PAPĂLAPTE ȘI PAPĂLAPTA Washington, Diana Negre
Există un regat al orbilor și este tocmai cel în care trăim în zilele noastre. Este cel mai deplorabil regat, deoarece, cum spune zicala „nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă”.
De fapt, acest regat al nostru este regatul „nu-ului”. Al celor care nu vor să vadă realitatea; al celor care nu vor să muncească; al celor care nu vor să se îmbunătățească; al celor care nu vor disciplină, nici pentru a vorbi corect, nici pentru a se îmbrăca, nici pentru a avea bune maniere; sau… orice alt lucru: lista e prea lungă.
Însă, dacă enumerarea delăsărilor (căci, în esență, asta sunt „nu-urile”) e enormă, lista cauzelor care au determinat societatea să considere că a cere e un drept și să înțeleagă că îmbunătățirea și munca ar fi un elitism păcătos de boșorogi este și ea lungă. Totuși, s-ar putea scurta la două cauze principale: parazitismul și lașitatea.
Parazitismul pare a fi o boală gravă în extremitatea majoritară, în timp ce lașitatea pare se afecteze extrema minoritară a celor din vârf.
Într-o extremă, este parazitism pur a reclama bunuri și drepturi fără să fi făcut nimic altceva decât să te fi născut, însă atitudinea celor care pretind să li se dea este că simplul fapt de a revendica este deja un drept pentru a obține tot ce își doresc. Desigur, atunci când într-adevăr este posibil să li se dea ceea ce cer. „Eu vreau” este legea fundamentală a momentului.
Iar parazitism intelectual este să ceri imposibilul. Nu pot exista locuințe foarte ieftine – ba chiar gratis! – pentru toată lumea, dacă nu se construiesc locuințe. La fel, nu poate exista un sistem sanitar gratuít, dacă nu poate fi subvenționat (medicamente, personal sanitar format corespunzător, spitale etc.), și nici nu poate exista hrană care să cada din cer, fără să se fi spus măcar o rugăciune. Căci, hrana care a intrat cândva în istorie, datorită faptului că a căzut din cer – „mana cerească” –, le-a dat-o Dumnezeu doar evreilor în exod -spune Biblia- deoarece L-au adorat și I s-au rugat.
Versiunea mai modestă și mai pământească – „panem et circenses” a Imperiului Roman – a fost un eșec, pe lângă faptul că a fost o păcăleală. Primeau pâine și distracție numai locuitorii Romei, căci restul locuitorilor din imperiu erau nevoiți să-și scotocească buzunarele sau să muncească din greu. Când protestau, dacă protestau, o făceau cu voce scăzută.
Ca și cum n-ar fi de ajuns, acest parazitism de a avea drepturi și servicii pentru simplul fapt că sunt pretinse se adaugă la incongruența: dacă pentru a avea, e suficient să ceri… de ce nu e cerută și nemurirea, tinerețea eternă, sănătatea de fier și chiar posibilitatea ca și bărbații să nască? Așa, pentru a cere, ca să nu rămână lucruri necerute…
Această atitudine cerșetoare pare a fi atât de eficientă, încât în SUA există publicații de popularizare medicală care încep să vorbească despre moarte ca despre un flagel al trecutului, care nu va mai afecta noile generații. La fel se întâmplă cu reproducerea umană: printre homosexuali crește cererea de a da naștere altor vieți, fără vreun contact heterosexual.
Și cum relele nu vin niciodată singure, societatea actuală își șubrezește bazele prin intermediul minorității pregătite să răspundă cerințelor maselor, adăugând viciului de a cere, păcatul de a nu refuza.
Căci această masă prost crescută și înșelată de niște obsedați ai puterii n-ar depăși faza de fapt episodic, dacă clasele conducătoare ale societății nu ar dezerta de la îndatoririle lor de a conduce și orienta masele.
Însă au dezertat într-un mod cât se poate de josnic și de laș. Nimeni nu a îndrăznit să arate cât de absurdă și ireală este mentalitatea parazitară, dependența de supa săracilor. Astfel, în loc să apere vorbirea corectă, adică așa cum s-a statornicit în gramatică de-a lungul secolelor, nu mai fac, de pildă, acordul corect la plural între substantive și adjective.
Dezertarea și lipsa de acțiune a conducătorilor are mai multe cauze, de la lipsa curajului de a se opune, până la contagiul cu nesăbuință. Însă, printre cauzele principale poate fi și lipsa de vitalitate a unei societăți – sau a mai multora, căci în lumea noastră globalizată contagiul intelectual este aproape imediat – care nu a știut și nici n-a putut să digere bunăstarea materială, această abundență fără precedent în istorie, de care se bucură atâtea țări dezvoltate.
Și devine alarmant pentru noi, cei care trăim în țările dezvoltate, să vedem cum un Joe Biden tot promite și nu-și îndeplinește promisiunile și nimeni nu cheamă la mazilire în SUA. Sau cum un Boris Johnson execută dansuri și contradansuri de politică sanitară, în timp ce pandemia se menține constantă în Regatul Unit. Sau un Erdogan care-și face din autoritatea judecătorească un instrument guvernamental. Nimeni nu-și sfâșie hainele nici în țările respective si nici în cele vecine.
Se vede că a avea altă opinie, a se opune sau a înfrunta problemele, modalitatea în care, în epocile anterioare se încerca să se răspundă la provocările momentului, se află înafara puterii oamenilor din societatea bunăstării.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
PAPANATOS Y PAPANATAS Washington, Diana Negre
Hay un reino de los ciegos y es el nuestro de hoy en día. Y es el más deplorable reino porque, como señala el dicho popular, “no hay peor ciego que el que no quiere ver”.
En realidad, este reino nuestro es el reino del “no”. El de los que no quieren ver la realidad; de los que no quieren trabajar; de los que no quieren mejorar; de los que no quieren disciplina, sea esta la de hablar correctamente, o de vestir decentemente, o tener buenos modales; o…. cualquier otra cosa: la lista sería abrumadoramente larga.
Pero si la enumeración de las dejadeces (que es lo que son en esencia esos “noes”) es enorme, la lista de las causas que han llevado a esta sociedad a considerar el pedir como un derecho y a entender la mejora y el trabajo como un pecaminoso elitismo de carcamales es larga. Pero se podría abreviar a dos causas principales: parasitismo y cobardía.
El parasitismo parece ser una enfermedad grave por el extremo mayoritario, mientras que la cobardía parece afectar al extremo minoritario de quienes son punteros.
En un extremo, es parasitismo puro reclamar bienes y derechos sin haber hecho nada más que nacer, pero la actitud de quienes reclaman es precisamente que el mero hecho de reivindicar constituye ya un derecho a obtener cuanto se desee. Al margen, naturalmente, de que sea posible conceder estas exigencias. El “yo quiero” es la ley fundamental del momento.
Y parasitismo intelectual es pedir lo imposible. No se pueden tener viviendas baratísimas – ¡mejor, gratis! – para todo el mundo si no se construyen. Tampoco se puede tener un sistema sanitario gratuíto si no se es capaz de pagarlo (medicinas, personal sanitario debidamente formado, hospitales, etc.), como tampoco hay comida llovida del cielo sin haber rezado siquiera. Porque la comida que entró una vez en la historia como caída sí del cielo – el “maná” – solamente se lo dio Dios a los judíos del éxodo -dice la Biblia- porque le adoraban y le rezaban.
La versión más modesta y terrenal – el “panem et circenses” del Imperio Romano – fue un fracaso, además de un engañabobos. Solo recibían pan y entretenimiento los habitantes de la ciudad de Roma, el resto de los ciudadanos del imperio tenían que rascarse los bolsillos o trabajar duro. Protestar, si es que lo hacían, era por lo bajín.
Por si fuera poco, este parasitismo de tener derechos y servicios por el mero hecho de pedirlos se suma a la incongruencia: si para tener, basta con pedir… ¿Por qué no se pide también la inmortalidad, la eterna juventud, la salud inquebrantable y que den a luz también los varones? Por pedir, que no quede…
Y esta actitud pedigüeña parece tan efectiva que aquí en Estados Unidos hay publicaciones de divulgación médica que empiezan a hablar de la muerte como de una lacra del pasado y que no afectará a las nuevas generaciones. Y otro tanto ocurre con la reproducción humana: entre los homosexuales crece la exigencia de engendrar nuevas vidas sin contacto heterosexual.
Y como los males no vienen nunca solos, la sociedad actual socava sus cimientos por el lado de la minoría preparada que responde a las exigencias de las masas sumando al vicio de pedir el pecado de no negar.
Porque esta masa malcriada y engañada por unos obsesos del poder no pasaría de hecho episódico si las clases dirigentes de la sociedad no desertasen de su deber de dirigir y orientar a las masas.
Pero han desertado de la más ruin y cobarde de las maneras. Nadie ha tenido el valor de señalar lo absurda e irreal que es la mentalidad parasitaria, la adicción a la sopa boba. Y así, en vez de defender el bien hablar, es decir lo que se ha ido codificando en la gramática a través de los siglos, no usan ya, por ejemplo, el plural masculino para los conjuntos mixtos, los estadistas, los periodistas o los papanatas todos.
Ahora, un enorme montón de intelectuales y estadistas se ponen a aullar con los lobos y hablan de “ciudadanos y ciudadanas”, de ”seguidores y seguidoras”, de “comensales y comensalas” y cualquier día de estos oiremos hablar también de papanatos y papanatas… Que de estos y estas hay montón.
La inhibición de los dirigentes tiene muchas causas, desde la falta de valentía para oponerse hasta el contagio de la insensatez. Pero quizá entre las causas primeras figure la perdida de vitalidad de una sociedad -o de muchas, porque en este mundo nuestro globalizado el contagio intelectual es casi inmediato- que no ha sabido ni podido digerir el bienestar material, esta abundancia sin precedente en la historia de que gozan tantos países desarrollados.
Y resulta alarmante para nosotros, los habitantes de las sociedades industriales, ver como un Joe Biden se harta de prometer y no cumplir sin que nadie llame a arrebato en los EEUU. O como un Boris Johnson baila danzas y contradanzas de política sanitaria mientras la pandemia no disminuye en el Reino Unido. O un Erdogan que hace de la judicatura una herramienta gubernamental. Nadie se rasga las vestiduras, ni en los respectivos países ni en las naciones vecinas.
Se ve que eso de disentir, oponerse y enfrentarse a los problemas, la forma en que en épocas anteriores se intentaba responder a los desafíos del momento, está ya fuera del poder de los hombres de la sociedad del bienestar.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.