de adânciți în conversație că intrau prin băltoace și prin mormanele de gunoaie fără să bage de seamă. Avigdor arăta palid, avea părul ciufulit și vântul îi stricase un perciun. Anshel își rodea unghiile. Hadas, și ea, alergă la fereastră, aruncă o privire și ochii i se umplură de lacrimi.
Lucrurile au mers repede. Avigdor s-a căsătorit primul. Cum mireasa era văduvă, nunta a fost una liniștită, fără muzicanți, fără măscărici și fără ceremonia de punere a vălului miresei. Într-o zi Peshe stătea sub baldachinul de nuntă și a doua zi era deja la tejghea în prăvălie vânzând gudron, cu mâinile pătate de grăsime. Avigdor mergea să se roage în casa de rugăciune a hasizilor, purtând noul său șal de rugăciune. După-amiezile, Anshel venea să-l viziteze și șușoteau și stăteau de vorbă până seara târziu. Nunta lui Anshel cu Hadas fu fixată în șabatul din săptămâna de Hanuca, deși viitorul socru ar fi vrut să fie mai devreme. Hadas mai fusese logodită odată. Pe deasupra, mirele era orfan. De ce mai trebuia să doarmă singur în patul pliant din casa văduvei, când putea avea o nevastă și propria lui casă?
De multe ori, de dimineața până seara, Anshel se prevenea pe ea însăși că ceea ce avea să facă era un păcat, o nebunie și un act de depravare totală. Se prinsese într-o plasă a înșelăciunii și o trăsese și pe Hadas după ea; apoi, încălcase atât de multe porunci, că i-ar fi fost cu neputință să le ispășească vreodată pe toate. O minciună aduce după sine altă minciună. De multe ori Anshel se gândea să fugă din Bechev cât mai avea timp și să pună capăt acestei stranii comedii care era, mai degrabă, lucrarea unui pui de drac decât a unei ființe omenești. Dar era prinsă în ghearele unei puteri căreia nu i se putea opune. Devenea din ce în ce mai atașată de Avigdor și nu avea curajul să-i distrugă fericirea iluzorie a Hadasei. Acum că Avigdor era bărbat însurat, dorința lui de a studia era mai mare decât oricând și cei doi prieteni se întâlneau de două ori pe zi: dimineața, când studiau Ghemara și Comentariile și după-amiezele când studiau codurile Legii cu glosele lor. Alter Vishkower și Feitl, negustorul de piei, erau mulțumiți și îi comparau pe Avigdor și pe Anshel cu David și Jonathan. Anshel umbla de colo până colo ca un om beat, din cauza încurcăturilor pe care le crease. Croitorii îi luau măsurile pentru o garderobă nouă și era silită să recurgă la tot felul de subterfugii ca să-i împiedice să descopere că nu era bărbat. Deși impostura durase săptămâni bune, lui Anshel tot nu-i venea a crede: Cum a fost cu putință? Să păcălești o întreagă comunitate… fusese un joc, dar cât avea să mai țină? Și cum va ieși adevărul la suprafață? În sinea ei, Anshel râdea și plângea în același timp. Se transformase într-un spiriduș venit în lume să-și bată joc de oameni și să le joace feste. Sunt o diabolică, o păcătoasă, un Ieroboam ben Nabat, își spunea sieși. Singura ei justificare era că-și luase toate aceste poveri pentru că sufletul ei era însetat după studiul Torei…
Avigdor începu curând să se plângă zicând că Peshe se purta foarte rău cu el. Îi spunea trântor, șlemiel (în idiș:prost, netot, bun de nimic – n.t.) și o gură în plus la masă. Încerca să-l țină legat de băcănie dându-i de făcut treburi pentru care el n-avea nici cea mai mică chemare și, de parcă n-ar fi fost destul, se zgârcea la banii de buzunar. În loc să-l consoleze pe Avigdor, Anshel îl întărâta împotriva lui Peshe. O numea: scârbă, scorpie, zgârcită și zicea că Peshe și-a cicălit primul soț până a murit de inimă rea și că ar fi vrut să-i facă la fel și lui Avigdor. Pe de altă parte, Anshel înșira virtuțile lui Avigdor: era înalt, era un bărbat adevărat, avea un umor fin, era inteligent și un om de spirit și, desigur, un erudit.
„Dacă aș fi femeie m-aș mărita cu tine,” spuse Anshel, „aș ști să te prețuiesc.”
„Bine, dar nu ești…” suspină Avigdor.
Între timp, se apropia și nunta lui Anshel.
În sâmbăta de dinainte de Hanuca, o chemară la amvon să citească din Tora. Femeile aruncau asupra ei cu stafide și migdale. În ziua nunții, Alter Vishkower dădu un ospăț în cinstea tânărului. Avigdor se așeză în dreapta lui Anshel. Mirele rosti un discurs talmudic, iar invitații dezbătură diferitele interpretări care puteau fi date, fumând țigări și bând vin, lichioruri, ceai cu lămâie, însoțite de dulceață de zmeură. Urmă ceremonia de punere a vălului pe capul miresei, după care mirele fu condus la baldachinul nupțial instalat lângă sinagogă. Noaptea era geroasă și cerul limpede, plin de stele. Muzicanții începură să cânte. Două rânduri de fete țineau făclii aprinse și lumânări împletite din ceară. După ceremonie, mireasa și mirele au rupt postul cu supa aurie de pui. Apoi a început dansul și strigarea darului, toate după obicei. Cadourile erau multe și scumpe. Măscăriciul pomeni bucuriile și durerile care o așteptau pe mireasă. Nevasta lui Avigdor, Peshe, a fost invitată și ea la nuntă. Deși se împopoțonase cu o mulțime de bijuterii, era la fel de urâtă, cu peruca căzută pe frunte, îmbrăcată într-o enormă capă de blană și cu urme de gudron pe mâini care nu s-ar fi dus oricât de mult le-ar fi spălat. După Dansul Virtuții, mireasa și mirele au fost conduși, separat, la iatacul nupțial. Îndrumătorii mirilor i-au învățat cum se cuvine să se poarte și le-au urat „să crească și să se înmulțească.”
În zori, soacra lui Anshel și apropiatele ei descinseră în iatacul însurățeilor și traseră cearșaful de sub Hadas ca să se convingă că se consumase căsătoria. Când au descoperit urmele de sânge, femeile nespus de vesele au început să sărute și să felicite mireasa. Fluturându-l, s-au înghesuit toate afară și au început să joace jocul cearșafului – un dans cușer – în zăpada proaspăt așternută. Anshel găsise o cale de a deflora mireasa. Hadas era cu totul neștiutoare în astfel de lucruri și, în inocența ei, nu bănuia că nu trebuiau să se petreacă chiar așa. Era, oricum, profund îndrăgostită de Anshel. După Lege, mireasa și mirele trebuiau să rămână separați timp de șapte zile, după noaptea nunții. A doua zi, Anshel și Avigdor s-au apucat să studieze Tratatul Femeii la Menstruație. După ce plecară toți și rămaseră doar ei doi singuri în sinagogă, Avigdor l-a întrebat sfios pe Anshel despre noaptea petrecută cu Hadas. Anshel îi satisfăcu curiozitatea și pe urmă au tot șușotit împreună până la căderea nopții.

5

Anshel căzuse pe mâini bune. Hadas era o soție devotată și părinții ei îl răsfățau, împlinindu-i orice dorință și mândrindu-se cu reușitele lui. Firesc, trecuseră deja câteva luni și Hadas nu rămăsese însărcinată, dar nimeni nu se îngrijoră. Pe de altă parte, lui Avigdor îi mergea din ce în ce mai rău. Peshe îl tortura întruna și, sfârși prin a-l ține mai mult nemâncat. Nici cămășile nu i le mai spăla. De vreme ce tot sărac era, Anshel îi aducea, din nou, în fiecare zi, câte o turtă de hrișcă. Dat fiind că Peshe era prea ocupată ca să gătească și prea zgârcită ca să-și ia o slujnică, Anshel îl invită pe Avigdor să ia masa la el acasă. Reb Alter Vishkower și soața lui nu fură de acord, explicându-i că nu era bine ca un pretendent refuzat să vină în casa fostei lui logodnice. Orașul bârfise destul pe seama lor. Dar Anshel cită câteva cazuri asemănătoare, arătând că nu era un lucru oprit de Lege. Majoritatea locuitorilor erau de partea lui Avigdor și o învinovățeau pe Peshe pentru orice. El începu curând s-o preseze să divorțeze și, pentru că nu-și dorea un copil cu o asemenea Furie, procedă ca Onan sau, așa cum traduce Ghemara: treiera înlăuntru și slobozea sămânța afară. I se confesa lui Anshel, spunându-i că Peshe venea în pat nespălată și că sforăia ca un joagăr sau că era atât de obsedată să încaseze banii la magazin, că bolborosea despre asta și în somn.
„O, Anshel, cât de tare te invidiez,” îi spuse.
„N-ai de ce să mă invidiezi.”
„Tu ai totul. Aș vrea să am și eu norocul tău – fără să ți-l pierzi tu, desigur.”
„Fiecare are necazurile lui.”
„Ce fel de necazuri ai tu? Nu-L mânia pe Dumnezeu.”
Cum ar fi putut Avigdor să ghicească că Anshel nu putea dormi noaptea și-i venea mereu să fugă? Era din ce în ce mai dureros s-o mintă pe Hadas și s-o înșele. Iubirea și tandrețea ei o făceau să se rușineze. Și abia de mai îndura, ca pe una din cele mai grele poveri, devotamentul soacrei – și al socrului – și speranțele lor că vor avea nepoți. În după-amiezile de vineri tot orașul venea la baie și în fiecare săptămână ea trebuia să găsească o nouă scuză. Lucru care începuse să trezească suspiciuni. Lumea spunea despre Anshel că trebuie că avea un semn urât din naștere sau hernie sau că nu era circumcis cu trebuie. Judecând după vârsta tânărului, ar fi trebuit, desigur, să-i crească barba, dar obrajii îi rămâneau tot netezi. Era deja Purim și se apropia Pesah-ul. Curând avea să fie vară. Nu departe de Bechev trecea un râu unde mergeau să se scalde toți studenții de la ieșiva și tinerii din oraș de îndată ce se făcea destul de cald. Minciuna avea să se umfle ca un abces și într-una din aceste zile avea, cu siguranță, să se spargă. Anshel știa că va trebui să găsească o cale să se elibereze.
Se obișnuia ca tinerii care locuiau cu socrii să călătorească în orașele vecine în săptămâna Paștelui. Se bucurau să facă o schimbare, să-și reîmprospăteze forțele, să caute oportunități de afaceri și să cumpere cărți sau alte lucruri de care un tânăr poate avea nevoie. Bechev nu era departe de Lublin și Anshel îl convinse pe Avigdor s-o însoțească într-o călătorie, pe cheltuiala ei. Avigdor fu încântat de perspectiva de a scăpa câteva zile de harpia de acasă. Călătoria în trăsură fu una veselă. Câmpurile înverzeau și berzele se întorceau din țările calde, dându-și drumul din cer ca niște arcuri uriașe. Pâraiele alergau grăbite spre văi. Păsările ciripeau. Morile de vânt se învârteau. Florile de primăvară începeau să apară pe câmpuri. Ici și colo vedeai câte o vacă la păscut. Cei doi prieteni discutau, mâncând fructele și prăjiturelele pe care le pregătise Hadas pentru drum, glumeau și-și făceau confidențe unul altuia până ajunseră la Lublin. Acolo traseră la un han și luară o cameră pentru două persoane. În timpul călătoriei, Anshel îi promisese lui Avigdor ca, odată ajunși la Lublin, să-i dezvăluie un mare secret. Avigdor chiar glumea: ce secret putea fi? Să fi descoperit Anshel o comoară ascunsă? Scrisese un eseu? Tot studiind Cabala, crease un porumbel? Odată intrați în cameră, după ce Anshel încuie ușa cu grijă, Avigdor o tachină:
„Bun, hai să-ți auzim secretul.”
„Fii gata pentru cel mai de necrezut lucru pe care l-ai auzit vreodată.”
„Sunt pregătit pentru orice.”
„Nu sunt bărbat, sunt femeie,” zise Anshel. „Numele meu nu este Anshel, ci Yentl.”
Avigdor izbucni în râs.
„Știam eu că e o păcăleală.”
„Dar e adevărat.”
„Oi fi eu un naiv, dar asta n-o s-o înghit.”
„Vrei să-ți arăt?”
„Da.”
„Atunci o să mă dezbrac.”
Avigdor făcu ochii mari. Îi trecu prin minte că Anshel ar fi putut practica pederastia. Ea își scoase gabardina și talitul și-și lepădă lenjeria intimă. El aruncă o privire, se făcu alb la față și apoi roșu ca focul. Anshel se acoperi în grabă.
„Am făcut asta ca să poți da mărturie în fața tribunalului. Altfel, Hadas va rămâne pe veci o femeie părăsită și nu se va mai putea căsători niciodată. Avigdor simți că nu mai are grai și începu să tremure. Voia să vorbească, dar buzele i se mișcau în gol și nu ieșea niciun cuvânt. Se așeză repede, pentru că i se înmuiaseră picioarele. Într-un sfârșit, îngăimă:
„Cum e cu putință? Nu pot să cred!”
„Să mă dezbrac din nou?”
„Nu!”
Yentl începu să-i spună toată povestea, de la un capăt la altul: cum tatăl ei, țintuit la pat, studia Tora cu ea; cum ea niciodată nu avusese răbdare să stea la taclale cu femeile și să le asculte vorbăria prostească; cum vânduse casa și mobilele, cum își părăsise orașul și plecase la Lublin deghizată în bărbat și, desigur, cum îl întâlnise pe drum pe Avigdor. Acesta, rămas fără cuvinte, o privea fix, ascultând-o. Iar ea purta, din nou, haine de bărbat. Avigdor spuse:
„Trebuie să fie un vis.”
Și se ciupi de obraz.
„Nu-i un vis.”
„Să mi se întâmple mie un lucru ca ăsta…!”
„E adevărat totul.”
„De ce-ai făcut asta? Nu, e mai bine să tac.”
„Nu voiam să-mi irosesc viața tot învârtind lopata cuptorului și frământând aluat în covată.
„Și de ce tocmai Hadas, de ce i-ai făcut asta?”
„Am făcut-o de dragul tău. Știam că Peshe avea să te chinuiască și că acasă la noi vei găsi puțină liniște…”
Avigdor rămase tăcut mult timp. Privind în pământ, își freca tâmplele și tot dădea din cap a disperare.
„Și ce-o să faci acum?”
„O să plec la o altă ieșiva.”
„Ce? Dacă mi-ai fi spus mai devreme, am fi putut…”
Avigdor se opri la mijlocul frazei.
„Nu, n-ar fi fost bine.”
„De ce nu?”
„Nu mai sunt nici Yentl, nici Anshel.”
„În ce încurcătură teribilă am ajuns!”
„Divorțează de femeia aia groaznică. Însoară-te cu Hadas.”
„N-o să divorțeze niciodată de mine, iar Hadas nu mă vrea.”
„Hadas te iubește. De data asta n-o să mai asculte de tatăl ei.”
Avigdor se ridică brusc în picioare, dar apoi se așeză la loc.
„N-o să te pot uita. Niciodată…”

6

După Lege, Avigdor n-ar mai fi trebuit să stea o clipă singur cu Yentl care, după ce-și pusese din nou gabardina și pantalonii, era din nou Anshel cel din totdeauna. Și totuși, deși Legea le interzicea, cei doi și-au continuat conversația, discutând ca de obicei:
„Cum ai ajuns să încalci în fiecare zi porunca: femeia să nu se îmbrace cu ce este al bărbatului ?”
„N-am fost făcută să jumulesc găini și să pălăvrăgesc cu femeile.”
„Și atunci preferi să-ți pierzi locul în viața veșnică?”
„Poate…”
Avigdor își ridică privirea. Abia atunci observa pentru prima oară că obrajii lui Anshel erau prea catifelați pentru un bărbat, că avea părul prea bogat și mâinile prea mici. Chiar și așa, tot nu-i venea să creadă că un asemenea lucru fusese cu putință. Aștepta să se trezească din moment în moment. Își mușcă buzele și-și ciupi mădularul. Îi era rușine și nu putea vorbi fără să se bâlbâie. Prietenia lui cu Anshel, discuțiile lor atât de intime, atâtea confidențe pe care și le făcuseră, totul se transformase într-o farsă și o iluzie deșartă. Îi trecu prin minte chiar că Anshel putea fi un demon. Se scutură ca și cum ar fi alungat un vis urât, dar acea putere care te face să vezi diferența dintre vis și realitate îi spunea că totul era adevărat. Își adună tot curajul. El și Anshel n-ar mai fi putut fi niciodată doi străini, chiar dacă Anshel era, de fapt, Yentl… Se aventură să facă un comentariu:
„Mi se pare că martorul care depune mărturie în favoarea unei soții părăsite nu se poate însura cu ea, pentru că Legea îl numește ‘parte interesată.’ ”
„Ce? Dar nu asta mi s-a întâmplat mie!”
„Trebuie să ne uităm la Eben Ezer.”
„Nu sunt chiar sigură că legile care privesc soția părăsită se aplică în acest caz,” zise Anshel cu aerul unui cărturar.
„Dacă nu vrei ca Hadas să fie o nevastă abandonată trebuie să-i mărturisești secretul, ei, în față.”
„Asta nu pot s-o fac.”
”Atunci trebuie să găsești un alt martor.”
Încet-încet, cei doi se întoarseră la discuțiile lor talmudice. Lui Avigdor îi păru ciudat să discute Scriptura cu o femeie, dar, pe de altă parte, Tora îi unise de ceva vreme. Deși trupurile lor erau diferite, sufletele le erau la fel. Anshel psalmodia, gesticulând cu degetul mare, se trăgea de perciuni, își mângâia bărbia-i… imberbă și făcea gesturile obișnuite ale studenților de la ieșiva. Chiar îl apuca pe Avigdor de rever când se aprindea în toiul vreunei discuțiii și-l numea prost. Iar Avigdor era invadat de o iubire nesfârșită pentru Anshel, amestecată cu rușine, remușcări și neliniște. Dacă aș fi știut mai devreme, își spunea în sinea lui. În mintea lui, o asemăna pe Anshel (sau Yentl) cu Bruria, soția lui Reb Meir, și cu Yalta, soția lui Reb Nachman. Pentru prima dată vedea cât se poate de limpede că ce i se întâmplase era exact ce-și dorise din totdeauna: o soție a cărei minte să nu fie preocupată de lucrurile materiale… N-o mai dorea pe Hadas, dorința pentru ea dispăruse, dar știa că avea să tânjească după Yentl, dar nu îndrăznea s-o spună. Era cuprins de fierbințeală și știa că fața-i ardea. Nu mai era în stare s-o privească pe Anshel în ochi. Începu să-i numere păcatele și pricepu că și el era un păcătos, de vreme ce stătuse lângă Yentl și o atinsese în zilele necurăției ei. Și, nu, ce-ar fi putut zice despre căsătoria ei cu Hadas? Doamne, ce de păcate! Înșelăciune voită, jurăminte false, iluzii! – și doar Cerurile mai știau ce altceva. O întrebă brusc:
„Spune-mi adevărul, ești o eretică?”
„Doamne ferește!”
„Atunci, cum de-ai ajuns aici?”
Cu cât se străduia Anshel să-i explice, cu atât mai puțin înțelegea Avigdor. Toate justificările ei păreau să arate un singur lucru: avea sufletul unui bărbat și trupul unei femei. Ea spunea că s-a căsătorit cu Hadas doar ca să fie mereu în preajma lui Avigdor.
„Ai fi putut să te măriți cu mine,” zise el.
„Doream să studiez Ghemara și Comentariile cu tine, nu să-ți cârpesc ciorapii!”
Multă vreme niciunul nu mai spuse nimic. Apoi Avigdor rupse tăcerea:
„Mi-e frică să nu se îmbolnăvească Hadas cu toate astea, Doamne păzește!”
„Și mie mi-e frică.”
„Și acum ce-o să se-ntâmple?”
Soarele scăpăta și cei doi începură să recite rugăciunea de seară. Avigdor era atât de tulburat, că încurcă binecuvântările, pe unele le uită și le repetă pe altele. O privi pieziș pe Anshel care se legăna înainte și înapoi, lovindu-și pieptul și plecându-și capul. O văzu cum, cu ochii închiși, își ridică fața către Cer ca și cum ar implora: Tu, Tată din Ceruri, știi care e adevărul… După ce-și sfârșiră rugăciunile, se așezară pe scaune față-n față, destul de depărtate unul de altul. Camera se umplu de umbre. Erau reflexiile asfințitului care semănau cu o broderie purpurie, tremurând pe peretele opus ferestrei. Avigdor voi să spună din nou ceva, dar, la început, cuvintele care-i tremurau pe vârful limbii, nu voiau să iasă. Brusc, i-au țâșnit:
„Poate nu-i prea târziu? Nu mai pot trăi cu femeia aia blestemată… Tu…”
„Nu, Avigdor, e cu neputință.”
„De ce?”
„O să-mi trăiesc viața așa cum sunt acum.”
„O să-mi fie dor de tine. Teribil.”
„Și mie o să-mi fie dor de tine.”
„Ce rost au toate astea?”
Anshel nu răspunse. Se făcu noapte și lumina dispăru de tot. În întuneric, păreau să-și asculte unul altuia gândurile. Legea îi interzicea lui Avigdor să stea în aceeași cameră, singur, cu Anshel, dar nu se putea gândi la ea ca la o femeie. Ce putere ciudată au hainele, gândi el. Dar spuse cu totul altceva:
„Te-aș sfătui pur și simplu să-i trimiți divorțul lui Hadas.”
„Și cum aș putea s-o fac?”
„De vreme ce jurămintele făcute la nuntă nu sunt valabile, ce mai contează?”
„Cred că ai dreptate.”
„O să aibă destul timp, mai târziu, să descopere adevărul.”
Slujnica veni să le aducă o lampă aprinsă, dar, de cum plecă, Avigdor o stinse. Situația delicată în care se aflau și cuvintele pe care trebuiau să și le spună unul altuia nu puteau fi rostite la lumină. La adăpostul întunericului, Anshel îi povesti toate detaliile. Răspunse la toate întrebările lui Avigdor. Ceasul bătu ora două și ei încă mai stăteau de vorbă. Anshel îi destăinui lui Avigdor că Hadas nu-l uitase niciodată. Că vorbea despre el tot timpul, că-și făcea griji pentru sănătatea lui și-l încredință că-i părea rău – nu fără o oarecare satisfacție – pentru întorsătura pe care o luaseră lucrurile cu Peshe.
„Hadas va fi o soție bună,” zise Anshel.“ „Pe când eu n-o să știu niciodată cum se face o budincă.”
„Totuși, dacă ai vrea…”
„Nu, Avigdor. N-a fost să fie…”

7

Era o mare enigmă pentru oraș: curierul care sosi ca să aducă Hadasei hârtiile de divorț; șederea lui Avigdor la Lublin până după Pesah; întoarcerea lui la Bechev cu umerii lăsați și privirea lipsită de viață de parcă ar fi fost bolnav. Hadas căzu la pat și doctorul venea s-o vadă de trei ori pe zi. Avigdor… care se izolă. Dacă-l întâlnea cineva din întâmplare și-l întreba ce mai face, nu-i răspundea. Peshe se plângea părinților că soțul ei, cât era noaptea de lungă, se preumbla fumând înainte și înapoi prin cameră și că, atunci când, în sfârșit, cădea doborât de oboseală vorbea în somn și striga numele unei femei necunoscute: Yentl. Peshe începu să vorbească despre divorț. Orașul credea că Avigdor nu va voi să i-l acorde sau că, în cel mai bun caz, va cere bani, dar el fu de acord cu toate.
În Bechev, lumea nu era obișnuită ca misterele să rămână mistere mult timp. Și cum ai putea ține un secret într-un orășel unde fiecare știe ce fierbe în oala celuilalt. Și totuși, deși erau mulți cei care își făcuseră un obicei din a trage cu ochiul prin gaura cheii și cu urechea pe la obloane, ce se întâmplase rămânea încă o taină. Hadas zăcea în patul ei și plângea. Hanina, medicul herborist, raporta că se topea pe zi ce trece. Anshel dispăruse fără urmă. Reb Alter Vishkower trimise după Avigdor și acesta veni, dar cei care se chinuiau să asculte sub ferestre nu putură prinde niciun cuvânt din conversația celor doi și cu atât mai puțin nu putură afla ce se petrecea. Asemenea indivizi care-și băgau nasul în treburile altora veneau cu tot felul de teorii, dar niciuna nu stătea în picioare.
Unii ajunseseră la concluzia că Anshel căzuse în mâinile preoților catolici și se convertise. Putea avea sens. Dar când ar fi putut să-și găsească timp pentru preoți de vreme ce era tot timpul la ieșiva ca să studieze? Și, în afară de asta, de când trebuie un apostat să-i trimită nevestei divorțul?
Alții zvoneau că Anshel pusese ochii pe o altă femeie. Dar cine putea fi? În Bechev nu existau povești de amor. Și niciuna dintre tinerele femei nu părăsise recent orașul – nici evreică nici ne-evreică.
Cineva veni cu ideea că tânărul fusese luat pe sus de duhurile rele sau că el însuși chiar era unul dintre ele. Ca dovadă se referi la faptul că Anshel nu venise niciodată nici la baia publică nici la râu. Și toată lumea știe bine că demonii au picioare de gâscă. Bine, dar Hadas nu-l văzuse niciodată desculț? Și cine a mai auzit ca un demon să-i trimită nevestei divorțul? Când un demon se căsătorește cu o fiică de muritor, de obicei pleacă și o lasă să rămână pe veci soție părăsită.
Altcuiva îi dădu prin minte că Anshel comisese un mare păcat și că plecase în exil ca să se pocăiască. Dar ce fel de păcat ar fi putut fi? Și de ce nu i l-a încredințat rabinului? Și de ce umbla Avigdor ca o fantomă?
Teoria lui Tevel, muzicantul, se apropia cel mai mult de adevăr. Tevel susținea că Avigdor n-o putuse uita pe Hadas și că Anshel divorțase de ea ca prietenul său să se poate căsători cu ea. Dar e posibilă o astfel de prietenie în lumea asta? Și, în acest caz, de ce divorță Anshel de Hadas mai înainte ca Avigdor să divorțeze de Peshe? În plus, un asemenea lucru se poate face doar dacă și soția este informată despre aranjament și consimte, iar toate semnele arătau că Anshel fusese marea iubire a Hadasei și că, de fapt, ea se îmbolnăvise de durere.
Un singur lucru era limpede: Avigdor cunoștea adevărul. Dar era imposibil să scoți ceva de la el. Rămăsese în recluziune și păstra tăcerea cu o încăpățânare care părea un reproș la adresa întregului oraș.
Prietenii apropiați ai lui Peshe stăruiau să nu divorțeze de Avigdor, deși cei doi rupseseră toate relațiile și nu mai trăiau ca soț și soție. El nici măcar vinerea noaptea nu mai făcea binecuvântarea de kiduș pentru ea. Își petrecea nopțile fie studiind la ieșiva, fie în casa văduvei unde locuise Anshel cu chirie. Când Peshe-i vorbea, nu-i răspundea, ci ținea doar capul în jos. Ea, ca o negustoreasă ce se afla, nu avea răbdare pentru asemenea purtări. Avea nevoie de un bărbat tânăr care s-o ajute în prăvălie și nu de un student de ieșiva căzut în melancolie. Cineva de felul acesta se putea chiar gândi pe nepusă masă să plece și s-o lase pe veci nevastă părăsită. Peshe fu de acord cu divorțul.
Între timp, Hadas s-a refăcut, iar Reb Alter Vishkower anunță că fusese deja scris contractul de căsătorie. Hadas avea să se mărite cu Avigdor. Toți din oraș tremurau de emoție! O căsătorie între un bărbat și o femeie care fuseseră odată logodiți și care rupseseră logodna era ceva nemaivăzut. Nunta se ținu în primul șabat de după Tisha b’Av și se făcu după toate obiceiurile unei căsătorii cu o fecioară: ospățul pentru săraci, baldachinul din fața sinagogii, muzicanții, măscăriciul și Dansul Virtuții. Doar un singur lucru lipsea: bucuria. Mirele stătea sub baldachin și părea întruchiparea dezolării. Mireasa se refăcuse după boală, dar rămăsese palidă și plăpândă. Și lacrimile-i curgeau în supa aurită de pui. În privirea tuturor vedeai aceeași întrebare care nu le dădea pace: de ce făcuse Anshel asta?
După nunta lui Avigdor cu Hadas, Peshe răspândi zvonul că Anshel își vânduse nevasta lui Avigdor și că Alter Vishkower dăduse banii. Un tânăr, după ce cercetă îndelung misterul, sfârși prin a ajunge la concluzia că Anshel își pierduse preaiubita-i nevastă la o partidă de cărți cu Avigdor sau chiar la un joc cu titirezul de Hanuca. Există o regulă generală: atunci când oamenii nu pot afla sâmburele de adevăr, înghit porții uriașe de minciuni. Adevărul este, deseori, ascuns în așa fel, încât cu cât te străduiești mai mult să-l afli, cu atât mai e greu să-l descoperi.
Nu mult timp după nuntă, Hadas rămase însărcinată. Pruncul era băiat și la circumcizie cu greu le-a venit celor de față să-și creadă urechilor auzindu-l pe tatăl spunând că i-a pus fiului său numele de Anshel.

GALERIE

Isaac Bashevis Singer: Yentl – yeshivapojken(Short Friday and Other Stories). Copertă de Johan Egerkrans, Tenenbaum, Sweden, 2017

Nobelistul Isaac Bashevis Singer, October 10, în apartamentul său din Miami, 1978/(AP Photo/Kathy Willens)

Nobelistul Isaac Bashevis Singer, în apartamentul său din Miami Beach, 1978; (AP Photo/Kathy Willens)

Isaac Beshevis Singer, 1979

Isaac Bashevis Singer, photo: Alex Gotfryd/Corbis/Getty Images

Isaac Bashevis Singer, pictat de Valery Filippov, Canada

Isaac Bashevis Singer alături de traducătoarele lui în engleză cu care a colaborat îndeaproape la realizarea traducerile pe care le considera alte originale. Foto:NYJFF

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.