ERDOGAN, STĂPÂNUL DRONELOR
Una dintre marile realizări ale Turciei conduse de partidul lui Ergogan, AKP, despre care se vorbește destul de puțin, este dezvoltarea calitativă, cantitativă și comercială a industrei militare turcești. În ziua de azi, această țară exportă arme în valoare de trei miliarde de dolari; de zece ori mai mult, decât în 2002, când, în Ankara, a venit la putere AKP. Produsele vedetă ale arsenalului turcesc sunt dronele.
Cu toate că AKP și Erdogan au avut întotdeauna ambiții nostalgice de atotputernicie politiciă și militară, pariul pentru done nu a fost o trăsătură genială de clarviziune, ci o consecință a luptei împotriva gherilelor. Acum 20 de ani, generalii turci au ajuns la concluzia că lupta împotriva gherilelor kurde din munți nu putea fi câștigată fără arma dronelor și a însărcinat industria militară a țării – de stat, în marea ei majoritate – să studieze problema.
Rezultatele acestui studiu au fost spectaculoase. În arsenalul Turciei se evidențiază dronele „Anka-S”, „TB-2” (folosite masiv în luptele din Nagorno Karabah și, mai înainte, în Libia, împotriva trupelor lui Haftar), „Akinci”, „Aksungur”, „Alpagu”. Aceste drone oferă ample posibilități tactice și strategice.
Astfel, „Akinci” – fabricată de un ginere (din 2016) al lui Erdogan, Selcuk Bayraktar – se poate ridica la o înălțime de 12.000 metri, unde nu mai poate fi atinsă de marea majoritate a rachetelor sol-aer, are o rază de acțiune de 600 de km și poartă o încărcătură de rachete teledirijate cu o rază de acțiune de 250 de km.
La rândul ei, fabrica de arme TAI produce drona „Aksungur”, cu o încărcătură de 750 kg., concepută mai ales pentru lupta împotriva submarinelor. Iar, la sfârșitul anului în curs, se așteaptă intrarea în serviciu a dronelor sinucigașe „Alpagu”, care nu cântăresc mai mult de 2 kg și pot intra în dotarea oricărui soldat de infanterie.
În teorie, această desfășurare de tehnologie militară este un pilon al revoluției anti-Atatürc, înfăptuită de AKP, care vrea să se întoarcă la grandoarea militară a sultanatului otoman și a statului confesional musulman. Pacifismul lui Atatürc, creatorul Turciei laice și europeniste, formulat astfel în anii 20 ai secolului trecut: „Pace acasă și în lume” este una dintre primele și cele mai importante victime ale actualei tranșe de drone ale industriei militare turcești.
Dar, în realitate, acest militarism super-tehnic turc își are propriul său călcâi al lui Ahile: motoarele. Marea majoritate a dronelor menționate mai sus folosesc sisteme de propulsie importate din alte țări (în principal, din Ucraina). Acest avans codiționat este o problemă tipică a „industrializărilor asimetrice” ale țărilor în curs de dezvoltare, care promovează un sector mult mai mult decât poate duce restul industriei naționale. În cazul Turciei, dronele sale moderne au nevoie de sisteme de propulsie din străinătate, deoarece țara nu le poate produce. Turcia este nevoită se importe unități de propulsie și pentru avioanele sale de luptă „TFX”, și pentru blindatele „Altay”, dar și pentru elicopterele „T 129”.
S-ar putea spune că acesta este un rău endemic al Turciei din toate timpurile. Căci, atunci când a atins culmea puterii militare otomane, în Evul Mediu, flota sultanilor era nevoită să cumpere de la creștini tunurile pentru corăbiile sale… … învinse definitiv în lupta navală de la Lepanto.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
ERDOGAN, EL SEÑOR DE LOS DRONES
Uno de los mayores y menos nombrados avances de la Turquía del AKP es el desarrollo cualitativo, cuantitativo y comercial de la industria bélica turca. El país exporta hoy en día armas por valor de más de tres mil millones de dólares; diez veces más que en el 2002, cuando el AKP llegó al poder en Ankara. Y el producto estrella actual del arsenal turco son los drones.
Si bien AKP y Erdogan han tenido siempre nostálgicas ambiciones de prepotencia política y militar, la apuesta por los drones no fue un rasgo genial de clarividencia sino una consecuencia de la lucha contra las guerrillas. Hace ya 20 años el generalato turco llegó a la conclusión de que la lucha contra las guerrillas kurdas de las montañas no se podía ganar sin un arma como los drones y encargó a la industria bélica del país – estatal en su mayoría – que investigara en esta dirección.
Los resultados de esta investigación han sido espectaculares. En su arsenal destacan ante todo los artefactos “Anka-S”, “TB-2” (usado masivamente en las luchas de Nagorno Karabaj y, anteriormente, en Libia contra las tropas de Haftar), “Akinci”, “Aksungur”, “Alpagu”. Estos drones ofrecen un amplísimo abanico de posibilidades tácticas y estratégicas.
Así, “Akinci” – fabricado por un yerno (desde 2016) de Erdogan, Selcuk Bayraktar – puede volar a más de 12.000 metros de altitud, fuera del alcance de la mayoría de los misiles tierra-aire, con un radio de acción de 600 km y capacidad de carga de misiles teledirigidos con un radio de acción de 250 km.
Por su parte, la fábrica estatal de armas TAI produce el dron “Aksungur” con capacidad de carga de 750 kg., ideado principalmente para combatir submarinos. Y para finales del año en curso se espera la entrada en servicio de los drones suicidas “Alpagu”, que no pesan más de 2 kg y pueden formar parte del equipo de cualquier soldado de Infantería.
En teoría, este despliegue de tecnología militar es un pilar de la revolución anti-Atatürc del AKP, que quiere volver por la senda de la grandeza militar del sultanato otomán y el Estado confesional musulmán. El pacifismo de Atatürc, fundador de la Turquía laica y europeísta formulado en los años 20 del siglo pasado “Paz en casa y en el mundo” es una de las primeras y más señaladas víctimas de la actual hornada de drones de la industria militar turca.
Pero en realidad ese militarismo súper técnico turco tiene su talón de Aquiles : los motores. La inmensa mayoría de los drones mentados más arriba cuentan con sistemas de propulsión importados desde otros países (Ucrania es uno de los principales). Este avance condicional es un problema típico de las “industrializaciones asimétricas” de las naciones en vías de desarrollo, que promueven un sector mucho más que el resto de la industria nacional. En el caso turco sus modernos drones necesitan sistemas de propulsión extranjeros porque el país no los puede producir. También tiene que importar Turquía unidades propulsoras para su avión de combate “TFX”, su carro de combate “Altay” y su helicóptero “T 129”.
Dron turco derribado en Libia
Se podría decir que es un mal endémico de la Turquía de todos los tiempos. Porque ya en la cúspide del poderío militar otomano, en la Edad Media, la flota de los sultanes tenía que comprarles a los cristianos los cañones para su flota… la que fue derrotada en la batalla de Lepanto.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
NAGORNO KARABAH: URĂ PREFABRICATĂ/NAGORNO KARABAJ: ODIO PREFABRICAD
NAGORNO KARABAH: URĂ PREFABRICATĂ
Conflictul reactivat din Nagorno Karabah este încă o criză prefabricată care devastează lumea. Căci, cu toată istoria violentă care caracterizează zona Munților Caucaz, populația din Karabah – armeni creștini, în marea lor majoritate, și azeri musulmani – au trăit în pace, în ultimii o sută de ani; pasiunile naționaliste intransigente au apărut și au fost promovate din cancelariile celor două republici caucaziene.
Partea cea mai amară a acestui conflict sângeros – izbucnit în 1991, care a durat trei ani și care s-a soldat cu 30.000 de morți – este că e un masacru între două popoare care au, fiecare, câte un lung șir de suferințe, nedreptăți și umilințe. Nelegiuirile suferite de armeni le cunoaște toată lumea atlantică, deoarece figurează în programele școlare. Cele suferite de azeri au fost omise de programele școlare, însă nu lipsesc din Istorie. Acest hanat războinic, care și-a păstrat independența până în secolul XVIII-lea, a fost, în secolul al XIX-lea, primul cucerit de Rusia țaristă (în 1813) și de cea sovietică, în secolul al XX-lea. În 1920, Lenin a justificat fără menajamente anexarea recent createi (cu numai 23 de luni mai înainte) Republici din Azerbaigean : „URSS nu putea supraviețui fără petrolul din Baku…”.
Prăbușirea URSS-ului, la sfârșitul secolului trecut, a făcut posibilă proclamarea acestor două state. Armenia e mai săracă, cu o suprafață de 30.000 km2 și trei milioane de locuitori, cu un venit anual de 10.000 $ pe cap de locuitor, în timp ce Azerbaigeanul are 25.000 km2, zece milioane de locuitori, cu un venit anual de 18.000 $, generați mai ales de resursele petroliere ale țării. Însă, Uniunea Sovietică a dispărut fără să repare unul dintre abuzurile comise de Stalin: includerea teritoriului din Nagorno Karabaj, cu populație armenească majoritară, în Republica Sovietică Azerbaigean.
Sub regimul de fier stalinist nu au existat consecințe. Populația karabahă s-a aranjat cum a putut, existând în prezent foarte multe familii mixte. Însă, cele două noi republici foste sovietice, devenite independente, au crezut că sunt obligate să creeze populațiilor lor câte o conștiință națională. Armenii au revendicat regiunea Karabah, cu toate că ponderea lor demografică este mai mică decât acum un secol. Iar azerii, care nu puteau să-i ceară Iranului provincia persană cu același nume, au invocat presupuse credințe religioase și identități etnice împuținate. În ambele cazuri era vorba de revendicări birocratice, bazate mai mult pe lucruri depășite, decât pe realități actuale. Însă, stârniți mult dincolo de cinismul politic, au ajuns la un război în toată regula.
În mare parte, conflictul s-a agravat, deoarece convenea multora. Politicienilor înguști de la Baku și Erevan le desăvârșea o politică de „memorie istorică”, despre care credeau că îi va statornici și mai mult la putere.
Iar Rusiei, care are baze militare în Armenia și o politică comercială hegemonică în materie de hidrocarburi moștenită de la URSS, conflictul îi venea de minune pentru a evita veleități mercantile pentru petrolul azer. În ceea ce o privește pe Turcia, dar și pe Iran, conflictul se încadra perfect în strategiile lor politice internaționale. Ankara își afirma și continuă să-și afirme, în fața întregii lumi, întâietatea ei turcomană, în timp de Terheranul își impunea și mai mult pretențiile de a conduce comunitatea de țări islamice.
Dar, cum rămâne cu cei 30.000 de morți din perioada 1991-1994 ?
Ei bine, aceștia n-au fost nici ruși, nici turci și nici iranieni…
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
NAGORNO KARABAJ: ODIO PREFABRICADO
El reactivado conflicto de Nagorno Karabaj es una más de las crisis prefabricadas que asolan el mundo. Porque a pesar de la más que violenta historia que caracteriza el Cáucaso, en realidad la población karabají – armenios cristianos, en su mayoría, y azeríes musulmanes – había vivido en paz los últimos 100 años; las intransigentes pasiones nacionalistas surgieron y se fomentaron desde las respectivas cancillerías de estas dos repúblicas caucásicas.
Lo más amargo de este sangriento conflicto – que surgió por primera vez en 1991, duró tres años y se saldó con 30.000 muertos – es que es una matanza entre dos pueblos que tiene cada uno un largo historial de sufrimientos, injusticias y humillaciones. Los atropellos sufridos por los armenios los conoce todo el mundo atlántico porque figuran en los programas escolares. Los sufridos por los azeríes han sido pasados por alto por los programas escolares occidentales, pero no faltan en la Historia. Así, de un canato guerrero que mantuvo su independencia hasta el siglo XVIII pasó en el XIX a ser conquistado primero por la Rusia zarista (1813) y por la soviética en el XX. En 1920 Lenin justificó sin ambages que anexionaba la recién creada (23 meses de vida) República de Azerbaiyán “… porque la URSS no podría sobrevivir sin el petróleo de Bakú…”.
El colapso de la URSS a finales del siglo pasado permitió la formación de estos dos Estados. Armenia, la más pobre, tiene 30.000 km2 y tres millones de habitantes con un ingreso de 10.000 $ anuales per cápita, en tanto que Azerbaiyán tiene 25.000 km2, diez millones de habitantes con un ingreso anual de 18.000 $, generados mayormente por los recursos petroleros del país. Pero la Unión Soviética desapareció sin enmendar una de las cacicadas de Stalin : la adscripción del territorio de Nagorno Karabaj, de población mayoritariamente armenia, a la República Soviética de Azerbaiyán.
Bajo el férreo régimen estalinista esto no tenía mayores consecuencias. La población karabají se las arregló como pudo y hoy en día incluso son infinitas las familias mixtas. Pero las dos nuevas repúblicas independientes ex soviéticas se creyeron obligadas a generar en sus poblaciones una conciencia nacional. Los armenios reivindicaron Karabaj, pese a que ahora su peso demográfico es menor que hace un siglo. Y los azeríes, que no podían reclamarle al Irán la provincia persa del mismo nombre, invocaron presuntas creencias religiosas y menguadas identidades étnicas. Eran en ambos casos reivindicaciones burocráticas, basadas más en hechos pasados que en realidades actuales. Pero, azuzadas mucho más allá del cinismo político, desembocaron en una guerra en toda regla.
En buena parte, el conflicto llegó a mayores porque les convenía a muchos. A los políticos de vía estrecha de Bakú y Ereván les culminaba una política de “memoria histórica” que creían que iba a afianzarlos aún más en el poder.
Y a Rusia, con bases militares en Armenia y una política comercial hegemónica de los hidrocarburos de la ex URSS, el conflicto le venía de perlas para evitar veleidades mercantiles del petróleo azerí. En cuanto a Turquía y el Irán, el conflicto les encajaba perfectamente en sus respectivas estrategias políticas internacionales. Ankara subrayaba (entonces y ahora) ante todo el mundo su liderazgo turcomano en tanto que Teherán reivindicaba aún más sus pretensiones de liderar la comunidad de naciones islámicas.
¿Y los 30.000 muertos de 1991-1994 ?
Bueno, estos no eran ni rusos, ni turcos ni iraníes…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
***
SĂ VINZI, CHIAR ȘI INAMICULUI//VENDER, AUNQUE SEA AL ENEMIGO
MIG 15 bis
SĂ VINZI, CHIAR ȘI INAMICULUI
S-au împlinit 70 de ani de la războiul din Coreea, în care a existat un episod tehnico-diplomatic, uitat de mult, dar care, la vremea respectivă, a umplut de rușine guvernul britanic. În timpul acelui război (1950-53), în a doua criză ca gravitate din timpul „războiului rece” (prima avea să fie cea a rachetelor din Cuba), întreg Occidentul a fost uimit de aviația sovietică – concret, de avionul de vânătoare MIG–15 bis – care depășea cu mult toate avioanele occidentale. Șocul a fost atât de mare încât SUA au oferit (și au plătit) premii de milioane piloților comuniști care treceau la capitaliști cu aparatele lor MIG.
Inginerii militari americani aveau să descopere că superioritatea avionului rusesc se datora, mai ales, motorului său cu reacție…de tehnologie britanică!
Partea cea mai surprinzătoare a acestei descoperiri era faptul că la această superioritate contribuise, în mod foarte direct și conștient, Marea Britanie. Căci, în 1947, când tocmai se încheiase cel de al II-lea Război Mondial, guvernul socialist al lui Clement Attlee nu a realizat ce dimensiuni urma să aibă „războiul rece” a cărui incubare începuse și a convenit să trimită Uniunii Sovietice 25 de motoare cu reacție „Nene II”, pe care le fabrica Rolls Royce pentru arsenalele occidentale. Avertizările militarilor și ale serviciilor secrete Attlee le-a minimalizat, spunând că motorul putea fi, într-adevăr, copiat, dar nu și secretele sale, adică, aliajul din care erau făcute rotorul și camera de combustie. În plus, în plină euforie a victoriei – în decembrie, 1945 – aliații au pus motoarele „Nene II” pe lista bunurilor exportabile „urbi et orbi”…
Poate că tehnicienii de la fabrica sovietică de avioane Mikoian-Gurevici nu au reușit să descopere aliajul în chestiune, dar au realizat o copie îmbunătățită a motorului „Nene II” pentru avioanele MIG-15 bis, lansând, astfel, în războiul din Coreea, cel mai bun avion de vânătoare al momentului, capabil să zboare mai repede și mai sus, cu manevrabilitate și cu arme superioare oricărui aparat occidental. A fost un element esențial (alături de masivul aport al infanteriei chineze) în prăpădul suferit de militarii occidentali în conflictul acela.
Comuniștii nu au câștigat războiul și nici nu au putut să-și mențină supremația aeriană. Eroarea strategico-politică a lui Attlee de a autoriza vânzarea celor 25 de motoare a permis tehnicienilor de la fabrica Mikoian să recupereze cei 3 sau 4 ani de înapoiere tehnologică pe care o aveau față de industria occidentală. Însă, fabricile din URSS nu puteau menține ritmul progreselor științifice și tehnologice al țărilor atlantice bogate și, la puțin timp după încheierea conflictului corean, superioritatea aviației americane asupra celei sovietice avea să fie din ce în ce mai mare.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
VENDER, AUNQUE SEA AL ENEMIGO
MIG 15 bis
Este año se cumple el 70 aniversario de la guerra de Corea y en su triste historial hay un episodio técnico-diplomático hoy totalmente olvidado que en su día abochornó al Gobierno británico. Durante esa guerra (1950-53), la segunda mayor crisis de la “guerra fría” (la mayor fue la de los misiles de Cuba), todo occidente quedó asombrado de que la aeronáutica de la URSS – concretamente, el caza MIG–15 bis – superara con creces a todos los aviones occidentales. El impacto fue tan grande que los EE.UU. ofrecieron (y pagaron) unos premios millonarios a los pilotos comunistas que se pasasen al capitalismo con sus MIG.
Y lo que descubrieron los ingenieros militares estadounidenses fue que la superioridad del aparato ruso se debía mayormente a su motor de reacción ¡de tecnología británica!
Lo más sorprendente del descubrimiento fue que a esa superioridad había ayudado directa y muy conscientemente Gran Bretaña. Porque, en 1947, recién concluida la II Guerra Mundial, el Gobierno socialista de Clement Attlee, no intuyó las dimensiones de la “guerra fría” que se estaba incubando y se avino a enviar a la URSS 25 unidades del motor de reacción “Nene II” que fabricaba Rolls Royce para los arsenales occidentales. Los reparos de los militares y servicios secretos los minimizó Attlee diciendo que el motor se podría copiar así fácilmente, pero no sus “secretos”, como la aleación del rotor y la cámara de combustión. Además, en plena frenesí de la victoria – diciembre del 1945 – los aliados habían puesto los motores “Nene II” en la lista de bienes exportable “urbi et orbi”…
Quizá los técnicos de la fábrica de aviones rusa Mikoyán-Gurevitch no lograran descubrir la aleación en cuestión, pero sí consiguieron hacer una copia mejorada del ”Nene II” para los MIG-15 bis, y lanzar así a la guerra de Corea el mejor avión de caza del momento, capaz de volar más rápido y alto y con mejor maniobrabilidad y armamento que cualquier aparato occidental. Fue un protagonista esencial (juntamente con la masiva aportación de la infantería china) de las cuitas de los militares occidentales en aquél conflicto.
Los comunistas no ganaron la guerra ni mantuvieron la supremacía aérea. El error estratégico-político de Attlee de autorizar la venta de los 25 motores había permitido a los técnicos de la fábrica Mikoyán recuperar los 3 o 4 años de retraso tecnológico que tenían frente a la industria occidental. Pero la capacidad fabril de la URSS era incapaz de mantener el ritmo de los avances científicos y tecnológicos de las ricas naciones atlánticas y, ya a poco de acabado el conflicto coreano, la superioridad de la aviación estadounidense sobre la soviética empezaba a ser cada vez mayor.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
RAȚIUNILE FRANȚEI/LAS RAZONES DE FRA<span id=»mce_marker» data-mce-type=»bookmark»></span><span id=»__caret»>_</span>
RAȚIUNILE FRANȚEI/LAS RAZONES DE FRANCIA
RAȚIUNILE FRANȚEI
Actuala confruntare aproape personală între Erdogan și Macron ascunde faptul că, încă de la crearea Pieței Comune, Franța s-a opus cu tenacitate primirii Turciei în acea comunitate și în succesoarea ei, Uniunea Europeană.
Rațiunile acestei atitudini a Franței sunt multiple și cele ale acceselor de furie ale președintelui turc, puține…cu toate că, pentru el, cântăresc mult.
Chiar din momentul în care Ankara a cerut să intre în Piața Comună, Franța a început să pună piedici. Erau multe rațiunile pe care le invoca, însă motivul era unul singur: pentru conducătorii francezi era evident că primirea aceastei țari ar fi desfigurat total esența și caracterul Comunității. Căci Parisul era și continuă să fie convins că Turcia ar fi devenit cea mai mare țară din Comunitate (puțin mai mare decât Germania) și ar fi deplasat-o din lumea atlantică spre Răsărit. Deoarece cu un potențial de creștere agrară și industrială enormă și o populație harnică și disciplinată ar fi ajuns să-și impună interesele și valorile sale întregului grup.
Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său, AKP, (în 2002) a adus în stare de incandescență temerile francezilor. Pretențiile noilor conducători de a face din Turcia lider mondial al musulmanilor și putere cheie în Orientul Mijlociu a transformat această țară într-un interlocutor incomod și tot mai îngrijorător. Conduita agresivă a Turciei în războaiele civile din Siria și Libia, în contrast cu pasivitatea ei ostentativă față de campaniile impotriva Statului Islamic au întărit ostilitatea Franței. În sfârșit, șantajele financiare la care a supus Erdogan Uniunea Europeană, pe seama celor care fugeau de foamete și de războaie civile, primiți temporar pe teritoriul Turciei, au întărit și mai mult suspiciunile francezilor.
Însă sunt și alte motive, acestea din urmă fiind concrete și momentane. Franța și Turcia se luptă pentru aceleași piețe ale țițeiului și ale gazelor din nordul Africii și din Mediterana Orientală. Or, în Franța, cu aproape cinci milioane de rezidenți musulmani, guvenul se teme de imparțialitatea a jumătate din cei 300 imami din țară, deoarece acea jumătate se află în slujba Ankarei.
Pe de altă parte, problemele financiare din ce în ce mai mari pe care le are Erdogan – în ultima săptămână a lunii octombrie, lira turceacă a căzut sub nivelul de schimb de 5 lire pentru un dolar – îl determină pe acesta să abată atenția țării sale spre aventurile și isprăvile sale internaționale. Niciuna dintre ele – cum au fost sfidările făcute Organizației Atlantice în apele libiene și grecești – nu a dus-o Ankara până în situații limită, însă tensiunile sunt din ce în ce mai mari, iar riscurile de a se produce incidente sângeroase, și mai mari. Iar temerile Franței cresc pe măsură.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
LAS RAZONES DE FRANCIA
La actual confrontación casi personal de Erdogan y Macron oculta que, desde la creación del Mercado Común (MC), Francia se ha opuesto tenazmente al ingreso de Turquía en esa comunidad y su sucesora, la Unión Europea (UE).
Las razones de la oposición gala son múltiples y las de la rabieta del presidente turco, unas pocas… aunque también de peso para él.
Desde que Ankara solicitó el ingreso en el MC, Francia comenzó a poner trabas. Las razones aducidas eran muchas, pero el motivo era uno solo : Para los dirigentes franceses era evidente que semejante ingreso iba desfigurar totalmente la esencia y el carácter de la Comunidad. Porque Paris estaba y está convencido de que Turquía pasaría a ser el mayor país de la Comunidad (un poco mayor que Alemania) y la desplazaría del mundo atlántico hacia el Este. Porque con un potencial de crecimiento agrario e industrial enorme y una población trabajadora y disciplinada, acabaría por imponer sus intereses y valores a todo el grupo.
La llegada al poder del Erdogan y su partido AKP (2002) acabaron de enardecer los temores franceses. Las pretensiones de los nuevos dirigentes de transformar Turquía en el líder mundial del islamismo y la potencia clave del Oriente Medio ha hecho de Ankara un interlocutor incómodo y cada vez más inquietante. La agresiva conducta turca en las guerras civiles siria y libia, aunadas a la ostentosa pasividad turca en las campañas contra el Estado Islámico tenían forzosamente que ratificar la hostilidad francesa. Por último, los chantajes financieros que ha hecho Erdogan a la UE a cuenta de los fugitivos del hambre y las guerras civiles acogidos temporalmente en suelo turco también han reforzado las suspicacias galas.
Pero hay más motivos, estos concretos y momentáneos. Francia y Turquía pugnan por los mismos mercados petroleros y gasísticos en el norte de África y el Mediterráneo Oriental. Y en Francia, con cerca de cinco millones de residentes musulmanes, el Gobierno recela de la imparcialidad de la mitad de los 300 imanes que la dirigen, porque esa mitad de los imanes está a sueldo de Ankara.
Por otro lado, los problemas financieros cada vez mayores de Erdogan – la última semana de octubre la lira turca cayó por debajo del de cambio de 5 liras por dólar – le impulsan a este a desviar la atención pública de su país hacia sus aventuras y bravuconadas internacionales. Ninguna de ellas – como los desafíos navales con la OTAN en aguas libias y griegas – las ha llevado Ankara a situaciones límites, pero las tensiones son cada vez mayores y los riesgos de que se produzcan incidentes sangrientos, aún más. Y las aprensiones francesas crecen otro tanto.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
ghemulariadnei 