TALISMANUL

Un prinț și o prințesă își petreceau luna de miere și erau nespus de fericiți. Un singur gând, totuși, nu le dădea pace: cum să facă ca fericirea lor de acum să dureze veșnic. De aceea și-au dorit să aibă un talisman al lor care să-i ferească de nefericire, oricare ar fi fost aceea, un talisman care să le ocrotească căsnicia.

Acum se întâmpla că tot auzeau despre un om care trăia singur în pădure. Se spunea că nimeni nu-l întrecea în înțelepciune și era atât de cunoscut pentru că știa să dea, întotdeauna, sfaturile cele mai bune celor încercați de nevoie, de necazuri sau supărări. Așa că, prințul și prințesa au trimis servitorii să-l invite la palat și i-au încredințat dorința inimii lor. După ce i-a ascultat, înțeleptul le-a spus: „Plecați în lume, călătoriți și cercetați fiecare țară în parte și acolo unde veți întâlni o pereche, doi soți, pe deplin și cu desăvârșire fericiți în căsnicie, rugați-i să vă dea un petic, cât de mic, din cămașa pe care o poartă pe dedesubt, aceea care le e cel mai aproape de corp. Și dacă vi-l dau, atunci să-l purtați neapărat asupra voastră, tot timpul. E un leac dovedit împotriva nefericirii !”

Prințul și prințesa au călătorit mult și, în drumul lor, auziră curând despre un cavaler și soția sa, despre care se spunea că duceau cea mai fericită viață împreună. S-au dus atunci la castelul cavalerului și l-au întrebat, pe el și pe doamna sa, dacă mariajul lor era, într-adevăr, așa de fericit pe cât li se dusese vestea.
„Da, desigur”, fuse răspunsul, „doar că un singur lucru ne mai lipsește ca să fim fericiți pe de-a-ntregul: să avem copii!”
Cum nu găsiră talismanul la castelul cavalerului, prințul și prințesa au pornit din nou la drum în căutarea acelor soți care să fi trăit o cu totul fericită viață de familie.
Și așa cum călătoreau ei, ajunseră într-un ținut unde auziseră că un preacinstit târgoveț trăia într-o deplină unire și fericire cu soața lui.
La el s-au dus țintă și l-au întrebat dacă este, într-adevăr, un soț fericit, așa cum zicea lumea.
„Da, sunt”, răspunse omul. „Nevasta mea și cu mine ne împăcăm și ne înțelegem cum nu se poate mai bine, dar, ce bine era de n-am fi avut o droaie de copii, pentru că cei pe care-i avem ne aduc o mulțime de griji și necazuri!”
Așa că, văzând ei că nici acolo n-aveau să afle talismanul, prințul și prințesa își văzură de drum și merseră mai departe, străbătând ținutul în lung și-n lat, tot întrebând în dreapta și-n stânga despre oameni fericiți în căsnicia lor. În zadar, nu aflară pe nimeni.

Într-o zi, pe când colindau ei pe câmpuri și pajiști, văzură, nu departe de drum, un păstor care cânta vesel dintr-un fluier. Tocmai atunci spre el venea o femeie cu un copil în brațe și cu un băiețel de mână. De cum o văzu, el se ridică și o întâmpină și luă la sine băiețelul, sărutându-l și mângâindu-l pe creștet. Câinele păstorului alergă la băiat, îi linse ușor mâna, lătrând și sărind de bucurie. Între timp, femeia puse masa pentru bărbatul ei, cu cele ce-i adusese de mâncare, și-i zise: „Tată, hai și mănâncă!” Păstorul se așeză la masă și începu să mănânce, dar prima îmbucătură i-o dădu băiețelului și pe cea de-a doua o împărți între băiat și câine. Văzându-i, prințul și prințesa veniră mai aproape și-i ziseră: „Trebuie că sunteți o pereche cu adevărat fericită”.
„E adevărat, suntem”, zise omul. „Domnul fie lăudat, în toată lumea nu există vreun prinț și vreo prințesă atât de fericiți precum suntem noi doi!”
„Acum ascultă” îi spuse prințul. „Împlinește-ne o rugă și nu-ți va părea rău. Dă-ne, rogu-te, o bucată, cât de mică, din cămașa ta de corp, cea pe care o porți pe dedesubt, pe piele!”
Așa-i zise prințul, iar păstorul și soața-i se uitară curioși unul la altul și, în cele din urmă, omul zise. „Dumnezeu știe cât am fi de bucuroși să-ți dăm nu doar o bucată, ci toată cămașa sau vreun nădrag, dacă am avea vreunul, doar că n-avem nici măcar un capăt de ață!”

Așa că, prințul și prințesa călătoriră mai departe să-și ducă misiunea la bun sfârșit. În cele din urmă, văzând că tot cutreierau și nimic nu găseau, și-au zis că ar fi mai bine să-i pună capăt și să se întoarcă acasă. Și, cum treceau ei pe lângă cabana înțeleptului din pădure, s-au oprit pe la el și i-au povestit toate câte văzuseră și auziseră în lunga lor călătorie. L-au mustrat, însă, că le dăduse un sfat atât de prost.
Dar, auzindu-i, înțeleptul zâmbi și le spuse: „Oare călătoria voastră să fi fost ea, într-adevăr, fără niciun folos? Oare nu v-ați întors mai bogați în cunoaștere?”
„Da, e adevărat”, răspunse prințul. „Am deprins acea cunoaștere. Acum știu bine că mulțumirea este un dar rar pe acest pământ!”
„Și eu am învățat”, zise la rândul ei prințesa, „că, pentru a fi mulțumit, n-ai nevoie de nimic mai mult decât… să fii mulțumit, pur și simplu!”

După care prințul o luă pe prințesă de mână, se priviră lung în ochi și pe chipul lor se citea cea mai adâncă iubire. Înțeleptul îi binecuvântă și le spuse: „În adâncul inimilor voastre, acolo ați aflat adevăratul talisman! Păziți-l cu grijă și duhul cel rău al nemulțumirii nu va avea în veci vreo putere asupra voastră!”

Andersen în 1869

THE TALISMAN
A Prince and a Princess were still celebrating their honeymoon. They were extremely happy; only one thought disturbed them, and that was how to retain their present happiness. For that reason they wished to own a talisman with which to protect themselves against any unhappiness in their marriage.
Now, they had often been told about a man who lived out in the forest, acclaimed by everybody for his wisdom and known for his good advice in every need and difficulty. So the Prince and Princess called upon him and told him about their heart’s desire. After the wise man had listened to them he said, «Travel through every country in the world, and wherever you meet a completely happily married couple, ask them for a small piece of the linen they wear close to the body, and when you receive this, you must always carry it on you. That is a sure remedy!»
The Prince and the Princess rode forth, and on their way they soon heard of a knight and his wife who were said to be living the most happily married life. They went to the knight’s castle and asked him and his wife if their marriage was truly as happy as was rumored.
«Yes, of course,» was the answer, «with the one exception that we have no children!»
Here then the talisman was not to be found, and the Prince and Princess continued their journey in search of the completely happily married couple.
As they traveled on, they came to a country where they heard of an honest citizen who lived in perfect unity and happiness with his wife. So to him they went, and asked if he really was as happily married as people said.
«Yes, I am,» answered the man. «My wife and I live in perfect harmony; if only we didn’t have so many children, for they give us a lot of worries and sorrows!»
So neither with him was the talisman to be found, and the Prince and the Princess continued their journey through the country, always inquiring about happily married couples; but none presented themselves.
One day, as they rode along fields and meadows, they noticed a shepherd close by the road, cheerfully playing his flute. Just then a woman carrying a child in her arm, and holding a little boy by the hand, walked towards him. As soon as the shepherd saw her, he greeted her and took the little child, whom he kissed and caressed. The shepherd’s dog ran to the boy, licked his little hand, and barked and jumped with joy. In the meantime the woman arranged a meal she had brought along, and then said, «Father, come and eat now!» The man sat down and took of the food, but the first bite he gave to the little boy, and the second he divided between the boy and the dog. All this was observed by the Prince and the Princess, who walked closer, and spoke to them, saying, «You must be a truly happily married couple.»
«Yes, that we are,» said the man. «God be praised; no prince or princess could be happier than we are!»
«Now listen then,» said the Prince. «Do us a favor, and you shall never regret it. Give us a small piece of the linen garment you wear close to your body!»
As he spoke, the shepherd and his wife looked strangely at each other, and finally he said, «God knows we would be only too happy to give you not only a small piece, but the whole shirt, or undergarment, if we only had them, but we own not as much as a rag!»
So the Prince and the Princess journeyed on, their mission unaccomplished. Finally, their unsuccessful roaming discouraged them, and they decided to return home. As they passed the wise man’s hut, they stopped by, related all their travel experiences, and reproached him for giving them such poor advice.
At that the wise man smiled and said, «Has your trip really been all in vain? Are you not returning richer in knowledge?»
«Yes,» answered the Prince, «I have gained this knowledge, that contentment is a rare gift on this earth.»
«And I have learned,» said the Princess, «that to be contented, one needs nothing more than simply – to be contented!»
Whereupon the Prince took the Princess’ hand; they looked at each other with an expression of deepest love. And the wise man blessed them and said, «In your own hearts you have found the true talisman! Guard it carefully, and the evil spirit of discontentment shall never in all eternity have any power over you!»

Hans Christian Andersen, Carl Hartmann

Hans Christian Andersen în grădina din Roligheden, lângă Copenhaga, 1869

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.