EPITAF PENTRU UN MIT
Angela Merkel a guvernat timp de 16 în RFG și a uimit jumătate de mapamond cu aureole ei de „mare conducătoare”. A fost femeia care a scos țara fără daune din criza refugiaților, fundamentaliștilor, a pandemiei și a situațiilor vecine cu insolvența, în care s-au aflat unele țări din Uniunea Europeană.
Lucrurile acestea sunt adevărate… numai până la un anumit punct. Căci, dacă privim fără pasiune „era Merkel”, primul lucru care sare în ochi este faptul că, în toți acești 16 ani, Germania nu a navigat pe un anumit curs politic, ci a plutit dusă de curent. O etalare ostentativă de simț practic, dacă vreți: s-au evitat situațiile critice în interiorul țării, dar și în comunitatea intrnațională. Iar bilanțul comparativ este pozitiv; RFG își depășea vecinii când a venit Angela Merkel la putere și îi depășește și acum când dumneaei pleacă.
Doamna Merkel a reușit aceste performanțe sacrificând multe lucruri: partidul ei (CDU), convingerile sale de odinioară și orice proiect de viitor pentru țară… Și, un aspect foarte important cu toate că nu sare în ochi, această rută a căii ușoare a plătit-o Germania renunțând, timp de 16 ani, la asumarea unui protagonism în política mondială, pe măsura puterii sale economice, demografice și militare.
CDU, la fel ca celelalte mari partide din lumea occidentală, a pierdut adepți, deoarece nu s-a adaptat la timpurile pe care le trăim. Oferta politică a acestui partid nu este una adecvată problematicii și sensibilității societății actuale; prea mult timp a renunțat la liderii care ar fi putut veni cu idei, în schimb s-a lăsat pe mâinile unor conducători care doar epatau. Răul acesta general l-a agravat Merkel, deoarece a eliminat în permanență orice personalitate care se evidenția în CDU și care ar fi încercat sau chiar a putut să-i dispute șefia. În urma ei a rămas un partid acefal.
Contrapartida națională la această navigare cu corabia dusă de curent a fost renașterea radicalismului de dreapta. Stânga s-a aflat, la rândul ei, în plin avânt, iar Merkel a deplasat în mod clar CDU din centru spre un centru de stânga-stânga. Această abandonare a bastionului conservator clasic a permis să se statornicească în Parlament un partid de extrema dreaptă (AfD). Virajul „progresist” impus CDU i-a lăsat orfani pe alegătorii mai conservatori. Problema aceasta o va resimți orcine va veni la putere în Germania de acum înainte, însă din punct de vedere electoral tocmai CDU a pierdut cel mai mult din cauza acestui viraj spre stânga; înainte de „era Merkel” ivirile extremei drepte erau efemere, iar alegătorii ei sfârșeau prin a-i alege pe candidații propuși de CDU; acum pot vota cu AfD.
Detractorii Angelei Merkel activează mai ales în tabăra conservatorilor, iar acum, când ea pleacă, îi amintesc tot ce a spus ea în cuvinte, dar a făcut pe dos. De exemplu: „…Germania nu-și va asuma datoriile altora…” (1999) or RFG este marea plătitoare a programelor Băncii Centrale Europene pentru salvarea datornicilor din UE. „…Societatea multiculturală nu este un model viabil de conviețuire…” (2000) iar dumneaei a pledat cu râvnă pentru imigrări masive; „… salariul minim este toxic pentru economie…” (2005)…
Dacă pentru cei care sunt anti Merkel spusele fostului cancelar au fost „verba volant” la puterea a cincea, pentru admiratorii săi au reprezentat mostre de flexibilitate politică și pragmatism. Desigur că în urma rezultatelor recentelor alegeri din Germania, mitul Merkel nu mai uimește atât de mult. Însă este un lucru știut că miturile politice se află în strânsă legătură cu puterea.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EPITAFIO PARA UN MITO
Ángela Merkel gobernó durante 16 años la RFA y encandiló a medio mundo con el aura de la “gran capitana”, la mujer que sacó indemne al país de las crisis de los fugitivos, fundamentalistas, pandemias y las casi insolvencias de varias naciones de la Unión Europea.
Todo esto es cierto… solo hasta cierto punto. Porque si se mira sin apasionamiento la “era Merkel”, lo primero que salta a la vista es que en estos 16 años Alemania no ha navegado según un curso político, sino que ha flotado con la corriente. Todo un alarde de sentido práctico, si se quiere: se han evitado situaciones críticas dentro del país y en la comunidad internacional. Y el balance comparativo es positivo; la RFA superaba a sus vecinos cuando llegó Ángela Merkel al poder y sigue superándolos cuando se ha ido.
La ex canciller ha conseguido todo esto sacrificando muchas cosas: su partido (CDU), sus convicciones de otrora, un proyecto de futuro para el país … Y muy importante, aunque no salte a la vista, esa ruta de lo fácil la pagó Alemania renunciando durante estos 16 años a asumir un protagonismo en la política mundial acorde con su fortaleza económica, demográfica y militar.
La CDU, al igual que los demás grandes partidos del mundo occidental, ha perdido adeptos por desfasada. Su oferta política no encaja con la problemática y la sensibilidad de la sociedad actual; renunció durante demasiado tiempo a líderes que aporten ideas para ponerse, en cambio, en manos de ejecutivos que encandilaban. Este mal general lo agravó Ángela Merkel, eliminando sistemáticamente a cuanta personalidad destacaba en la CDU e intentaba o podía disputarle la jefatura. Tras ella ha quedado un partido acéfalo.
La contrapartida nacional a este ir con la corriente fue el resurgir del radicalismo de derechas. Las izquierdas están en auge y Merkel ha desplazado claramente a la CDU del centro a un centroizquierda-izquierda. Este abandono del bastión conservador clásico ha permitido afianzarse en el Parlamento a un partido de ultraderecha (AfD). El giro “progre” impuesto a la CDU dejó huérfanos a los votantes más conservadores. El problema lo padecerá quienquiera gobierne Alemania en los próximos años, pero electoralmente es la CDU quien más ha perdido con este giro a la izquierda; antes de la “era Merkel” los brotes ultraderechistas eran efímeros y sus votantes acababan eligiendo a los candidatos de la CDU; ahora pueden votar a AfD.
Los detractores de Ángela Merkel militan mayormente en el bando conservador y, ahora que se ha ido, le recuerdan todo lo que dijo de palabra y contradijo de hecho. Por ejemplo : “…Alemania no asumirá las deudas de otros…” (1999) y la RFA es la gran pagadora en los programas del Banco Central Europeo de salvamento de los endeudados de la UE. “…La sociedad multicultural no es un modelo viable de convivencia…” (2000) y abogo con ahínco por inmigraciones cuantiosas; “…el salario mínimo es tóxico para la economía…” (2005)…
Si para los anti Merkel los dichos de la ex canciller han sido “verba volant” a la quinta potencia, para sus admiradores constituyeron alardes de flexibilidad política y pragmatismo. Claro que a la vista del desenlace de los recientes comicios alemanes, el mito Merkel ya no encandila tanto. Pero es evidente que los mitos políticos están estrechamente vinculados al poder.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.