Primăvara arabă în Egipt

VARĂ ARABĂ

Vara arabă pare a fi o glumă inofensivă la fel ca primăvara arabă; ele, de fapt, nici n-au existat, cu toate că aceste denumiri se referă la o profundă criză socială care zguduie puternic cea mai mare parte a lumii musulmane, criză care mai degrabă s-ar putea numi „lehamitea musulmană”.

Pentru a încadra în mod adecvat aceste evenimente, trebuie să arătăm că doar una dintre țările afectate de valul de proteste este locuită majoritar de arabi: Iordania. Nici Tunisia, țară în care s-a declanșat primăvara arabă în 2011, nici Egiptul, nici Marocul și nici Irakul nu sunt de etnie arabă. Și cu toată zarva jurnalistică iscată în 2011 – aproape total stinsă în prezent -, schimbările de guverne înregistrate în toate aceste țări au fost determinate mai mult de cauze sociale, decât politice.

În imensa majoritate a țărilor musulmane discrepanța dintre creșterea populației și creșterea economică este atât de mare, încât viața de zi cu zi nu numai că a devenit extrem de grea, dar ea este agravată de conștiința că generația, care a ajuns acum la vârsta când trebuie să muncească, nu mai are niciun viitor la ea acasă.

Dacă la aceasta se adaugă și o corupție a autorităților în contiuă creștere și o lipsă totală de măsuri politice – pe lângă o represiune foarte dură – pentru a îndrepta situația, vehemența protestelor populare e de înțeles.

Astfel, „vara arabă” de cea mai mare anvergură a avut loc în Irak – la sud de Ira – unde protestele au costat mai mult de 10 vieți omenești. Manifestațiile au fost declanșate de repetatele întreruperi de curent electric, pe care lumea le atribuie corupției care domnește în administrația publică. Un lucru atât de evident, încât însuși președintele țării, Fuad Masum, a afirmat în mod public că protestele maselor sunt mai mult decât justificate și a promis că va lupta împotriva corupției din administrație (ocupă locul al patrulea în lume!), dar, nimeni nu crede în așa ceva.

În Iordania, unde valul de proteste, până în prezent, a fost lipsit de violență, nemulțumirea populară a provocat căderea guvernului lui Hani al Mulki. Dar, va fi imposibil ca sucesorul său – Omar Razaz – să rezolve situația, deoarece șomajul se ridică la 18% din populația activă, într-o țară care are cel mai mare procentaj de funcționari publici din lume și o datorie națională egală cu PIB-ul său anual.

Proteste în Iordania

Populația Marocului consideră că sărăcia și lipsa de oportunițăți de a-și găsi de lucru se datorează nepotismului care domnește în țară de generații întregi, precum și cârdășiei dintre puterea publică și anumite consorții. Prin urmare, dincolo de manifestațiile stradale, protestul se concentrează în a boicota, în a nu cumpăra o serie de produse. Iar în Egipt, unde represiunea este pe cât de dură, pe atât de eficientă, guvernul  s-a gândit să mai reducă din vehemența protestelor printr-un val de sentințe foarte dure pronunțate de tribunale, urmat de o scumpire a serviciilor de bază: apă, lumină etc., astfel încât, acum, nimeni nu mai îndrăznește să protesteze.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL ESTÍO ÁRABE

Manifestaciones antigubernamentales en Egipto

Lo del estío árabe es tan eutrapélico como lo de la primavera árabe; ni uno, ni otro han existido, si bien ambas denominaciones aluden a una profunda crisis social que sacude tenazmente a la mayor parte del mundo musulmán y que bien se podría llamar el “hastío musulmán”.

Para enmarcar debidamente aquellos y estos acontecimientos, hay que señalar que sólo uno de los países afectados por la ola de protestas en cuestión está mayormente poblado por árabes: Jordania. Ni Túnez, donde estalló la primavera árabe en el 2011, ni Egipto, Marruecos o Irak son de etnia árabe. Y pese a la algarabía periodística levantada en el 2011 – y casi totalmente ausente ahora -, los cambios gubernamentales registrados en todos esos Estados han sido provocados por razones sociales muchísimo más que por motivos políticos.

Y es que en la inmensa mayoría de naciones musulmanas la discrepancia entre el crecimiento demográfico y el económico es tal que la vida no solo se ha vuelto de una dureza extrema, sino que se ve agravada por la conciencia de la generación que ha llegado ahora a la edad laboral de que carece de futuro en su propia casa.

Si a ello se añade una corrupción gubernamental en auge permanente y una falta de medidas políticas – aparte de la represión pura y dura – encaminadas a enmendar la situación, la vehemencia de la protesta popular resulta obligada.

Así, la de mayor envergadura del “estío árabe” se ha registrado en el Irak – en el sur de Ira, concretamente – donde las protestas han costado ya más de 10 vidas humanas. Y las manifestaciones fueron desencadenadas por la reiteración de los cortes de los suministros eléctricos, unos fallos que el gentío atribuye a la corrupción imperante en la Administración pública. Y esto debe ser tan evidente que el mismo presidente nacional, Fuad Masum, ha declarado públicamente que las protestas populares estaban más que justificadas y ha prometido que combatirá la corrupción administrativa (la cuarta mayor del mundo), algo que no se cree nadie.

En Jordania, donde la ola de protestas ha sido incruenta hasta ahora, la indignación popular ha provocado la caída del Gabinete de Hani al Mulki. Pero es casi imposible que su sucesor – Omar Razaz – vaya a resolver nada, porque el paro es del 18% de la población en edad laboral en la nación con el mayor porcentaje del mundo de empleados públicos y una deuda nacional igual al producto nacional bruto anual.

Protestas de los marroquíes

La población marroquí identifica su pobreza y falta de oportunidades con el nepotismo imperante en el país desde hace generaciones, así como con el contubernio entre el poder público y ciertos consorcios. Consecuentemente, aparte de las manifestaciones callejeras, la protesta se concentra en el boicot comprador contra una serie de productos. Y en Egipto, donde la represión es tan dura como eficaz, el Gobierno ha aminorado la vehemencia de las protestas con una oleada de duras sentencias de los tribunales, seguida de la subida de tarifas para servicios básicos como agua, luz, etc., ahora que nadie se atreve a seguir protestando.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu