ERDOGAN LE VREA PE TOATE

ERDOGAN LE VREA PE TOATE

A spus și aproape că a și făcut: Turcia lui Erdogan e pe cale să devină lider al lumii islamice. Președintele turc spunea, încă din 2002, când el și partidul său (AKP) au câștigat alegerile parlamentare, că tare vroia să refacă grandoarea și întâietatea religioasă pe care a avut-o cândva Imperiul Otoman. Însă, în Occident nu l-a luat nimeni în serios; „fantezii turcești” a fost, în vremea aceea, comentariul cel mai frecvent.

Însă, aceasta s-a dovedit a fi o aberație, deoarece istoria și cultura Turciei au arătat că lucrurile erau tocmai pe dos: un mare simț practic și niciun pic de fantezie. În cazul partidului AKP, faptul că era cu picioarele pe pământ a fost cheia succesului său zdrobitor în politica turcească. E drept că ideile sale erau ambițioase și ultranaționaliste, dar programul său a fost eminamente posibil: să facă, în fiecare moment, tot ce se putea, fără să risipească forțe și resurse pentru himere megalomane.

Pe plan intern, a fost un succes total, atât în domeniul economic, cât și în cel politic; s-a redus drastic presiunea emigrantă și a crescut nivelul de viață. Pe plan internațional, Ankara n-a mai fost o țară de mâna a doua, docilă atât în NATO, cât și în relațiile cu Uniunea Europeană. Refăcându-și politica internă a „pașilor mici” posibili, s-a folosit de poziția sa strategică  – cu costuri zero – și a investit bani buni pentru a se statornici pe scenele accesibile la preț redus. Iar acestea au fost (și încă mai sunt) comunitatea islamică și Africa.

Lumea musulmană este bogată, însă haotică și fragmentată de antagonisme istorice, cum este rivalitatea dintre Iran și saudiți, precum și de lipsa unei conștiințe și a unei identități politice împărtășite. Tocmai acest gol e țintit de duo-ul AKP/Erdogan. Ankara a pus în practică o mulțime de proiecte culturale aparent inofensive: promovarea și finanțarea școlarizării musulmane tradiționale, cultul islamic, promovarea unei mari oferte mediatice – mai ales televiziuni – și a rețelei de transporturi aeriene.

Și ca și cum ar fi lipsit ceva din toată această desfășurare acaparatoare, Erdogan a pariat pe o puternică îmbunătățire a armatei turcești, numericește a doua din Alianța Atlantică. Sporirea investițiilor în materialul de război a atras doar atenția experților – dar și în cazul lor, foarte puțin – în timp ce, infidelitățile sale militare, cum au fost achizițiile de armament rusesc sau confruntarea cu Cipru și Grecia pentru zăcămintele de gaze din Mediterana Orientală sau cu Franța, în Libia, au iritat puternic… însă fără să atingă gravitatea care să atragă răspunsuri contondente. E semnificativ și faptul că Turcia are, din 2017, baze militare în Qatar și Sudan, teritorii musulmane, însă foarte departe de prezența militară rutinară turcă.

În cazul Africii, Turcia a exploatat, din nou, un gol relativ. Instabilitatea politică a acestui continent a alungat, în mare măsură, investitorii occidentali și arabi, și a făcut să scadă interesele politice ale marilor puteri (cu excepția Chinei). Ankara a pătruns acolo adânc, însă, mai mult politic, decât economic. Rezultatul este că, în prezent, au ambasade în capitala turcă 32 de țări africane, față de 10, în 2009. Și invers, azi există 39 de ambasade turcești în Africa, față de 12, câte erau în 2009.

Și mai semnificativă, cu toate că e mai ignorată de opinia publică mondială, este politica de ajutoare pentru dezvoltare promovată de Turcia. „TIKA”, organismul turc care are această însărcinare, a investit, anul trecut, 8 miliarde 650 de milioane de dolari în aceste ajutoare, adică 1,15% din produsul său intern brut; este un procent mult mai mare decât cel stabilit de OECD (0,7%) pentru statele membre ale acestei organizații, fiind, astfel, cea mai generoasă țară, situându-se înaintea altora mai darnice ca Luxemburg, Norvegia sau Suedia.

Neșansa lui Erdogan este că acest ambițios vis de a reface întâietatea politică mondială a Turciei, ca în vremea Imperiului Otoman, ar avea nevoie de o mare finanțare, or economia turcă merge, de vreo patru ani, din rău în mai rău.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN VA A POR TODAS

Lo dijo y casi lo hizo: la Turquía de Erdogan va camino de ser el líder del mundo islámico. El presidente turco anunció ya en el 2002, cuando él y su partido (AKP) ganaron por primera vez las parlamentarias, que quería recuperar la grandeza y el liderazgo religioso que tuvo otrora el imperio otomano. Pero en occidente no se lo tomó nadie en serio; “fantasías turcas” fue en aquél entonces el comentario más frecuente.

Pero eso era una aberración por cuanto la historia y la cultura turca se han caracterizado por todo lo contrario: un gran sentido práctico y muy escasa fantasía. En el caso concreto del AKP, este tocar de pies a tierra fue la clave de su arrollador ascenso en la política turca. Su ideario era ambicioso y ultranacionalista, pero su programa era eminentemente posibilista: hacer en cada momento lo que se podía, sin dilapidar fuerzas y recursos en quimeras megalómanas.

En el escenario nacional eso fue un éxito total, tanto en lo económico como en lo político; se redujo drásticamente la presión emigrante y subió el nivel de vida. Y en el escenario internacional, Ankara dejó de ser un segundón dócil tanto en la OTAN como en las relaciones con la Unión Europea. Remendando su política nacional de los “pequeños pasos” posibles, fue explotando su posición estratégica – coste: cero – e invirtió un buen dinero en afianzarse en los escenarios asequibles a bajo precio. Y estos eran (y lo son aún) la comunidad islámica y África.

El mundo musulmán es rico, pero caótico y fragmentado por antagonismos históricos como la rivalidad entre Irán y los sauditas, así como por la carencia de una conciencia e identidad política compartidas. Es este hueco la meta del dúo AKP/Erdogan. Ankara se ha volcado en proyectos culturales de apariencia inocua y gran potencial subversivo: fomento y financiación de la escolaridad tradicional musulmana, culto islámico, promoción de una gran oferta mediática – especialmente en TV – y de la red de trasportes aéreos.

Por si faltaba algo en este despliegue acaparador, Erdogan apostó por una fuerte mejoría del Ejército turco, el segundo más numeroso de la Alianza Atlántica. El incremento de sus inversiones en material bélico solo llamó la atención – y poco – a los expertos, mientras que sus devaneos de infidelidad militar, como la compra de armamento ruso o la confrontación con Chipre y Grecia por los yacimientos de gas del Mediterráneo Oriental o Francia en Libia irritaban mucho… sin llegar jamás a ser tan graves como para provocar respuestas contundentes. Es significativo también que Turquía cuente desde el 2017 con bases militares en Qatar y Sudán, territorios musulmanes, pero muy alejados de la presencia militar rutinaria turca.

En el caso de África, Turquía volvió a aprovechar un vacío relativo. La inestabilidad política del Continente ha ahuyentado en gran medida a los inversores occidentales y árabes, así como aminoró los intereses políticos de las grandes potencias (excepto China). Ankara se involucró allí a fondo, aunque más política que económicamente. Fruto de ello es que hoy en día tienen embajadas en la capital turca 32 naciones africanas, cuándo en el 2009 sólo eran 10. Y al revés, hoy hay 39 embajadas turcas en África frente a las 12 que existían en el 2009.

Más significativo, aunque casi ignorado por la opinión pública mundial, es la política de ayudas al desarrollo. “TIKA”, el organismo turco encargado de ello, invirtió el año pasado 8.650.000 millones de dólares en estas ayudas, lo que representa el 1,15% de su producto interior bruto; es un porcentaje muy superior al fijado por la OECD (0,7%) para sus Estados miembros, con lo que figura como el país más generoso, por delante de naciones tradicionalmente dadivosos, como Luxemburgo, Noruega o Suecia.

Lo malo para Erdogan es que este ambicioso plan de recuperación de la primacía política mundial requiere una gran financiación y la economía turca va de mal en peor, desde hace cuatro años largos.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.