Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

***

 A ajuns, oare, Erdogan să-l urască pe Mustafa Kemal Atatürk ? Judecând după faptele sale din ultimii ani, va rămâne în istorie ca antireformatorul Turciei moderne…

 

ERDOGAN, COLECȚIONAR DE DUȘMANI

Viața politică a președintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, este o îngrămădire de contraste, în care succesele guvernamentale sunt tot atât de impresionante pe cât de teribile sunt râul de sânge și teroarea pe care le-a adus asupra Turciei.

Astfel, anilor cu victorii electorale și prosperitate economică pe care i-a inițiat Erdogan în 2002, în fruntea partidului islamist moderat, AKP, li se contrapun valul de atentate din Turcia – mai mult de 400 de morți în ultimii doi ani – și avalanșa corespunzătoare de represiuni. Aceste represiuni sunt de o anvergură și de o duritate  demne de un Timur Lenk : arestarea și/sau destituirea a 9.000 din cei 15.000 de judecători și procurori ai Justiției turcești și concedierea a 115.000 de muncitori ai Statului turc, cu destule arestări ai acestora, considerați a fi suspecți. Eșuata încercare de lovitură de stat din 15 iulie a anului trecut a dus la arestarea a 42.000 persoane (din 2013, cifra depășește 83.000 de indivizi).

Această fațetă a despotismului de stepă se accentuează și mai mult cu niște pretenții de putere nelimitată (la ordinele lui Erdogan, vara viitoare, se va reforma Constituția – dacă nu vor fi surprize – pentru a-i conferí președinției turcești niște puteri care le lasă în scutece pe cele din Franța sau SUA), în timp ce schimbările sunt din ce în ce mai frecvente și inexplicabile  printre principalii colaboratori ai lui Erdogan în Guvernul Republicii.

Evoluția politică și umană a lui Erdogan este uimitoare dacă ne amintim de anii în care a fost primarul Istambulului, care au fost exemplari, precum și de începuturile sale în și cu AKP. Aceste începuturi politice au însemnat o reformă adâncă a mentalității  și o formă de a acționa a casei medii tinere din sudul țării. A fost o schimbare atât de profundă și de pozitivă, încât Turcia a trecut de la condiția de țară din care se emigra, frecvent zguduită de  grave crize economice, la cea de un stat atât de îmbogățit, încât marea majoritate a populației nu mai visează ca țara să intre în Uniunea Europeană.

Dar, din acel Erdogan a mai rămas foarte puțin. Este exact opusul a ceea ce a fost : actualul președinte pare a fi un colecționar de  dușmani. Intransigența sa naționalistă a dus la reizbucnirea conflictului cu kurzii (10% din populația țării) și, odată cu aceasta, au loc, din nou, atentate săvârșite de PKK (partidul comunist kurd), la care se adaugă cele ale Statului Islamic, atacat de trupele lui  Erdogan. Acesta a văzut în războiul civil din Siria posibilitatea de a-i hărțui și mai mult pe kurzii turci. În plus, prin ideologia religioasă și prin naționalism pasional a tensionat până la limitele rupturii relațiile Turciei cu Egiptul, țară în care i-a sprijinit pe Frații Musulmani,  dar și cu Israelul.

La intransigența naționalistă s-a adăugat campania tot mai radicală contra laicismului impus Kemal Mustafa, în anii 20, într-o Turcie modernă, cu epurarea corespunzătoare a majorității ofițerilor superiori – executori testamentari politici ai lui Kemal. Acest gen de contrareformă a lui Erdogan învrăjbește țara între islamiștii îndemnați să fie din ce în ce mai puțin moderați și vechea Turcie reformatoare, care năzuia să fie o democrație în stil european… cu toate că, pe drum, a mai rămas doar o Turcie europenistă măcinată de corupție.

 Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

***

Acaso, ¿ha llegado Erdogan a odiarle a Mustafa Kemal Atatürk ? Al juzgar por su manera de obrar en los últimos años, permanecerá en la historia como el antirreformista de la Turquía moderna…

ERDOGAN, COLECCIONISTA DE ENEMIGOS

La vida política del presidente turco, Recep Tayyip Erdogan, es un cúmulo de  contrastes, donde los éxitos gubernamentales son tan impresionantes, como terrible es el río de sangre y terror que su gestión ha precipitado sobre Turquía.

Así, a los lustros de victorias electorales y bonanza económica que inició, en el 2002, Erdogan al frente del partido islamista moderado, AKP, se contrapone la ola de atentados de que es actualmente víctima Turquía  – más de 400 muertos en los últimos dos años – y del alud correspondiente de  represiones. Éstas son de una envergadura y dureza dignas de un Tamerlán : detención y/o destitución de 9.000 de los 15.000 jueces y fiscales de la Justicia turca y despido de 115.000 trabajadores del Estado turco, con bastantes detenciones de estos represaliados por sospechosos.  El frustrado golpe de Estado del pasado 15 de julio llevó a la detención de más de 42.000 personas (desde el 2013, la cifra supera los 83.000 individuos).

Esta faceta de despotismo estepario se acentúa todavía más con unas pretensiones de poder ilimitado (a instancias de Erdogan el próximo verano se reformará – salvo sorpresas – la Constitución para dar a la presidencia turca unos poderes que dejan en pañales a la de Francia o los EE.UU.), al tiempo que los cambios son cada vez más frecuentes e inexplicados entre los principales colaboradores de Erdogan en el Gobierno de la República.

La evolución política y humana de Erdogan resulta asombrosa si se recuerdan sus años de alcalde de Estambul, que fueron ejemplares, y sus comienzos en y con el AKP. Esos inicios políticos significaron una reforma profundísima de la mentalidad y forma de obrar de la clase media joven del sur del país. Un cambio tan profundo y tan positivo que Turquía pasó de un país tradicionalmente emisor de emigrantes y frecuentemente sacudido por graves crisis económicas, a ser una nación tan enriquecida que la mayor parte de la población ya no sueña con el ingreso del país en la Unión Europea.

Pero de aquél Erdogan queda muy poco. Por el contrario, el actual presidente parece un coleccionista de enemigos. Su intransigencia nacionalista reanudó el conflicto con los kurdos (el 10% de la población) con lo que volvieron los atentados del PKK (partido comunista kurdo), a los que se sumaron pronto los del Estados Islámico, atacado por las tropas de Erdogan. Este había visto en la guerra civil siria una oportunidad de acosar aún más a los kurdos turcos. Además, por ideología religiosa y nacionalismo pasional tensó hasta límites de ruptura las relaciones de Turquía con Egipto – donde apoyó a los hermanos Musulmanes – e Israel.

A la intransigencia nacionalista se sumó la campaña cada vez más radical contra el laicismo impuesto por Kemal Mustafa en los años 20 a la Turquía moderna, con la consiguiente depuración de gran parte de los altos mandos militares – albaceas políticos de Kemal. Esta especie de contrarreforma de Erdogan está dividiendo el país entre los islamistas impulsados a ser cada vez  menos moderados y la vieja Turquía reformista que aspiraba a ser una democracia a la europea… aunque por el camino se quedó tan solo en una Turquía europeísta carcomida por la corrupción.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.