LIBIA: RĂZBOIUL CIVIL AL TUTUROR

Ofensiva actuală a generalului libian oriental, Khalifa Haftar, împotriva capitalei Tripoli se poate explica prin două modalități: una, imediată simplă și de prisos, și alta pe termen lung. Prima este: pentru că poate, iar guvernul național doar cu numele, cu sediul în Tripoli, condus de Fayez Sarraj, nu.

Și, cum luna aceasta urmează să se întrunească o mare adunare națională pentru a încerca – pentru a câta oară? (pentru a câta oară, cu ajutorul ONU) – să pacifice și să unifice țara, Haftar vrea să se folosească de superioritatea militară pe care o are acum, și de coeziunea politică ceva mai mare a triburilor din partea de răsărit a țării, pentru a avea o situație privilegiață la negocieri.

Khalifa Haftar

Fayez Sarraj

Explicația istorică a supremației militare a lui Haftar vine din vremea înlăturării de la putere a lui Gaddafi, acum 8 ani. Atunci, puterile occidentale, stârnite de Franța și sprijinite de brațul armat al OTAN, au stimulat o răscoală care a pus capăt regimului lui Gaddafi.

Însă, dacă occidentalii s-au folosit de arme pentru a-l înlătura pe Gaddafi, după căderea lui, n-au vrut să ocupe țara. Consecințele au fost: un haos enorm (care nu s-a rezolvat nici în ziua de azi) în toată Republica; o debandadă a mercenarilor care au luptat în armata lui Gaddafi, care a fost cât pe ce să altereze fragila stabilitate din Mali (țară în care Franța este foarte implicată); și transformarea Libiei într-o permanentă scenă de război între bande locale și într-un câmp de luptă între aproape toate antagonismele importante din lumea de azi.

Islamismul conservator, condus de Arabia Saudită, Emiratele Arabe (Aviația acestora din urmă a intervenit direct în luptele desfășurate de Haftar) și Egiptul îl sprijină pe față pe Haftar și triburile din Libia Orientală. Această intervenție vrea să stârpească orice reizbucnire a ideologiei “social-islamice” a Fraților Musulmani. Dar și orice încercare de expansiune shiită a Iranului, condus de ayatolahi. La fel, participă la această luptă și Turcia lui Erdogan, și Qatar – însă, de partea libienilor occidentali ai lui Sarraj -, mai ales, pentru a tăia aripile islamismului  conservator. Și desigur, se înfruntă și Rusia cu SUA, din cauza antagonismului lor dintotdeauna, însă, mult mai parcimonios, din rațiuni economice.

În contextul acesta, războiul civil libian este, la ora actuală, o luptă preluată de toată lumea care are interese în Orientul Apropiat și Mijlociu. De asemenea, este un război cinic, în care toată lumea pune atuuri – unii cu bani, soldați și arme, iar alții, doar cu bani și cu manevre politice -, dar, în acest război, sângele vărsat este, în primul rând, libian.

Cu toate acestea, petrolul libian continuă să se vândă ca înainte, numai că, acum, într-o relativă clandestinitate.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LIBIA: LA GUERRA CIVIL DE TODOS

Sarraj y Haftar

La actual ofensiva del general libio oriental Jalifa Haftar contra Trípoli se puede explicar de dos maneras: una, inmediata a lo Pere Grullo, y otra de largo recorrido. La primera es: porque él, sí puede, y el Gobierno nominalmente nacional y con sede en Trípoli de Fayez Sarradch, no.

Dado que este mes se ha de reunir una gran asamblea nacional para tratar por enésima vez (y por enésima vez, con la ayuda de la ONU) de pacificar y unificar el país, Haftar quiere aprovechar su superioridad militar actual, así como la mayor cohesión política de las tribus orientales del país para llegar a las negociaciones en una situación privilegiada.

La explicación histórica de la supremacía militar de Haftar se remonta al derrocamiento de Gaddafi, hace ocho años. En aquel entonces, las potencias occidentales, instigadas por Francia y apoyadas en el brazo armado de la OTAN, impulsaron un alzamiento que acabó con el Gobierno de Gaddafi.

Khalifa Haftar

Pero, si los occidentales usaron las armas para acabar con Gaddafi, se negaron a ocupar el país después del derrocamiento. La consecuencia fue un caos mayúsculo (y que sigue sin resolverse hoy en día) en toda la República; una desbandada de mercenarios del ejército de Gaddafi, que estuvo en un tris de acabar con la frágil estabilidad de Malí (dónde Francia está muy implicada); y la transformación de Libia en el escenario bélico permanente de banderías locales y un campo de batalla de casi todos los antagonismos importantes del mundo actual.

Fayez Sarraj

El islamismo conservador, encabezado por Arabia Saudí, los Emiratos Árabes (la Aviación de estos últimos ha intervenido directamente en las luchas llevadas a cabo por Haftar) y Egipto apoyan declaradamente a Haftar y las tribus de Libia Oriental. Esta intervención quiere abortar cualquier rebrote de la ideología “socio-islámica” de los Hermanos Musulmanes. Y de paso, pero no menos importante, abortar también los conatos de expansionismo chiita del Irán de los ayatolás. Asimismo, están en esta pugna la Turquía de Erdogan y Qatar – pero, ambas del lado de los libios occidentales, los de Sarradch -, ante todo, para tratar de cortarle las alas al islamismo sumamente conservador. Y, naturalmente, también compiten Rusia y los EE.UU. por el antagonismo de siempre, pero, con mucha más parsimonia que nunca, por razones económicas.

En este contexto, la guerra civil libia es, hoy en día, una lucha subrogada de todo el mundo que tiene intereses en el Oriente Medio y Próximo. Y es también una guerra cínica en la que todo el mundo mete baza – algunos con dinero, soldados y armas, y otros, sólo con dinero y maniobras políticas -, pero, en la que la sangre derramada es, ante todo, libia.

Ah, y a todo esto, el petróleo libio sigue vendiéndose casi como siempre, sólo que, ahora, con relativa clandestinidad.

Khalifa Haftar

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.