Seferis a văzut Aghia Napa/Αγία Νάπα pentru prima dată în 1953. Era la prima sa călătorie în Cipru. Peste 10 ani avea să primească premiul Nobel, primul decernat unui scriitor grec. Se pare că acest sat de pescari de pe coasta de sud-est a insulei Afroditei l-a purtat într-un vis cu zei care-și primesc ofranda… berbec tămâiat… ca să dezvăluie viitorul, desigur în… enigme… Foebus Apollo ? Solarul Apollo, zeul luminii ? El să-i fi apărut în vis ? Cu Afrodita, poate Zeus și Hera… Sau străvechea Zeiță a Ciprului… Zei… care cer jertfă de sânge… dar care nu dăruiesc lumina… Lumina o dăruiește oamenilor… Îngerul pescar de oameni… Îngerul că năvodul de aur care ține împreună cerul, glia și marea.
Aghia Napa/Αγία Νάπα/Aguía Napa
Seferis vio por primera vez Aguía Napa/Αγία Νάπα en 1953. Fue durante su primer viaje a Chipre. Diez años más tarde, recibiría el Premio Nobel, el primer escritor griego que fuera galardonado con dicho premio. Parece ser que el pueblo pesquero de Aguía Napa, situado en la parte sud-este de la isla de Afrodita, lo portó en un sueño con dioses, que recibían su ofrenda…carnero con perfume de incienso…para que revelaran el futuro, un futuro en forma de…enigmas, claro está… ¿Phoibos Apollo? ¿El solar Apolo, dios de la luz? ¿Se le apareció en sueños? Junto con Afrodita, posiblemente también con Zeus y Hera… O la antiquísima Diosa de Chipre… Dioses que exigían ofrenda de sangre… pero que no regalaban luz… Para los humanos, trae luz únicamente… el Ángel Pescador de Hombres… El Ángel que tiene redes de oro y que mantiene juntos el Cielo, la Tierra y la Mar.
(Traducere în spaniolă de Eugen Hac)
Aghia Napa I Şi vezi lumina soarelui, aşa cum spuneau cei vechi. Dar credeam că văd, atâţia ani, bătând drumurile dintre munţi şi mare întâlnind oameni cu armuri impecabile, pe care soarta mi-i scotea în cale; ciudat, nu mi-am dat seama că le vedeam doar vocea. Sângele era cel care-i silea să vorbească, berbecul Pe care-l tăiam şi-l aşterneam la picioarele lor; dar nu era lumina covorul acela roşu. Tot ce-mi spuneau, trebuia să pipăi Ca atunci când te ascund, vânat, noaptea, în staul Sau ajungi în sfârşit la trupul unei femei cu sâni plini Şi e plină odaia de miresme înecăcioase; Tot ce-mi spuneau piele argăsită şi mătase.
Ciudat, văd aici lumina soarelui; plasa de aur Unde lucrurile se zbat ca peştii Pe care o trage un înger mare Împreună cu plasele pescarilor.
(Aghia NapaΙ, JURNAL DE BORD III)
Αγιάναπα, Α΄ Και βλέπεις το φως του ήλιου καθώς έλεγαν οι παλαιοί. Ωστόσο νόμιζα πως έβλεπα τόσα χρόνια περπατώντας ανάμεσα στα βουνά και στη θάλασσα συντυχαίνοντας ανθρώπους με τέλειες πανοπλίες· παράξενο, δεν πρόσεχα πως έβλεπα μόνο τη φωνή τους. Ήταν το αίμα που τους ανάγκαζε να μιλούν, το κριάρι που έσφαζα κι έστρωνα στα πόδια τους· μα δεν ήταν το φως εκείνο το κόκκινο χαλί. Ό,τι μου λέγαν έπρεπε να το ψηλαφήσω όπως όταν σε κρύψουν κυνηγημένο νύχτα σε στάβλο ή φτάσεις τέλος το κορμί βαθύκολπης γυναίκας κι είναι γεμάτη η κάμαρα πνιγερές μυρωδιές· ό,τι μου λέγαν δορά και μετάξι.
Παράξενο, το βλέπω εδώ το φως του ήλιου· το χρυσό δίχτυ όπου τα πράγματα σπαρταρούν σαν τα ψάρια που ένας μεγάλος άγγελος τραβά μαζί με τα δίχτυα των ψαράδων.
Aguía Napa I Ver la luz del sol, tal como decían los antiguos. Pero creía ver, tantos años, recorriendo los caminos entre los montes y la mar econtrando varones con armaduras impecables, que el destino traía en mi camino; pero, cosa extraña: no me percataba de que sólo veía sus voces. La sangre les obligaba a hablar, el carnero que sacrificaba y depositaba a sus pies; Mas no era luz aquella alfombra roja. Todo lo que me decían, debía yo palpar Como cuando te esconden, perseguido en la noche, en el establo O cuando, por fin, llegas al cuerpo de una mujer con senos llenos Y la habitación se llena de perfumes sofocantes; Todo lo que me decían piel curtida y seda. Muy curioso, veo aquí la luz del sol; la red de oro Donde las cosas se debaten como peces Que un Ángel arrastra por el mar Junto con las redes de los pescadores. (Aguía Napa Ι, DIARIO DE A BORDO III)
(Traducere în spaniolă de Eugen Hac)
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Simulările războinice ale Rusiei la granița cu Ucraina par a fi un gambit de rege, deschiderea cea mai agresivă și riscantă din repertoriul șahiștilor. Și par a fi deoarece această mișcare a rușilor este pe cât de riscantă, pe atât de logică. Logică, mai ales din punctul de vedere al Moscovei. Mai întâi, deoarece, de la revoluția bolșevică de la începutul secolului trecut, conducătorii ruși, tot timpul, au perceput Occidentul ca pe un inamic gata să le facă rău și aproape niciodată ca pe un posibil asociat. La această manie a persecuției se adaugă, acum, realitatea unei superiorități militare a Occidentului; o superioritate mai ales în capacitatea de a finanța un eventual război. În al doilea rând, noua constelație mondială apărută la sfârșitul secolului XX în urma colapsului URSS este percepută aproape antagonic de la Moscova și în Occident. Pentru NATO, Rusia actuală este o putere tot atât de îngrijorătoare ca URSS, însă mult mai împuținată. În aceste condiții, Alianței Atlantice i se pare normal că poate – și că trebuie – să ocupe spațiul pe care mai înainte îl controla Pactul de la Varsovia. De aici, înstalațiile anti-rachetă amplasate de NATO în România și promisiunea de a primi în Alianță Georgia și Ucraina.
Această analiză e împărtășită de Kremlin, însă cu un element în plus: expansiunea teritorială a NATO spre răsărit o vede a fi coerentă cu raportul de forțe, însă cu certitudinea că expansiunea Alianței Atlantice este încă un pas în acțiunea de încolțire a Rusiei. De aceea Putin cere insistent o reîntoarcere la „status quo”-ul logistic militar din anii 90, acceptând numai ca teritoriul de odinioară al Pactului de la Varsovia să fie, în prezent, pământul nimănui. Conducătorul rus crede că actuala dependență a Europei de gazele naturale rusești îl obligă să acționeze acum. Până aici, abordarea Rusiei este coerentă. Însă, gambitul Putin poartă o incongruență și o enormă necunoscută. Inconguența este magnitudinea reală a mizei, dată fiind slăbiciunea financiară actuală a Federației Ruse. Iar necunoscuta este: ce marjă de manevră politică îi rămâne președintelui rus în cazul în care NATO nu-i oferă nici măcar un minim de concesii. Și cu toate că Putin domină, fără îndoială, politica națională, Federația Rusă nu mai este statul polițienesc cum era URSS, unde opinia publică era neputincioasă. În ziua de azi, opinia publică din Rusia poate să pună capăt unui regim dacă criza sau decepția sunt, în cazul acesta, majore. Marea desfășurare propagandistică făcută de Putin când a cerut o „centură de siguranță” ar putea să-l oblige, în cazul unei respingeri occidentale, să întreprindă acțiuni militare cu care să se justifica față de supușii săi, însă cu consecințe imprevizibile.
Acest risc este cu atât mai mare, cu cât și pentru Alianța Atlantică marja de negociere este nesemnificativă. A lua în considerare niște pretenții prezentate ca un ultimatum ar reduce enorm credibilitatea NATO, și odată cu ea, fidelitatea aliaților din răsăritul Europei. Oricum, la ora actuală, doar în cazul unor incidente imprevizibile, riscul de confruntare militară încă este minim. Căci Putin știe că nu va putea câștiga un eventual război și că NATO nu acceptă să piardă pacea actuală…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
GAMBITO PUTIN
Los amagos bélicos de Rusia en la frontera ucraniana parecen un gambito de rey, la apertura más agresiva y arriesgada del repertorio ajedrecístico. Y lo parecen, porque el órdago ruso es tan arriesgado como lógico. Lógico, sobre todo desde el punto de vista moscovita. En primer lugar, porque desde la revolución bolchevique de principios del siglo pasado los dirigentes rusos han visto a occidente siempre como a un enemigo presto a perjudicarles y casi nunca como a un eventual socio. A esta obsesión persecutoria se suma ahora la evidencia de una superioridad militar occidental; una superioridad sobre todo de la capacidad de financiar una eventual guerra. En segundo lugar, la nueva constelación mundial generada a finales del siglo XX por el colapso de la URSS se ve de forma casi antagónica desde Moscú y desde occidente. Para la OTAN, la Rusia actual es una potencia tan inquietante como la URSS, pero muchísimo menos poderosa. Y en estas condiciones, le parece evidente a la Alianza Atlántica que puede – casi debe – ocupar el espacio que había controlado anteriormente el Pacto de Varsovia. De ahí, los puestos antimisiles situados por la OTAN en Rumania y la promesa de integrar en la Alianza a Georgia y Ucrania.
Este análisis es compartido por el Kremlin, pero con un elemento más: la expansión territorial al Este de la OTAN la ve coherente con la correlación de fuerzas, pero dando por supuesto que la expansión de la Alianza Atlántica es un paso más hacia el arrinconamiento de Rusia. De ahí que Putin apremie para volver al “status quo” logístico militar de los años 90, aceptando tan solo – por evidente – que el otrora territorio del Pacto de Varsovia sea ahora tierra de nadie. El dirigente ruso cree que la actual dependencia europea del gas natural ruso le obliga a actuar ahora. Hasta aquí, el planteamiento ruso es coherente. Pero el gambito Putin conlleva una incongruencia y una enorme incógnita. La incongruencia es la magnitud real del envite, dada la debilidad financiera actual de la Federación Rusa. Y la incógnita es saber qué margen de maniobra política le queda al presidente ruso en el caso de que la OTAN no le haga un mínimo de concesiones. Y es que, si bien Putin domina sin discusión la política nacional, la Federación Rusa no es el Estado-policía de la URSS, donde la opinión pública era impotente. Hoy en día la opinión pública rusa puede acabar con un régimen si la crisis o la decepción, en este caso, son mayúsculas. El gran despliegue propagandístico hecho por Putin en su reclamación del “cinturón de seguridad” podría obligarle, en caso de rechazo occidental, a emprender acciones militares que le justifiquen ante sus súbditos, pero de consecuencias imprevisibles.
Ese riesgo es tanto mayor cuanto que el margen de negociación es nimio también para la Alianza Atlántica. Atender ahora unas exigencias planteadas casi como un ultimátum mermaría grandemente la credibilidad de la OTAN, y con ella, la fidelidad de los aliados del este de Europa. De todas formas, hoy por hoy y salvo incidentes imprevisibles, el riesgo de una confrontación militar es aún mínimo. Porque Putin sabe que no podría ganar esta eventual guerra y porque la OTAN no piensa ni por asomo en perder la paz actual…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Pare destul de greu să-l compari pe un senator cu o servitoare, însă este exact ce i s-a întâmplat legiuitorului Joe Manchin, senator al statului Virginia de Vest, care a devenit bobul de năut negru al Partidului Democrat, ca o servitoare obraznică ce nu ține seama de rațiuni … sau, poate, în acest caz, ține seama doar de lucrurile care îl privesc numai pe el. Anul se încheie cu un eșec al liderilor democrați, atât în Senat, cât și la Casa Albă a președintelui Joe Biden, care au vrut să-l convingă pe Manchin să voteze la fel ca toți ceilalți colegi ai săi de partid. Acest eșec arată fragilitatea actuală a Partidului Democrat, a cărui capacitate de a exercita presiuni este mult mai mică decât ambițiile pe care le are de a modifica societatea americană; nu are nici majoritate în Senat, unde fotoliile sunt împărțite exact 50 la 50, și nici nu dispune de o marjă prea amplă în Camera Reprezentanților, unde îi depășesc pe republicani cu doar 1%, adică, cu 5 din cele 435 de locuri. Acest avantaj este atât de mic, încât democrații riscă să-și piardă controlul asupra ambelor Camere, la alegerile legislative de anul viitor, însă, mai ales, le limitează capacitatea de manevră pentru a-și vota proiectele legislative.
Joe Manchin
Democrații domină atât legislativul cât și executivul, căci, pe lângă faptul că îl au pe Joe Biden la Casa Albă, teoretic au majoritatea și în Senat. Egalitatea existentă de 50-50 pot să o încline în favoarea lor, deoarece președintele Camerei Superioare nu este unul dintre senatori, ci reprezintă, în practică, un fotoliu adițional, la dispoziția Casei Albe. Conform Constituției americane, președintele Senatului nu este un senator ales, ci vicepreședintele țării, în cazul de față, Kamala Harris, tot o democrată. Or aici se află marea decepție a Partidului Democrat – și marea speranță a republicanilor: nu toți senatorii săi urmează disciplinați lozincile conducătorilor lor din Congres și nici pe cele ale președintelui de la Casa Albă. Acum, bobul de năut negru este senatorul din micul stat Virginia de Vest (WV), unul dintre cele mai sărace state din țară, cu o populație totală de aproape un milion 800 de mii de locuitori. Joe Manchin, un politician cu puțină experiență, care a fost guvernator al statului timp de cinci ani, a retezat ambițiile reformatoare ale partidului său. A votat împotriva unor legi ambițioase care ar fi transformat societatea americană printr-o serie de proiecte sociale, apropiind-o de modul de viață european: învățământ preșcolar gratuit, mai multe ajutoare pentru familii, subvenții pentru îngrijire medicală, sau donații pentru familiile cu venituri mici. Legile prevedeau, de asemenea, reduceri fiscale pentru clasele medii și înalte – ceea ce ar fi garantat sprijinul acestora pentru Partidul Democrat – care aveau impozitele mărite prin legea fiscală promovată de președintele Trump. Cu această nouă legislație, ar fi putut să-și deducă impozitele pe veniturile lor foarte mari, sau pe dobânzile ratelor în valoare de milioane de dolari. Costul real al acestei legi este motiv de dezbateri, căci, cu toate că prețul marcat pe eticheta sa este de 1,75 de bilioane de dolari în viitorii zece ani (1,5 bilioane de euro), prețul ei real este de 4,6 bilioane de dolari (4 bilioane de euro), conform datelor furnizate de Universitatea din Pennsylvania, sau chiar mai mult, conform altor estimări.
Joe Manchin
Pentru o țară cu o datorie acumulată de aproape 30 de bilioane, acest lucru ar mai adăuga o mărire a datoriei de aproape 15%. Fiecare locuitor al SUA, inclusiv copii și pensionarii, ar datora vreo 3.700 $ (3.260 de euro). Senatorului de Virginia de Vest (WV), un stat unde veniturile anuale pe cap de locuitor sunt de numai 42 de mii de dolari, aceste cheltuieli i se par excesive. Ca și cum nu ar fi de ajuns, legea prevede, de asemenea, renunțarea la sursele tradiționale de energie, cum sunt cărbunii sau petrolul, în beneficiul energiilor nepoluante, ceea ce afectează în mod deosebit statul Virginia de Vest, unul dintre principalii producători de cărbune din țară. Există chiar speranța ca acest stat să beneficieze de „fracking”, procedeu care se practică deja în unele state vecine și care constă din a injecta apă sub presiune în roci, pentru a obține gaze și petrol. Atât președintele Biden, cât și liderii democrați din Senat s-au străduit din răsputeri să-l convingă pe Manchin să se alăture celorlalți democrați și să aprobe o lege, de care, în definitiv, vor beneficia locuitorii din statul său, unul dintre cele mai sărace din țară, datorită ajutoarelor pe care le vor primi familiile sărace. Strădaniile acestea au fost atât pentru a-l tenta, cât și pentru a-l amenința: de la încercarea de a-l atrage pe Manchin și alegătorii săi cu ajutoarele pe care le oferă legea, până la denigrarea și amenințarea sa, dacă nu sprijină legea. Că a fost așa o dovedește faptul că însuși Manchin i-a cerut lui Biden -dar, în zadar- să nu se divulge opoziția sa, pentru a-și proteja familia de hărțuielile diferiților activiști. Ceea ce se pare că uită liderii este faptul că Manchin, la fel ca ceilalți colegi ai săi, poate să-și ocupe fotoliul, doar dacă are sprijinul, nu al colegilor săi de la Washington sau al marilor mijloace de informare, ci al celor mai puțin de două milioane de locuitori ai Virginiei de Vest, mai ales al celor un milion 300 de mii de alegători ai săi. Aici, socotelile nu prea ies: 69% din electoratul acestui stat a votat pentru Donald Trump la ultimele alegeri, și au trecut 26 de ani de când un președinte democrat a câștigat în Virginia de Vest (Bill Clinton în 1996). Iar Manchin…este singurul democrat care ocupă un fotoliu de nivel statal în Virginia de Vest, căci reprezentarea acestui stat în Congresul american este formată din trei congresmeni republicani și doi senatori: unul este Jo Manchin, iar celălalt este senatoarea republicană Shelley Capito. Manchin, la fel ca toți senatorii, se supune probei urnelor tot la 6 ani. Îi mai rămân doi până la viitorul scrutin, pe care îl va câștiga foarte greu, dacă se alătură programului democrat, care are darul de a irita statele din interiorul țării, umilite de aerele pe care și le dau elitele din statele de pe coaste. Desigur că atacurile colegilor democrați ar putea avea un efect și mai rapid asupra lui Manchin, care ar putea să trecă la Partidul Republican. În felul acesta, cei care acum sunt rivalii săi ar dobândi imediat majoritatea în Senat și ar da rapid de pământ cu visele democraților de a orienta țara spre o nouă direcție progresistă, ceea ce încă vor încerca să facă, în cele 11 luni câte mai rămân până la viitoarele alegeri legislative. Mulți se întreabă, de fapt, cum este posibil ca Partidul Democrat, ținând cont de slabele sale majorități, poate crede că va reuși să impună niște proiecte atât de progresiste, care ar reprezenta schimbări asemănătoare cu cele pe care le-a cunoscut țara în vremea președintelui Roosevelt, cel care a introdus mari reforme, cum a fost stabilirea Securității Sociale cu acel „New Deal”. Însă, Roosevelt dispunea de ample majorități democrate în ambele Camere, și anume: 60% în Senat și 70% în Camera Reprezentanților. Poate că răspunsul se află în stridența legiuitorilor săi care au mari ambiții reformatoare… sau în simțul practic că trebuie folosit prilejul, oricât de mică ar fi marja avantajului legislativ. Toate sondajele prevăd că ambele Camere vor trece sub control republican peste 11 luni, iar slaba capacitate pe care a avut-o președintele Biden până acum, de a-și duce la îndeplinire proiectele va dispărea complet în noiembrie 2022.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
LA CRIADA RESPONDONA Washington, Diana Negre
Joe Manchin
Parece difícil comparar a un senador con una criada, pero es precisamente lo que le ha ocurrido al legislador Joe Manchin, senador del estado de Virginia Occidental, convertido en el garbanzo negro del Partido Demócrata, algo así como una criada respondona que no atiende a razones… o quizá en este caso tan solo atiende a lo que a él le concierne. El año se cierra con un fracaso por parte de los líderes demócratas, tanto en el Senado como en la Casa Blanca del presidente Joe Biden, por convencer a Manchin para que vote igual que sus correligionarios. Este fracaso refleja la fragilidad actual del Partido Demócrata, cuya capacidad de hacer presión es mucho menor que sus ambiciones de modificar la sociedad norteamericana; ni tiene mayoría en el Senado, donde los escaños están repartidos 50-50, ni goza de un amplio margen en la Cámara de Representantes, donde superan a los republicanos por tan solo el 1%, es decir, 5 de los 435 escaños. Esta ventaja es tan pequeña que corren el riesgo de perder el control de ambas Cámaras en las elecciones legislativas del próximo año, pero sobre todo limita su capacidad de maniobrar para que se aprueben sus proyectos legislativos.
Joe Manchin
Los demócratas dominan tanto el legislativo como el ejecutivo, pues además de tener a Joe Biden en la Casa Blanca, gozan teóricamente de la mayoría también en el Senado. El empate existente de 50-50 lo pueden romper, pues el presidente de la Cámara Alta no es uno de los senadores, sino que representa en la práctica un escaño adicional a disposición de la Casa Blanca. Según la Constitución norteamericana, el presidente del Senado no es uno de los senadores elegidos, sino el vicepresidente del país, en este caso, Kamala Harris, también demócrata. Y aquí es donde ha llegado la gran decepción para el Partido Demócrata -y la gran esperanza para los republicanos: no todos sus senadores cierran filas para seguir las consignas de sus líderes en el Congreso, ni de su presidente en la Casa Blanca. En este caso, el garbanzo negro es el senador del pequeño estado de Virginia Occidental (WV), uno de los más pobres del país y con una población total de menos de 1.8 millones. Joe Manchin, un político bisoño que gobernó el estado durante cinco años, ha segado las ambiciones reformistas de su partido. Votó en contra de una ambiciosa legislación que habría transformado la sociedad norteamericana con una serie de proyectos sociales que la aproximarían a la forma de vida europea: parvularios gratuitos, más ayudas familiares, subvenciones para la atención médica, o donaciones a familias de bajos ingresos. También hay en la ley reducciones fiscales para las clases medias y altas, lo que garantiza el apoyo para el Partido Demócrata en las élites de ambas costas, que vieron subir sus impuestos con la ley fiscal promovida por el presidente Trump. Con la nueva legislación, podrían deducir de sus impuestos federales lo que han pagado en sus respectivos estados como impuesto por sus elevados ingresos, o en intereses de sus hipotecas de millones de dólares.
Joe Manchin y Joe Biden
El costo real de esta ley es motivo de debate, pues si bien el precio marcado en su etiqueta es de 1.75 billones de dólares en los próximos diez años (1.5 billones de euros), su precio real es, según la Casa Blanca, o 4.6 billones (4 billones de euros), según la Universidad de Pennsylvania, o incluso más según otros estimados. Para un país con una deuda acumulada próxima a los 30 billones, esto representaría un incremento de la deuda próximo al 15%. Cada residente en los Estados Unidos, incluidos niños y jubilados, debe casi 3.700 $ (3.260 euros). Al senador de Virginia Occidental (WV), un estado cuyos ingresos per cápita son de tan solo 42 mil $, el gasto le parece excesivo. Por si esto fuera poco, la ley también prevé abandonar las fuentes de energía tradicionales como el carbón o el petróleo, en beneficio de energías no contaminantes, algo que perjudica especialmente a WV, uno de los principales productores de carbón del país. Incluso tiene el estado esperanzas de beneficiarse del “fracking”, algo que se practica ya en estados vecinos y consiste en obtener gas y petróleo de las rocas inyectando agua a presión. Tanto el presidente Biden como los líderes demócratas del Senado no han escatimado esfuerzos por convencer a Manchin de que se sume al resto de su partido y apruebe una ley que, a fin de cuentas, beneficiaría a los residentes de su estado, uno de los más pobres del país, debido a las prebendas y repartos a familias pobres. Estos esfuerzos han sido tanto para tentar como para amenazar: desde intentar atraer a Manchin y sus votantes con las prebendas que la ley ofrece, como denigrarlo y casi amenazarlo en caso de que no la apoye. Tanto es así, que el propio Manchin pidió a Biden -en vano- que no se le mencionase, para proteger a su familia de los acosos de diversos activistas. Lo que parecen olvidar los líderes demócratas, es que Manchin, como el resto de sus colegas, tan solo puede ocupar su escaño si tiene el apoyo, no de los colegas en Washington o de los grandes medios informativos, sino de los escasos dos millones de residentes en su estado de WV, especialmente de sus casi 1.3 millones de votantes.
Joe Manchin y Joe Biden
Y aquí las cuentas ya no salen: el 69% del estado votó por Donald Trump en las últimas elecciones y han pasado ya 26 años desde que un presidente demócrata ganó en este estado (Bill Clinton en 1996). En cuanto a Manchin…es el único demócrata que ocupa un escaño de ámbito estatal en WV, pues la representación de ese estado en el Congreso consta de 3 congresistas republicanos y los dos escaños senatoriales que le corresponden se reparten entre Manchin y la senadora republicana Shelley Capito. Manchin, como todos los senadores, se somete a las urnas cada 6 años. Solo le faltan dos para someterse nuevamente a este escrutinio, que difícilmente ganará si se suma ahora al programa demócrata que tiene, además, la peculiaridad de irritar a los estados interiores del país, que se sienten humillados por las ínfulas de las élites costeras. Claro que los ataques de sus correligionarios demócratas podrían tener un efecto aún más rápido sobre Manchin, quien podría decidir simplemente pasarse al Partido Republicano. De esta forma, los que ahora son sus rivales obtendrían de inmediato una mayoría en el Senado y darían rápidamente al traste con los sueños demócratas de imprimir un nuevo rumbo progresista al país, algo que todavía intentarán hacer en los 11 meses que les quedan hasta las próximas elecciones legislativas. En realidad, muchos se preguntan cómo es posible que el Partido Demócrata, a la vista de sus parcas mayorías, puede creer posible imponer proyectos tan progresistas que representarían cambios semejantes a los que el país experimentó en la época del presidente Roosevelt, quien impuso grandes reformas como el establecimiento de la Seguridad Social con su “New Deal”, porque contaba con amplias mayorías demócratas en ambas Cámaras, pues tenía más del 60% en el Senado y el 70% en la Cámara de Representantes. La respuesta quizá esté en la estridencia de sus legisladores con grandes ambiciones reformadoras… o en el sentido práctico de que hay que aprovechar el momento, por pequeño que sea al margen de ventaja legislativa. Todas las encuestas prevén que ambas Cámaras pasarán a control republicano dentro de 11 meses y que la capacidad ya escasa que el presidente Biden ha tenido hasta ahora para sacar adelante sus proyectos, desaparecerá totalmente en noviembre de 2022.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Dubla criză postsovietică – Belarrus și confruntarea ruso-ucraineană – evidențiază cea mai surprinzătoare slăbiciune a lumii atlantice: cu toate că este de departe cea mai mare forță militară din lume, se ferește de război mai mult decât oricine. De fapt, această atitudine nu este de acum. Încă în anii cei mai tensionați ai „războiului rece”, Republica Federală Germania (RFG) prefera să-și rezolve divergențele politice internaționale plătind bani. Căci, îmbogățită prin „miracolul german”, țara era convinsă că, plătind, era mai în câștig, decât luptând. Desigur că, în contextul acelei epoci, RFG se simțea foarte sigură sub scutul militar al SUA și al NATO. Acum, însă, este tenacitatea SUA și a aliaților lor de a evita războaiele întotdeauna atunci când pierderea păcii cu orice preț nu e catastrofală… pentru țară și pentru realegerea administrației care se află în tură. Conflictele armate cu Statul Islamic au fost, de fapt, ultimul război american (cel din Afganistan s-a terminat mai târziu decât cel cu Statul Islamic, însă începuse mult mai înainte). Deja în Orientul Apropiat, precum și în Magreb (unde interesele europene sunt foarte mari) lumea atlantică și-a tot înlocuit trupele cu efective de mercenari, care primeau numele de „forțe aliate locale”.
Această politică militară a țărilor atlantice are două componente de bază. Una este contabilitatea, iar cealaltă, slăbiciunea psihologică. Componenta contabilității este evidentă: prezența militară costă mult. E un preț care debordează în caz de conflagrație și se poate menține numai acolo unde consecințele politice ale unei retrageri ar fi mult superioare rămânerii pe loc. O asemenea postură nu numai că e logică, în principiu, dar, cu tehnologia actuală, este, de asemenea, reversibilă, în cazul în care ar trebui redeschise fronturile. Deocamdată, Washingtonului i-au ieșit numerele în Orientul Apropiat și în Afganistan; și se pare că va avea un bilanț pozitiv și în cazul Republicii Iran. Ce pare a fi alarmant este slăbiciunea psihologică atât a SUA, cât și a aliaților lor. Căci forța nu servește la nimic, dacă nu există dispoziția de a o folosi și de a acepta suferința în luptă. Prin anii cincizeci ai „războiului rece”, au existat două episoade de vârf: războiul din Coreea și cel din Vietnam. Au fost conflicte sângeroase, pline de cruzime și extenuante psihologic, din cauza duratei lor. În războiul din Coreea, opinia publică din țările beligerante a fost solidară cu militarii și guvernele ei; a acceptat și a suportat sacrificiile și suferințele. Occidentul nu a câștigat acel război, dar nici nu a permis ca lumea comunistă să facă ce vroia. Însă, în Vietnam, unde practic poziția occidentală o apărau doar SUA, tineretul de aur format din copiii lui tăticu a respins conflictul. Nimeni nu a vrut să se ducă să moară pentru o chestiune de principii și hegemonii, pe care nu o înțelegea. În plus, viața acasă era atât de molcucă…
Mulți militari americani au spus, atunci, că Washingtonul a pierdut mai întâi acasă războiul din Vietnam. Era un punct de vedere parțial, însă se pare că la Casa Albă și l-au însușit, căci americanii au devenit tot mai zgârciți în a-și trimite trupele la războaiele izbucnite de atunci încoace. Și-au însușit atât de mult această frică că „vor pierde războiul mai întâi acasă”, încât, acum, războiul din Afganistan, care a început ca o cruciadă americană împotriva terorismului islamic, s-a terminat căznit, fără onoare și fără amintiri. Cruciada împotriva terorismului a fost uitată, deoarece teroarea nu se simțea și acasă. De aceea, a suferi și a muri în munții afgani îi speriau pe copiii lui tăticu și, mai ales, scădeau voturile vertiginos. Iar acest lucru doare foarte tare în fotoliile prezidențiale.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
MEJOR LA POLTRONA QUE LA TRINCHERA
La doble crisis postsoviética – Bielorrusia y la confrontación ruso-ucraniana – está evidenciado la más sorprendente debilidad del mundo atlántico: pese a ser de largo la mayor fuerza militar del mundo, rehuye la guerra más que nadie. En realidad, esta actitud no es de ahora. Ya en los años más tensos de la “guerra fría”, la República Federal Alemania (RFA) resolvía preferentemente sus desavenencias políticas internacionales echando mano de la chequera. Porque, enriquecido con el “milagro alemán”, el país estaba seguro de conseguir mucho más pagando que luchando. Claro que, en el contexto de la época, la RFA se sentía muy segura bajo el escudo militar de los EE.UU. y la OTAN. Lo que sí es de ahora es el empeño de los propios EE.UU. y sus aliados de rehuir las guerras siempre que las pérdidas de las paces a ultranza no fueran catastróficas… para el país y la reelección del Gobierno de turno. Los conflictos armados contra el Estado Islámico fueron prácticamente la última guerra estadounidense (la del Afganistán se acabó más tarde que la del Estado Islámico, pero había comenzado mucho antes). Y ya en el Oriente Próximo, al igual que en el Magreb (donde los intereses europeos son enormes) el mundo atlántico fue sustituyendo más y más a sus tropas por efectivos mercenarios que recibían el nombre de “fuerzas aliadas locales”.
Esta política militar de las naciones atlánticas tiene dos componentes básicos. Uno es la contabilidad y el otro, la endeblez psicológica. Lo de la contabilidad es evidente: la presencia militar tiene un alto coste. Un precio que se desborda en caso de conflagración y sólo se mantiene allá dónde las consecuencias políticas de una retirada serían muy superiores a los de la continuidad militar. Tal postura no sólo es lógica en principio, sino que con la tecnología actual es también rápidamente reversible de resultar imprescindible reabrir frentes. Por ahora, a Washington le han cuadrado los números en el Oriente Próximo y en el Afganistán; y parece que también va a dar un balance positivo en el caso de la República del Irán. Lo que sí parece alarmante es la endeblez psicológica tanto de los EE.UU. como de sus aliados. Porque la fuerza no sirve de nada si no se está dispuesto a usarla y a sufrir en los combates. En los años cincuenta la “guerra fría” tuvo dos episodios máximos: las guerras de Corea y la del Vietnam. Fueron conflictos sangrientos, crueles y psicológicamente extenuantes por su duración. En la primera, la de Corea, la opinión pública de los países beligerantes fue solidaria con sus soldados y Gobiernos; acepto y aguantó los sacrificios y sufrimientos. Occidente no ganó esa guerra, pero no dejó tampoco que el mundo comunista se saliera con la suya. Pero en Vietnam, donde prácticamente la posición occidental la defendían tan solo los EE.UU., la juventud dorada de los hijos de papa repudió el conflicto. Nadie quería ir a morir por una cuestión de principios y hegemonías que no entendía. Además, la vida en casa era tan muelle…
Fueron muchos los militares estadounidenses de la época que dijeron que Washington perdió en casa la guerra del Vietnam. Era un punto de vista parcial, pero parece que en la Casa Blanca lo han hecho suyo y cada día son más cicateros con el envío de sus tropas a las guerras surgidas desde los 50. Han hecho tan suyo ese miedo a “perder la guerra en casa” que ahora la guerra del Afganistán, que empezó como una cruzada estadounidense contra el terrorismo islámico, se acabó penosamente y sin honor ni memoria. Lo de la cruzada contra el terror se olvidó porque el terror ya no daba miedo en casa,pero eso de morir y sufrir en las montañas afganas espantaba a los hijos de papá y quitaba votantes a montón.Y eso sí que duele en las poltronas presidenciales.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Un prinț și o prințesă își petreceau luna de miere și erau nespus de fericiți. Un singur gând, totuși, nu le dădea pace: cum să facă ca fericirea lor de acum să dureze veșnic. De aceea și-au dorit să aibă un talisman al lor care să-i ferească de nefericire, oricare ar fi fost aceea, un talisman care să le ocrotească căsnicia.
Acum se întâmpla că tot auzeau despre un om care trăia singur în pădure. Se spunea că nimeni nu-l întrecea în înțelepciune și era atât de cunoscut pentru că știa să dea, întotdeauna, sfaturile cele mai bune celor încercați de nevoie, de necazuri sau supărări. Așa că, prințul și prințesa au trimis servitorii să-l invite la palat și i-au încredințat dorința inimii lor. După ce i-a ascultat, înțeleptul le-a spus: „Plecați în lume, călătoriți și cercetați fiecare țară în parte și acolo unde veți întâlni o pereche, doi soți, pe deplin și cu desăvârșire fericiți în căsnicie, rugați-i să vă dea un petic, cât de mic, din cămașa pe care o poartă pe dedesubt, aceea care le e cel mai aproape de corp. Și dacă vi-l dau, atunci să-l purtați neapărat asupra voastră, tot timpul. E un leac dovedit împotriva nefericirii !”
Prințul și prințesa au călătorit mult și, în drumul lor, auziră curând despre un cavaler și soția sa, despre care se spunea că duceau cea mai fericită viață împreună. S-au dus atunci la castelul cavalerului și l-au întrebat, pe el și pe doamna sa, dacă mariajul lor era, într-adevăr, așa de fericit pe cât li se dusese vestea. „Da, desigur”, fuse răspunsul, „doar că un singur lucru ne mai lipsește ca să fim fericiți pe de-a-ntregul: să avem copii!”
Cum nu găsiră talismanul la castelul cavalerului, prințul și prințesa au pornit din nou la drum în căutarea acelor soți care să fi trăit o cu totul fericită viață de familie. Și așa cum călătoreau ei, ajunseră într-un ținut unde auziseră că un preacinstit târgoveț trăia într-o deplină unire și fericire cu soața lui. La el s-au dus țintă și l-au întrebat dacă este, într-adevăr, un soț fericit, așa cum zicea lumea. „Da, sunt”, răspunse omul. „Nevasta mea și cu mine ne împăcăm și ne înțelegem cum nu se poate mai bine, dar, ce bine era de n-am fi avut o droaie de copii, pentru că cei pe care-i avem ne aduc o mulțime de griji și necazuri!”
Așa că, văzând ei că nici acolo n-aveau să afle talismanul, prințul și prințesa își văzură de drum și merseră mai departe, străbătând ținutul în lung și-n lat, tot întrebând în dreapta și-n stânga despre oameni fericiți în căsnicia lor. În zadar, nu aflară pe nimeni.
Într-o zi, pe când colindau ei pe câmpuri și pajiști, văzură, nu departe de drum, un păstor care cânta vesel dintr-un fluier. Tocmai atunci spre el venea o femeie cu un copil în brațe și cu un băiețel de mână. De cum o văzu, el se ridică și o întâmpină și luă la sine băiețelul, sărutându-l și mângâindu-l pe creștet. Câinele păstorului alergă la băiat, îi linse ușor mâna, lătrând și sărind de bucurie. Între timp, femeia puse masa pentru bărbatul ei, cu cele ce-i adusese de mâncare, și-i zise: „Tată, hai și mănâncă!” Păstorul se așeză la masă și începu să mănânce, dar prima îmbucătură i-o dădu băiețelului și pe cea de-a doua o împărți între băiat și câine. Văzându-i, prințul și prințesa veniră mai aproape și-i ziseră: „Trebuie că sunteți o pereche cu adevărat fericită”. „E adevărat, suntem”, zise omul. „Domnul fie lăudat, în toată lumea nu există vreun prinț și vreo prințesă atât de fericiți precum suntem noi doi!” „Acum ascultă” îi spuse prințul. „Împlinește-ne o rugă și nu-ți va părea rău. Dă-ne, rogu-te, o bucată, cât de mică, din cămașa ta de corp, cea pe care o porți pe dedesubt, pe piele!” Așa-i zise prințul, iar păstorul și soața-i se uitară curioși unul la altul și, în cele din urmă, omul zise. „Dumnezeu știe cât am fi de bucuroși să-ți dăm nu doar o bucată, ci toată cămașa sau vreun nădrag, dacă am avea vreunul, doar că n-avem nici măcar un capăt de ață!”
Așa că, prințul și prințesa călătoriră mai departe să-și ducă misiunea la bun sfârșit. În cele din urmă, văzând că tot cutreierau și nimic nu găseau, și-au zis că ar fi mai bine să-i pună capăt și să se întoarcă acasă. Și, cum treceau ei pe lângă cabana înțeleptului din pădure, s-au oprit pe la el și i-au povestit toate câte văzuseră și auziseră în lunga lor călătorie. L-au mustrat, însă, că le dăduse un sfat atât de prost. Dar, auzindu-i, înțeleptul zâmbi și le spuse: „Oare călătoria voastră să fi fost ea, într-adevăr, fără niciun folos? Oare nu v-ați întors mai bogați în cunoaștere?” „Da, e adevărat”, răspunse prințul. „Am deprins acea cunoaștere. Acum știu bine că mulțumirea este un dar rar pe acest pământ!” „Și eu am învățat”, zise la rândul ei prințesa, „că, pentru a fi mulțumit, n-ai nevoie de nimic mai mult decât… să fii mulțumit, pur și simplu!”
După care prințul o luă pe prințesă de mână, se priviră lung în ochi și pe chipul lor se citea cea mai adâncă iubire. Înțeleptul îi binecuvântă și le spuse: „În adâncul inimilor voastre, acolo ați aflat adevăratul talisman! Păziți-l cu grijă și duhul cel rău al nemulțumirii nu va avea în veci vreo putere asupra voastră!”
Andersen în 1869
THE TALISMAN, Hans Christian Andersen
A Prince and a Princess were still celebrating their honeymoon. They were extremely happy; only one thought disturbed them, and that was how to retain their present happiness. For that reason they wished to own a talisman with which to protect themselves against any unhappiness in their marriage. Now, they had often been told about a man who lived out in the forest, acclaimed by everybody for his wisdom and known for his good advice in every need and difficulty. So the Prince and Princess called upon him and told him about their heart’s desire. After the wise man had listened to them he said, «Travel through every country in the world, and wherever you meet a completely happily married couple, ask them for a small piece of the linen they wear close to the body, and when you receive this, you must always carry it on you. That is a sure remedy!» The Prince and the Princess rode forth, and on their way they soon heard of a knight and his wife who were said to be living the most happily married life. They went to the knight’s castle and asked him and his wife if their marriage was truly as happy as was rumored. «Yes, of course,» was the answer, «with the one exception that we have no children!» Here then the talisman was not to be found, and the Prince and Princess continued their journey in search of the completely happily married couple. As they traveled on, they came to a country where they heard of an honest citizen who lived in perfect unity and happiness with his wife. So to him they went, and asked if he really was as happily married as people said. «Yes, I am,» answered the man. «My wife and I live in perfect harmony; if only we didn’t have so many children, for they give us a lot of worries and sorrows!» So neither with him was the talisman to be found, and the Prince and the Princess continued their journey through the country, always inquiring about happily married couples; but none presented themselves. One day, as they rode along fields and meadows, they noticed a shepherd close by the road, cheerfully playing his flute. Just then a woman carrying a child in her arm, and holding a little boy by the hand, walked towards him. As soon as the shepherd saw her, he greeted her and took the little child, whom he kissed and caressed. The shepherd’s dog ran to the boy, licked his little hand, and barked and jumped with joy. In the meantime the woman arranged a meal she had brought along, and then said, «Father, come and eat now!» The man sat down and took of the food, but the first bite he gave to the little boy, and the second he divided between the boy and the dog. All this was observed by the Prince and the Princess, who walked closer, and spoke to them, saying, «You must be a truly happily married couple.» «Yes, that we are,» said the man. «God be praised; no prince or princess could be happier than we are!» «Now listen then,» said the Prince. «Do us a favor, and you shall never regret it. Give us a small piece of the linen garment you wear close to your body!» As he spoke, the shepherd and his wife looked strangely at each other, and finally he said, «God knows we would be only too happy to give you not only a small piece, but the whole shirt, or undergarment, if we only had them, but we own not as much as a rag!» So the Prince and the Princess journeyed on, their mission unaccomplished. Finally, their unsuccessful roaming discouraged them, and they decided to return home. As they passed the wise man’s hut, they stopped by, related all their travel experiences, and reproached him for giving them such poor advice. At that the wise man smiled and said, «Has your trip really been all in vain? Are you not returning richer in knowledge?» «Yes,» answered the Prince, «I have gained this knowledge, that contentment is a rare gift on this earth.» «And I have learned,» said the Princess, «that to be contented, one needs nothing more than simply – to be contented!» Whereupon the Prince took the Princess’ hand; they looked at each other with an expression of deepest love. And the wise man blessed them and said, «In your own hearts you have found the true talisman! Guard it carefully, and the evil spirit of discontentment shall never in all eternity have any power over you!»
Hans Christian Andersen, Carl Hartmann
Hans Christian Andersen în grădina din Roligheden, lângă Copenhaga, 1869
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
O ÎNȘELĂCIUNE PE PLACUL TUTUROR Washington, Diana Negre
Faptul că istoria se repetă este unul dintre marile „adevăruri relative”. Sunt relative deoarece toată lumea le înțelege, cât de cât, așa cum îi convine. Exact așa cum se întâmplă acum cu strădania statelor de a impulsiona economia prin acordarea de credite. Adevărul este că, de-a lungul istoriei, foarte multe state au suferit colapsuri financiare și economice. Și le-au depășit – puținele dăți când au reușit – așa cum au putut: prin războaie, migrații și invenții. Însă, pe măsură ce s-a îmbogățit, omenirea a recurs, tot mai mult, la falsa soluție a folosirii creditelor, care niciodată nu rezolvă crizele, doar le amână. Iar acum, în primul sfert al secolului XXI, statele din bogata Uniunea Europeană (UE), precum și SUA în domeniul financiar au întrecut măsura și trăiesc dintr-o creditare scăpată de sub control. În cazul Băncii Centrale Europene (BCE), creditele sunt în valoare de 500 de miliarde de €. La fel ca în SUA, suma acestor credite europene este exact …cât datoria publică existentă la ora actuală: pentru țările din UE, este ceea ce Banca Centrală tot cumpără, din noiembrie 2019, cu câte 20 de miliarde de € în fiecare lună.
În SUA, totul a început prin ridicarea „plafonului datoriei”, un exercițiu prin care administrația americană acceptă să se finanțeze pe ea însăși…prin datoria față de restul lumii. Dacă operația europeană contrazice una dintre funcțiile de bază ale BCE – adică, să oprească inflația – și este dusă la îndeplinire invocând lupta împotriva crizei financiare cauzată de pandemie, pe lângă contracararea incipientei conjuncturi negative din lumea industrializată, în SUA, crește într-o veselie datoria țării, care a atins amețitoarea cifră de 2,5 bilioane de dolari. În realitate, conjunctura de ambele părți ale Atlanticului a intrat în criză înainte de pandemie, însă acum Covidul cauzează un colaps trecător în Europa… cu excepția sistemelor sanitare din țările mai dezvoltate. În SUA, situația s-a agravat odată cu cadourilor făcute aproape tuturor cetățenilor țării de guvernul federal, care a trimis cel puțin câte 2 mii de dolari fiecărui cetățean, fără niciun impozit, pentru a mai reduce din efectele financiare ale pandemiei. Au primit toți acești bani indiferent dacă beneficiarul era bogat sau sărac, dacă lucra în tele-muncă sau era șomer, dacă era activ sau pensionar. În Europa, cornul abundenței care zguduie BCE servește pentru a liniști pentru moment îngrijorările statelor mai sărace, precum și tendințele crescătoare ale burselor din aproape toată lumea.
Se știe că banii ieftini și mulți, așa numiții „bani ai rotativei” generează, în mod sigur, inflație, o tară devastatoare pentru orice economie. Desigur, atunci când este vorba despre opinia publică, crizele pot fi ascunse o vreme; și având timp și îndemânare, uneori pot fi depășite. În caz contrar, așa cum s-a întâmplat în 1929, lumea a fost lovită de o criză economică majoră; cea din 1929 a fost fără precedent. Or economiile SUA și ale UE trec acum printr-un moment similar acelei mari crize. Înflația atinge în Europa 5% (în Germania, chiar 6%), o cifră mai mare decât valoarea de referință stabilită chiar de BCE, care este de 2%. Pentru a agrava și mai mult panorama, UE a pus în circulație, de un deceniu încoace, mult mai multă monedă, decât ar corespunde volumului total al economiilor țărilor membre. De cealaltă parte a Atlanticului, înflația este mult mai rea. Anul acesta a fost de 7%. Cu toate acestea, președintele Rezervei Federale (versiunea americană a băncii centrale europene), consideră că este vorba de o chestiune trecătoare.
La fel gândesc și economiștii Băncii Centrale Eeuropene, care se străduiesc să creadă că presiunea inflației încă poate fi controlată (de pildă, în Germania, prin creșterea IVA până la nivelurile de dinanite de pandemie se încearcă să se reducă inflația cu 1,25%). Poate că se va reuși atât în America, cât și în Europa. Însă, nimeni nu se gândește cum să contracareze crescânda capitalizare casnică declanșată de pandemie, creșterile salariale care generează inflație și blocajele actuale din transporturi și servicii. Cu toate acestea, în mijloacele specializate în diplomație și economie continuă să se răspândească teoriile care explică noua fază economică în care s-ar afla lumea, capabilă să facă față inflației și datoriei, fără prea multe probleme. Însă, dacă se întâmplă același lucru pe ambele coaste ale Atlanticului, totuși Banca Centrală Europeană nu a oferit explicații pentru defazarea posturii sale față de Banca Centrală a SUA, care și-a anunțat intenția de a mai reduce din cumpărarea datoriei publice, începând din anul 2022.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
UNA ESTAFA A GUSTO DE TODOS Washington, Diana Negre
Eso de que la Historia se repite es una de las grandes “verdades relativas”, ya que son relativas porque todo el mundo las entiende así o asá, según le conviene. Como ocurre ahora con el empeño de los Estados de impulsar la economía a fuerza de conceder créditos. Lo cierto es que a lo largo de la Historia han sido legión los Estados que han sufrido colapsos financieros y económicos. Y los han superado -las pocas veces que lo han hecho- cómo y cuándo han podido: con guerras, migraciones e invenciones. Pero a medida que se ha ido enriqueciendo, la Humanidad ha ido recurriendo más y más a la falsa solución de echar mano de los créditos que no resuelven casi nunca las crisis, pero las aplazan. Y ahora, ya en el primer cuarto del siglo XXI, los estados de la muy rica Unión Europea (UE), así como también los EEUU en su ámbito financiero – han rizado el rizo y ya están viviendo de un crédito desbocado. En el caso del Banco Central Europeo (BCE), – es decir, de ellos mismos – son 500.000 millones de €. Igual que en Estados Unidos, la suma de este crédito europeo corresponde…. a la deuda pública ya existente: para las naciones de la UE, es lo que el Banco Central compra desde noviembre del 2019 a razón de 20.000 millones de € mensuales. Para Estados Unidos, todo empieza por aumentar el “techo de la deuda”, un ejercicio regular en que el gobierno norteamericano acepta financiarse a sí mismo…con la deuda debida al resto del mundo. Si la operación europea contradice una de las funciones básicas del BCE -contener la inflación- y se lleva a cabo invocando la lucha contra la crisis financiera causada por la pandemia, además de contrarrestar la incipiente coyuntura negativa del mundo industrial, en Estados Unidos van aumentando alegremente el endeudamiento del país que, debido a sus dimensiones, alcanza cifras de vértigo: 2.5 billones de dólares. En realidad, la coyuntura a ambos lados del Atlántico entró en crisis antes de la pandemia, pero ahora el covid genera un colapso transitorio en Europa… salvo para el sistema sanitario de los países más avanzados.
En Estados Unidos, la situación se agravó más aún con los regalos hechos a casi todos los ciudadanos del país por parte del gobierno federal, que envió por lo menos 2 mil dólares a cada ciudadano, libres de impuestos, para paliar los efectos financieros del covid. Daba igual si el beneficiado era rico o pobre, en paro o trabajando a distancia desde su casa, en activo o con una pensión garantizada que seguía llegando puntualmente cada mes. En Europa, el cuerno de la abundancia que sacude el BCE sirve para tapar momentáneamente las angustias de los Estados más pobres y la tendencia alcista de las Bolsas de casi todo el mundo. Es sapiencia de Perogrullo que el dinero barato y abundante –el llamado “dinero de la rotativa”– genera indefectiblemente inflación, una lacra devastadora de cualquier economía. Claro que tratándose de opinión pública, las crisis se pueden ocultar un tiempo; y con tiempo y maña, hasta se pueden llegar a superar. Cuando no es así, como ocurrió en 1929, el mundo sufrió una crisis económica mayúscula; La de 1929 fue sin precedentes.
Es justo un momento similar al de la gran crisis el que atraviesan actualmente las economías de los EEUU y la UE. La inflación en esta última ronda el 5% (en Alemania, incluso el 6%), una cifra que duplica con creces el valor de referencia fijado por el propio BCE que es del 2%. Para agravar aún más el panorama, la UE lleva un decenio poniendo en circulación mucha más moneda de la que correspondería al volumen total de las economías nacionales. La inflación es todavía peor al otro lado del Atlántico, donde este año ronda cerca del 7%. A pesar de lo cual, el presidente de la Reserva Federal (la versión norteamericana de los bancos centrales europeos), lo considera un problema transitorio. Algo semejante a lo que piensan los economistas del BCE, quienes quieren creer que la presión inflacionista es aún controlable (por ejemplo: la subida del IVA en Alemania a niveles previos a la pandemia reduciría la inflación en un 1,25%). Quizá sea así en América y en Europa. Pero no dicen ni cómo lo pueden hacer, ni qué medidas van a adoptar para contrarrestar la crecida capitalización doméstica generada por la pandemia, las subidas salariales que genera la inflación y los cuellos de botella actuales en transportes y servicios.
A pesar de lo cual, continúan divulgándose en medios especializados en diplomacia y economía las teorías que explican la nueva fase económica en que el mundo se halla, capaz de asumir la inflación y la deuda sin mayores percances. Pero si el problema es común en ambos lados del Atlántico, en cambio el Banco Central Europeo no ha dado explicaciones por el desfase de su postura frente al Banco Central de Estados Unidos, que ha anunciado su intención de reducir la compra de deuda pública a partir de 2022.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Inflația a crescut vertiginos în SUA și este pe cale să crească și în celelalte țări industrializate; pacea tremură la frontierele din Asia (Taiwan) și din Europa Orientală; dezbaterile parlamentare se termină din ce în ce mai mult în tribunale, iar libertățile individuale sucumbă în fața unui virus care contagiază mult și ucide mai puțin. Oare, omenirea este debusolată? Parțial, da. Însă, contradicția aparentă între o omenire mai bogată ca niciodată în cunoștințe și bani și conduita eratică a nenumărate guverne și societăți are logica ei. Și anume: de la sfârșitul secolului XIX ceea ce câștigăm în știință și avere – nu toți, doar lumea industrializată – pierdem în arta conviețuirii. Principalii factori ai acestui regres sunt ritmul frenetic al schimbărilor politice din ultima sută de ani și himera că, pentru a obține un lucru, este suficient să-l vrei.
De fapt, acești doi factori sunt strâns legați între ei. Al doilea este cel mai important. Căci, ceea ce a văzut lumea în intervalul de timp menționat a fost faptul că, cu tenacitate, se obțin „lucruri imposibile”, ceea ce contrazice toate experiențele și expectativele istorice. Astfel, s-a putut vedea cum a apărut un stat – Israelul – ale cărui rădăcini mai apropiate se află în… Imperiul Roman; a reapărut o țară ca entitate reunificată – Germania – principala responsabilă pentru cele două cele mai devastatoare războaie din Istorie; cea mai mare putere din lume – SUA – a fost învinsă de niște țări mici din lumea a treia (Afganistan, Somalia, Vietnam); și s-a văzut – încă se mai vede – cum teroarea, violența și bestialitatea dobândesc titularitate politică de stat (Statul Islamic, primul Afganistan taliban, precum și pleiada de organizații teroriste care au fost protagoniștii politicii din acești o sută de ani în prea multe locuri din lume).
Concluzia pe care a tras-o opinia publică din acest șir de evenimente este, pe scurt, că orice este posibil. Legile (și Constituțiile), tratatele, morala sau credințele religioase au încetat să mai fie valori respectabile, și cu atât mai puțin, respectate. Important este acum ce vrei… mai ales dacă poți. Și e evident că poate cel care este cel mai nesăbuit, brutal și tenace. Mai ales, dacă strădaniile lui sunt îndreptate împotriva statelor și națiunilor care, de atâta bunăstare și siguranță, și-au pierdut curajul, vitejia, capacitatea de a îndura și voința de a lupta. De ce să lupte și să se sacrifice dacă poate plăti sau ceda, căci e același lucru? Dacă e să ne amintim de decadența Imperiului Roman care a adoptat aceeași atitudine în fața presiunii invaziilor barbare… lucrurile acesta par atât de îndepărtate ! Atât de îndepărtate ca Somalia, Vietnam, Afganistan, terorismul, etica, respectul datorat aproapelui și cuvântului dat.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
¡POR NARICES…!
La inflación se ha disparado en los EE.UU. y va camino de hacerlo en el resto del mundo industrial; la paz tirita en las fronteras de Asia (Taiwán) y Europa Oriental; los debates parlamentarios culminan cada vez más en los tribunales y las libertades individuales sucumben ante un virus que contagia mucho y mata bastante menos. ¿Es que la humanidad ha perdido el Norte? En parte, sí. Pero la aparente contradicción entre una humanidad más rica en saberes y dineros que nunca y la conducta errática de un sinfín de Gobiernos y sociedades tiene su lógica. Y esta es que desde finales del siglo XIX lo que ganamos en saber y tener – no todos, solo el mundo industrial – lo vamos perdiendo en el arte de convivir.
Los factores principales de este retroceso han sido el frenético ritmo de los cambios políticos de los últimos cien años y el espejismo de que basta con empeñarse en una cosa para lograrla. En realidad, ambos factores están estrechamente vinculados. Pero el segundo es el más importante. Porque lo que han visto las masas en el mentado lapso de tiempo es que con tenacidad se logran “imposibles”, hechos que contradecían todas las experiencias y expectativas históricas. Así, se vio surgir un Estado – Israel – cuyas raíces más próximas están en el Imperio Romano; se presenció la reaparición como entidad unificada de un país – Alemania – responsable principal de las dos guerras más devastadoras de la Historia; se presenció el fracaso militar de la mayor potencia del mundo – los EE.UU. – a manos de pequeñas naciones tercermundistas (Afganistán, Somalia, Vietnam); y se vio -y se ve aún – como el terror, la violencia y la bestialidad adquieren titularidad política como Estado (el Estado Islámico, el primer Afganistán talibán, y la pléyade de organizaciones terroristas que han protagonizado la política de esos cien años en demasiadas partes del mundo.
La conclusión que ha sacado la opinión pública de esta retahíla de acontecimientos es, en resumen, que todo vale. Ni las leyes (incluidas las Constituciones), ni los tratados, ni la moral o las creencias religiosas son ya cosas respetables y, ni muchísimo menos, respetadas. Lo que vale es lo que uno quiere… si es que puede. Y a la vista está que puede el que es más desconsiderado, brutal y tenaz. Sobre todo, si sus empeños van contra Estados y sociedades que a fuerza de bienestar y seguridad han perdido el valor, la valentía, la capacidad de sufrimiento y la voluntad de luchar. ¿Por qué luchar y sacrificarse si se puede pagar o ceder, que viene a ser lo mismo? Y si alguno se acuerda de la decadencia del Imperio Romano que adoptó esta misma actitud ante la presión de las invasiones bárbaras… ¡Esto cae tan lejos…! Tan lejos como Somalia, Vietnam, Afganistán, el terrorismo, la ética, el respeto al prójimo y a la palabra dada.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Marea tensiune cauzată de concentrarea a 175.000 de militari ruși la frontiera cu Ucraina poate duce la o mare criză, însă cu greu la un mare război. Nu pentru că nu s-ar dori, ci deoarece, în ziua de azi, nu se poate. Mai ales pentru că nu poate Rusia. Iar SUA nu vor; cred că arma lor cea mai de temut – potențialul economic – le este suficientă pentru a opri armata moscovită și visele de grandoare ale lui Putin. Ca întotdeauna în politică, în această criză contează cel mai puțin drepturile și rațiunile; hotărâtoare sunt puterile și interesele. Acestea din urmă sunt evidente: Rusia vrea să revină la privilegiile ei de mare putere – așa cum a fost pe vremea țarilor și a URSS-ului – și să mențină „status quo”-ul militar-teritorial de la sfârșitul secolului trecut, când jumătate de Europă era dominată de URSS.
Din rațiuni de hegemonie, SUA vor să mențină „status quo”-ul actual, în care Federația Rusă să continue să fie mare…, însă mult mai puțin mare. Și mai ales, pentru Washington este esențial să mențină expansiunea teritorială a NATO-ului, o expansiune care reduce enorm eventualul pericol militar rusesc. Sunt interese antagonice care lasă foarte puțină marjă pentru negocieri. Însă, nici pentru confruntare nu există marjă de manevră. Putin știe că un succes militar fulminant – cucerirea și ocuparea Ucrainei – ar fi posibil, dar într-un război împotriva NATO ar avea cele mai rele atuuri, din cauza inferiorității industriale și economice a Rusiei, fără să mai ținem cont de războiul de gherilă pe care l-ar duce patrioții ucraineni. Atunci, ce este cu toată această desfășurare de trupe și arme la frontiera ruso-ucraineană? Ar putea fi o încercare ieftină de șantaj. Este o schemă în care, pe termen scurt, regimurile autoritare câștigă partida în fața guvernelor democratice, înfricoșate că și-ar pierde puterea, dacă electoratul e cuprins de teama războiului.
Această abordare i-a permis lui Hitler, în secolul trecut, să anexeze bună parte din Europa (Alsacia-Lorena, Boemia și Moravia, Silezia etc.) fără să tragă un foc de armă, iar lui Stalin i-a permis să supună o jumătate de Europă, fără ca SUA și aliații lor să deplaseze un singur soldat. Însă… Însă Hitler n-a socotit prea bine cât erau dispuse democrațiile să-i tolereze faptele și a declanșat cel de al Doilea Război Mondial, pe care l-a pierdut mult mai mult în finanțe, decât pe câmpul de luptă. Iar URSS-ul lui Stalin, cu mai multă precauție și cu un spionaj mai bun decât cel al Germaniei naziste, n-a declanșat niciun război, însă s-a ruinat într-o cursă a înarmărilor, cursă care îi era vitală pentru a face plauzibile amenințările la adresa păcii mondiale. Putin face acum același joc ca Hitler și Stalin, însă cu mult mai multă prudență și în cunoștință de cauză. Aceasta, în principiu, ar fi o garanție pentru menținerea păcii, căci nimeni nu poate fi sigur că se joacă cu focul și nu provoacă un incendiu dintr-un accident – sau în politica internațională – din cauza naționalismelor scăpate de sub control.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
NO GUERRA Y NO PAZ Washington, Diana Negre
La gran tensión generada por la concentración de 175.000 soldados rusos en la frontera con Ucrania puede derivar en una gran crisis, pero difícilmente en una gran guerra. Y no tanto porque no se quiera, sino porque, hoy por hoy, no se puede. Sobre todo, porque Rusia no puede. Y los Estados Unidos, porque aún no quieren; creen que su arma más temible – el potencial económico – les basta para contener al Ejército moscovita y los sueños de grandeza de Putin. Como casi siempre en política, lo de menos en esta crisis son los derechos y las razones; lo decisivo son los poderes y los intereses. Estos últimos son evidentes: Rusia quiere volver por sus fueros de gran potencia – como lo fueron la zarista y la URSS – y mantener el “status quo” militar-territorial de finales del siglo pasado, cuando media Europa estaba dominada por la URSS.
Por razones hegemónicas, los EE.UU. quieren mantener el “status quo” actual en el que la Federación Rusa sigue siendo grande…, pero muchísimo menos. Y, sobre todo, para Washington es fundamental mantener la expansión territorial de la OTAN, una expansión que reduce grandemente la eventual peligrosidad militar rusa. Son intereses antagónicos que dejan muy poco margen para la negociación. Pero para la confrontación tampoco hay mucho campo de maniobra. Putin sabe que un éxito militar fulminante – la conquista y ocupación de Ucrania – está a su alcance, pero que en una guerra contra la OTAN tiene las peores bazas por la inferioridad industrial y económica, sin contar con la guerra de guerrillas que plantearían los patriotas ucranianos. Entonces, ¿a qué viene ese despliegue armado en la frontera ruso-ucraniana? Podría ser un intento de chantaje de bajo coste. Es una jugada en la que, a la corta, los regímenes autoritarios les ganan la partida a los Gobiernos democráticos, atemorizados por la pérdida del poder si el electorado es presa del miedo a la guerra. Este planteamiento le permitió a Hitler en el siglo pasado anexionarse buena parte de Europa (Alsacia Lorena, Bohemia y Moravia, Silesia, etc.) sin pegar un tiro y le permitió a Stalin sojuzgar media Europa sin que los EE.UU. y sus aliados movieran un solo soldado. Pero…
Pero Hitler calculó mal las tragaderas de las democracias y desencadenó la II Guerra Mundial que perdió en las finanzas mucho más que en los campos de batalla. Y la URSS de Stalin, más cauta y con mejor espionaje que la Alemania nazi, no provocó ninguna guerra, pero se arruinó en una carrera armamentista, carrera que le era imprescindible para hacer plausibles sus amenazas a la paz mundial. Putin está haciendo ahora el mismo juego que Hitler y Stalin, pero con muchísima más prudencia y conocimiento de causa. Lo que en principio sería una garantía para el mantenimiento de la paz, si no fuera porque no hay nadie que juegue con fuego y esté seguro de no provocar un incendio por accidente o – en la política internacional – por nacionalismos desbocados.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Dacă trecem în revistă cei mai importanți pași ai politicii, ajungem la concluzia tristă și inevitabilă că Istoria nu încetează să păcălească omenirea. Chiar acum, în Cornul Africii, un laureat al premiului Nobel pentru Pace – președintele Etiopiei – conduce un război civil. Iar în Sudan, o răscoală inventează destituirea președintelui constituțional al țării pentru a-l pune în locul său pe altul. Căci, ceea ce oamenii au crezut că au obținut cu mari sacrificii (masacre, opresiuni, invazii, treceri prin foc și sabie etc.) a sfârșit, de cele mai multe ori, prin a restaura ceva și mai rău decât ceea ce fusese înlăturat prin forță oarbă. Pentru a ne reîmprospăta memoria, iată câteva exemple de convulsii sociale mai cunoscute. Este cazul celor patru revoluții importante ale lumii albe: cea a lui Julius Cesar, Revoluția Franceză, revoluția din Statele Unite ale Americii și revoluția bolșevică de la începutul secolului trecut. Toate patru au fost făcute pe altarul libertății și dreptății și toate patru au dus la instaurarea unor imperii, făcând arșice ambele valori morale. Cezar nu numai că a pus capăt republicii – pe care spunea că o salvează – și a instaurat un imperiu (de fapt, primul împărat a fost August, căci Cezar a fost asasinat), dar Napoleon a repetat aceeași piesă, punându-i sceptru, coroană și milioane de morți revoluției, despre care credea că va pune capăt monarhiei și opresiunii. Ca să rămână foarte clar că revoluția se făcea pentru fraternitate, egalitate și libertate, distrugerea războinică și atotputernicia franceză s-a întins peste toată Europa. Trăiască revoluția și imperiile ei!
În apărarea împăratului corsican trebuie să spunem că el nici nu s-a gândit și nici nu a promovat revoluția, ci pur și simplu a pus stăpânire pe ea. Pe ea, pe imensa bogăție și pe enormul potențial uman pe care le-a acumulat Franța cea monarhică. Aceasta a fost principala rațiune a succeselor și a războaielor sale. Cel de al treilea exemplu – cel al SUA – este cel care a rămas cel mai aproape de idealismul primar. Și a fost singura dintre cele patru revoluții care nu a dus la o dictatură personală. Însă cele 13 colonii americane care s-au răsculat împotriva imperiului britanic pe altarul libertății și al dreptății au sfârșit prin a fi cel mai mare imperiu din istorie, impunând lumii interesele lor, modul lor de viață, limba lor (moștenită de la englezi) și războaiele lor – de la războiul Coreei, până la cel din Afganistan – pentru cea mai imperială dintre rațiuni: pentru simplul fapt că puteau ca nimeni altcineva. Și, în consecință, SUA au apărat libertatea și dreptatea în lungul și în latul lumii… libertatea și dreptatea Statelor Unite ale Americii. Trăiască revoluția și imperiile ei! Revoluția bolșevică a fost făcută oficial pentru a pune capăt despotismului țarilor. Și desigur, pentru a înlătura privilegiile sociale și teroarea polițienească. Egalitate, libertate și fraternitate în stil rusesc, în varianta lui Stalin. Și la fel ca în cele trei cazuri anterioare, sângerânda naștere revoluționară a dus la o situație copiată de la regimul anterior, însă în „do major”.
Căci, cu ajutorul lui Stalin, teroarea s-a perfecționat în URSS; represiunea politică a fost mai sângeroasă și mai obsesivă decât cea a lui Ivan cel Groaznic; guvernarea a fost și mai dictatorială decât Hoarda de Aur moștenită de la Ginghis Han; iar privilegiile abuzive ale aristocrației țariste au fost moștenite și sporite de birocrația de partid. Puterii nemăsurate a țarilor i-a urmat puterea nelimitată (în interiorul URSS-ului) a lui Iosif Stalin. Fără sceptru și fără coroană, deoarece nu putea fi țar: a fost doar secretar general. Însă, a avut mai multă putere decât toți țarii la un loc. Înnecate în cea mai absolută uitare – politic corectă – principiile libertății și egalității i-au lăsat noului regim doar fraternitatea, pentru a salva ceva din idealismul revoluționar. Această fraternitate a fost cultivată și dezvoltată în secolul XX în cea mai cruntă manieră posibilă: cu tancuri, trupe și intoleranță absolută. Adică, la fel ca imperiile coloniale din cele cinci secole anterioare. Trăiască revoluția și imperiile ei!
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
¡VIVA LA REVOLUCIÓN!
Si uno repasa los presuntos pasos trascendentes de la política llega a la triste y forzosa conclusión de que la Historia no para de burlarse de la humanidad. Ahora mismo, en el Cuerno de África, todo un Premio Nobel de la Paz – el presidente etíope – acaudilla una guerra civil. Y en el Sudan, una asonada se inventa la destitución de quita y pon del presidente constitucional del país. Y es que lo que los hombres creían lograr con grandes sacrificios (matanzas, opresiones, invasiones, conversiones a fuego y espada, etc.) acabaron la mayoría de las veces restaurando – pero aumentadas – las situaciones cambiadas a la brava y a la ciega. Y para refrescar la memoria, ahí van unos cuantos ejemplos de las convulsiones sociales más conocidas. Es el caso de las cuatro revoluciones mayúsculas del mundo blanco: la de Julio César, la Revolución Francesa, la de los Estados Unidos de América y la bolchevique, de principios del siglo pasado. Las cuatro se hicieron en aras de la libertad y la justicia y las cuatro desembocaron en sendos imperios y haciendo mangas y capirotes a ambos valores morales. Porque no sólo acabó César con la república – que decía que quería salvar – para dar paso a un imperio (aunque el primer emperador fuera Augusto por el asesinato de César), sino que Napoleón repitió la jugada, poniéndole cetro, corona y millones de muertos a la revolución que creía acabar con la monarquía y la opresión. Para que constase bien claro que la revolución se hacía por la fraternidad, igualdad y libertad, la destrucción bélica y la prepotencia gala se extendió a toda Europa. ¡Viva la revolución y sus imperios!
En defensa del emperador corso hay que decir que él no ideó ni promovió la revolución, sino que simplemente se apoderó de ella. De ella y de la inmensa fortuna y potencial humano que había acumulado la Francia monárquica. Esta fue la razón principal de sus éxitos y sus guerras. El tercer ejemplo – el de los EE.UU. – es el que se quedó más cerca del idealismo primigenio. Ha sido la única de estas cuatro revoluciones que no desembocó en una dictadura personal. Pero las 13 colonias americanas que se rebelaron contra el imperio británico en aras de la libertad y la justicia acabaron siendo el mayor imperio de la Historia, imponiendo al mundo sus intereses, su forma de vida, su idioma (herencia británica) y sus guerras – desde la de Corea hasta la del Afganistán – por la más imperial de las razones: porque podían más que nadie. Consecuentemente, los EE.UU. han defendido la libertad y la justicia a lo largo y ancho del Mundo… siempre que fueran la libertad y la justicia de los Estados Unidos de América. ¡Viva la revolución y sus imperios!
La revolución bolchevique se hizo oficialmente para acabar con la forma despótica de gobernar de los zares. Y, ¡no faltaría más!, para acabar con los privilegios sociales y el imperio del terror policial. Igualdad, libertad y fraternidad a la rusa, versión Stalin. Y al igual que en los tres casos anteriores, el sangriento parto revolucionario desembocó en una situación calcada del régimen anterior, pero en “do mayor”. Porque, de la mano de Stalin, el terror se perfeccionó en la URSS; la represión política fue más sangrienta y obsesiva que la de Iván el Terrible; el Gobierno, más dictatorial que el de la Horda de Oro, heredera de Gengis Khan; y los privilegios abusivos de la aristocracia zarista los heredó y amplió la burocracia del partido. Y al poder desmedido de los zares le sucedió el poder ilimitado (dentro de la URSS) del José Stalin. Sin cetro ni corona, porque no podía ser zar, fue tan solo secretario general. Pero con más poder que todos los que le precedieron en la cúspide del poder. Hundidos en el más absoluto de los olvidos – el políticamente correcto –, la libertad y la igualdad, al nuevo régimen le quedaba la fraternidad para salvar siquiera algo del idealismo revolucionario. Y lo cultivaron y desarrollaron en el siglo XX de la más cainita de las maneras: con tanques, tropas e intolerancia absoluta. Es decir, como los imperios coloniales de los cinco siglos anteriores. ¡Viva la revolución y sus imperios!
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Situarea Chinei ca a doua economie din lume și ca principală amenințare la adresa hegemoniei americane i-a luat Rusiei, în fața opiniei publice, rolul principal pe care l-a deținut timp de 80 de ani. Totuși, Kremlinul continuă să fie un mare actor în jocul politic mondial, iar din punct de vedere militar, este acum mai puternic și mai periculos decât a fost URSS, în secolul trecut, când a dus „războiul rece”. De fapt, viziunea aceasta degradantă a Federației Ruse este o eroare de apreciere comisă de politicienii americani, o eroare pe care naivitatea mediatică a răspândit-o în lume ca adevăr paradigmatic. Să ne reamintim că, în 2014, senatorul John McCain (decedat, între timp) spunea că Rusia este „…o benzinărie deghizată în Stat…”; și, în același an, președintele Obama a afirmat că Rusia e „o simplă putere regională”. Nu era chiar așa, însă dădea bine pentru auzul publicului, iar, din punct de vedere electoral, era rentabil. Desigur, Rusia lui Vladimir Putin a moștenit multe dintre problemele care au măcinat URSS, de la scăderea populației, corupția și închistarea birocrației statale, până la ponderea excesivă a materiilor prime în economia țării. Cu toate acestea, poderea ei reală pe piețele din lume fac din Rusia de azi cea de a doua economie din Europa și cea de a șasea din lume. În plus: sancțiunile pe care Occidentul le aplică Moscovei pentru anexarea Crimeei și a altor teritorii ucrainene, până la urmă, i-au priit Rusiei, căci s-a văzut nevoită să-și reorganizeze economia. Și mai ales, a potențat decăzutul sector agricol, care acum, a ajuns să exporte, anual, produse de peste 30 de miliarde de dolari. Aceste sancțiuni au stimulat puternic eforturile Rusiei în domeniul cercetării și al tehnologiei, astfel că, la ora actuală, figurează printre primele zece țări, în privința investițiilor în aceste domenii. Reformele militare au demarat chiar înaintea reformelor economice declanșate de sancțiunile menționate. Cursa înarmărilor ruso-americană din secolul XX, care a însemnat lovitura de grație dată finanțelor sovietice, le-a arătat generalilor ruși cât de mult au rămas în urmă în privința armelor și a structurilor organizatorice. În ziua de azi, capacitatea de mobilizare rapidă, mobilitatea și arsenalul de arme ultramoderne fac ca Rusia să se compare cu NATO în asemenea măsură, încât, în caz de confruntare – improbabil, în momentul de față – nu s-ar putea prevedea cine ar câștiga războiul. Din 2008 încoace, Kremlinul investește, anual, aproximativ 150 de miliarde de $ pentru dotarea forțelor sale militare. Această sporită periculozitate a Rusiei a dat fiori întâlnirii de la nivel înalt NATO-SUA, care a avut loc săptămâna aceasta în țările baltice, unde s-au dezbătut măsurile care urmează să fie luate, în cazul în care Rusia se va folosi de cei o sută de mii de militari ai săi concentrați de-a lungul frontierei cu Ucraina, pentru a invada și a ocupa această țară. În sfârșit, acest bilanț comparativ între forțele militare NATO-Rusia nu include și „celelalte forțe” – servicii secrete, potențiala coloană a cincea, forțele mercenare prezente în lumea a treia etc. Nu figurează în acest bilanț deoarece evaluarea lor ar fi foarte dificilă, însă ponderea lor într-un război total, așa cum a fost cel de al Doilea Război mondial sau, în ultima vreme, cel din Afganistan, este foarte importantă. În acest domeniu, Rusia are o îndelungată experiență, pe care a început să o dobândească încă din vremea când exista URSS-ul.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
NO SE OLVIDEN DE RUSIA Washington, Diana Negre
La irrupción de China como segunda economía mundial y principal amenaza de la hegemonía estadounidense ha relegado a Rusia en la opinión pública del protagonismo que detentó durante los últimos 80 años. Pero el Kremlin sigue siendo un gran protagonista del juego político mundial y desde un punto de vista militar, es hoy más fuerte y peligroso incluso que la URSS del siglo pasado, cuando protagonizó la “guerra fría”. En realidad, esta visión degradante de la Federación Rusa es un error de apreciación de los políticos estadounidenses, un error que el papanatismo mediático ha difundido por el mundo como verdad paradigmática. Recuérdese que en el 2014 el senador John McCain (ya fallecido) dijo que Rusia era ”…una gasolinera disfrazada de Estado…”; y ese mismo año el Presidente Obama definió a Rusia como mera “potencia regional”. No era así, pero sonaba bien ante la audiencia nacional y era electoralmente rentable. Evidentemente, la Rusia de Vladimir Putin ha heredado muchos de los problemas que torturaron a la URSS, desde la decadencia demográfica, la corrupción y el inmovilismo de la burocracia estatal, hasta el excesivo peso de los recursos naturales en la economía del país. Pero, así y todo, su peso real en los mercados mundiales hace de la Rusia de hoy la segunda economía de Europa y la sexta del mundo. Más aún: las sanciones impuestas por Occidente a Moscú por la anexión de Crimea y otros territorios ucranianos han acabado beneficiando a Rusia, que reorganizó su economía. Además, ha potenciado el decadente sector agrario hasta alcanzar en ese sector exportaciones anuales superiores a los 30.000 millones de dólares. Además, las sanciones estimularon todavía más los esfuerzos rusos en el campo de la investigación y tecnología y hoy figura entre los diez países que más invierten en esos campos. Anteriores a las reformas económicas provocadas por las sanciones son las reformas militares. La carrera armamentista ruso-americana del siglo XX, que supuso la estocada final para las finanzas soviéticas le evidenció al generalato ruso los retrasos armamentistas y organizativos que padecía el país. Hoy su capacidad de movilización rápida, movilidad y su arsenal de armas ultramodernas es tan próximo al de la OTAN que en el caso – hoy por hoy, improbable – de una confrontación de ambos ejércitos, resulta imposible predecir quien ganaría la guerra. El Kremlin viene invirtiendo desde el 2008 cerca de 150.000 millones de $ anuales en sus fuerzas militares. Esta crecida peligrosidad rusa ha quedado pasmada en la cumbre OTAN-EEUU de esta semana en los países bálticos, donde se debatieron las medidas a tomar en caso de que Rusia aprovecha la concentración de cien mil de sus soldados en la frontera ucraniana para invadir y ocupar esta nación. Por último,este balance comparativo de las fuerzas militares OTAN-Rusia no incluye las “otras fuerzas”-servicios secretos, quintas columnas potenciales,fuerzas mercenarias presentes en el tercer mundo,etc.No figuran en el balance porque su evaluación es dificilísima,pero su peso en una guerra total–como fue la II Mundial o, últimamente, la del Afganistán–es evidente a todas luces. Y en este campo,Rusia cuenta con la larga experiencia que inició ya la URSS.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.