PROST E CINE CREDE     Washington, Diana Negre

Președintelui Trump i se pot reproșa multe lucruri, unele dintre ele pe bună dreptate, însă, cetățeanului american i se poate reproșa un lucru la fel de rău, ba chiar și mai rău, și anume că se împărtășește cu pietre de moară.

Dovezi sunt o mulțime (și nu numai de când e președinte Trump), însă cea mai convingătoare dintre toate este politica externă a SUA. Astfel, cu câteva zile în urmă, Washington și Beijing au făcut o pauză în lupta lor în domeniul taxelor vamale printr-un acord agro-alimentar. Acesta, vânturat în cele patru zări de Trump și „tolerat” de chinezi (nici n-au confirmat și nici nu au infirmat spusele președintelui american) anunță că marea țară asiatică își va spori importurile de produse agricole americane până la 40 sau 50 de miliarde de dolari.

Ori, aceasta este o gigantică piatră de moară. Căci, nici măcar în perioadele de mare prosperitate, chinezii nu importau produse americane din această categorie nici măcar la jumătate din sumele anunțate acum. În plus, capitolul cel mai important ar fi soia…, tocmai acum, când pesta porcină a redus numărul suinelor din China la mai puțin de jumătate!

Dar, găsim mai multe pietre de moară în trecut. Cea mai mare se găsește în lupta împotriva Statului Islamic. De mai multe decenii, SUA considerau că PKK (partidul naționalist kurd de ideologie comunistă) este o organizație teroristă, însă, când au izbucnit războaiele împotriva Statului Islamic, Casa Alba n-a ezitat nicio clipă să uite de această catalogare și să stabilească o mare alianță militară cu kurzii împotriva musulmanilor radicali.

A fost o alianță limitată doar la zona de război (Siria și Irak) și pe timpul cât se duceau luptele. Nici jurăminte de fraternitate, nici să uităm tot trecutul ca să o luăm de la capăt: PKK continua să figureze pe lista americană a organizațiilor teroriste, iar kurzii puteau să întreprindă cu armele primite de la Pentagon și alte acțiuni militare… Și chiar întreprindeau; uneori împotriva forțelor siriene ale lui Assad, alteori, aprovizionând arsenalele coreligionarilor lor din Turcia. La rândul lor, SUA au reușit să câștige, în felul acesta, un război cu o minimă desfășurare de forțe terestre.

Pactul a fost doar pentru războiul acela și acest lucru a fost specificat de la bun început: suntem prieteni atâta timp cât există un inamic comun; pe urmă, fiecare pe drumul său. Dar, toată lumea, inclusiv cetățenii americani ai lui Trump, a fost lăsată să creadă că era vorba de o alianță în toată regula, cu implicații politice de mare importanță și un angajament etic latent. Și această piatră de moară a fost înghițită ca un hap de opinia publică (inclusiv de presa) din toată lumea.

Exista dorința de a înghiți aceste hapuri. Căci, încă din Antichitate, în Orientul Mijlociu, – în cel Apropiat, chiar mai mult – loialitatea a lipsit cel mai mult din Istorie. Adevărul istoric care a domnit în toate țările care au existat în zonă, cu toate sistemele politice și religiile lor a fost… fiecare să-și vadă de interesul lui. Nu a existat vreun cuvânt care să fi fost dat sau vreo frăție de neam sau religioasă care să prevaleze asupra convenienței momentului sau aspura interesului personal al conducătorului.

Desigur, în justificarea electoratului american, și această realitate din Antichitate a fost prezentată popoarelor împodobită cu înflorituri morale de aur și năzuințe nemântuite. Ei, asta da piatră de moară!…au înghițit-o în Antichitate chiar și cei din Orientul Mijlociu.

Și se pare că acest drum va continua: președintele Trump se tot bucură de acest recent acord cu China și afirmă că cifra de 50 de miliarde de dolari pentru exporturile de grâne, dacă pare a fi exagerată, este pentru că… fermierii americani nu au înțeles încă de ce capacitate enormă pot dispune.

La fel se întâmplă și cu Turcia: acordul la care au ajuns vicepreședintele Pence împreună cu secretarul de stat, Pompeo, în urma întrevederii lor cu președintele turc, Erdogan, garantează – dacă, într-adevăr se aplică- un armistițiu de 124 de ore,însă Trump s-a și grăbit să facă vâlvă și să trâbițeze „o nouă etapă” în relațiile cu Ankara.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TONTO, EL QUE SE LO CREA   Washington, Diana Negre

Al presidente Trump se le pueden reprochar infinidad de cosas, muchas de ellas con fundamento, pero al ciudadano estadounidense se le puede reprochar algo igual de malo, o peor: que comulga con piedras de molino.

Pruebas de ello las hay a montón (y no sólo en la presidencia de Trump), pero la más demoledora de todas es la política exterior de los EEUU. Así, días atrás, Washington y Pekín implantaron una pausa en su pugna arancelaria con un acuerdo agropecuario. Este, aireado a los cuatro vientos por Trump y “tolerado” por los chinos (ni confirmaron, ni desmintieron las palabras del presidente), anuncia que el país asiático incrementará sus importaciones de productos agrarios estadounidense hasta los 40 o 50 mil millones de dólares.

Y esto es una rueda de molino gigantesca. Porque ni en las épocas de máxima bonanza las importaciones chinas de esos productos norteamericanos no llegaron ni a la mitad de esas sumas. Y, además, el mayor capítulo correspondería a la soja…¡ahora, que la peste porcina ha reducido la cabaña china de suidos a menos de la mitad!

Pero hay más ruedas de molino en el pasado. La más grande se registró en la lucha contra el Estado Islámico. Desde hace decenios, los EEUU tienen catalogada como organización terrorista al PKK (partido nacionalista kurdo de ideología comunista), pero al estallar las guerras contra el Estado Islámico la Casa Blanca no dudó ni un instante en olvidarse de esta calificación y establecer una amplia alianza militar con los kurdos contra los musulmanes radicales.

Fue una alianza limitada al escenario bélico (Siria e Irak) y al tiempo que durasen las luchas. Ni juramentos de fraternidad, ni borrones y cuentas nuevas: el PKK seguía en la lista estadounidense de los terroristas y los kurdos podían hacer con las armas que recibían del Pentágono también otras acciones militares. Y las hacían; unas veces contra las fuerzas sirias de Assad y otras, abasteciendo los arsenales de los correligionarios turcos. Por su parte, los EEUU. lograban así ganar una guerra con un despliegue mínimo de fuerzas terrestres.

El pacto era exclusivamente bélico y así se especificó desde un principio: amigos, mientras existiera el enemigo común; y después, cada cual a lo suyo. Pero al mundo y los ciudadanos de Trump se les dejó creer que era una alianza en toda regla, con implicaciones políticas de gran alcance y un compromiso ético latente. También esa rueda de molino se la tragó la opinión pública (prensa incluida) de todo el mundo.

Y ya eran ganas de tragar. Porque desde la Antigüedad en el Oriente Medio – y todavía más, en el Próximo – la lealtad ha sido el gran ausente de la Historia. La verdad histórica imperante en todos los países que hubo en la zona y con todos los sistemas políticos y religiones ha sido ir a la suya. No había palabra dada ni hermandad racial o religiosa que prevaleciera sobre la conveniencia del momento o el interés personal del dirigente.

Claro, y en descargo del electorado estadounidense, también desde la Antigüedad esta realidad ha sido presentada a los pueblos adornada de oropeles morales y anhelos irredentos. ¡Menuda rueda de molino!…y también se la tragaron en la Antigüedad y en el mismo Oriente Medio.

Y es de prever que sigan por ese camino: el presidente Trump no para de celebrar los recientes acuerdos con China y explica que si la cifra de 50 mil millones de dólares para exportaciones agrícolas parece exagerada…es porque los agricultores norteamericanos todavía no han comprendido la enorme capacidad que pueden tener.

Y otro tanto ocurre con Turquía: el acuerdo logrado por el vicepresidente Pence y el secretario de estado Pompeo tras su entrevista con el presidente turco Erdogan, tan solo garantiza -si es que cumple- una tregua de 124 horas, pero Trump se apresuró a lanzar las campanas al vuelo y a celebrar la “nueva etapa” en las relaciones con Ankara.

Erdogan y Pence

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.