Amintindu-ne de alte războaie Washington, Diana Negre
La începutul oricărui război, este normal ca toți cei implicați să creadă că-l vor câștiga, cu toate că, la sfârșit, se va vedea că numai jumătate dintre ei au avut dreptate. La fel se întâmplă și cu războiul din Ucraina, care durează de mai mult de un an.
La început, cei care urmăreau situația din afară erau convinși că, pentru Rusia, era vorba doar de o defilare militară, iar conflictul se va termina repede prin capitularea Ucrainei.
Cei care urmăresc mijloacele de informare americane, cronicile respectatului Radiou Public Național și ascultă ce declară liderii occidentali, s-au convins că rușii se află la capătul drumului și pe punctul de a pierde definitiv războiul, cu toate avantajele pe care le oferă întinderea geografică a țării lor, ponderea demografică mai mare, precum și faptul că au investit de mult timp în înarmare.
Și cu toate că au arme atomice. Aveau și ucrainenii la sfârșitul Războiului Rece, însă au fost nevoiți să renunțe la ele, în urma presiunilor rușilor și ale occidentalilor, care nu doreau conflicte atomice pe teritoriul desființatului Pact de la Varșovia.
NATO nu putea să impună desființarea sistemelor nucleare ale rușilor, ci doar înlăturarea armelor atomice ale vecinilor Rusiei, pentru a reduce riscul unui dezastru militar.
Comentariile și analizele mijloacelor de informare occidentale sunt acum mai degrabă triumfaliste și admiră capacitatea de rezistență a ucraineanului David în fața Goliatului rus, cu toate că, în acest caz, David nu este chiar atât de slăbuț, ca cel din Biblie, deoarece primește arme și muniții de calitate din partea aliaților din NATO.
Însă, această viziune nu este singulară, deoarece mai circulă o variantă, care evidențiază capacitatea rușilor de a rezista, antecedentele istorice ale acestui popor care a supraviețuit atacurilor din partea unor țări și armate mult mai puternice, precum și avantajele geografice și demografice ale rușilor.
Aceasta este, desigur, versiunea promovată de Kremlin și de prietenii săi, însă nu există motive pentru a o ignora, dacă luăm în considerare posibilitatea ca lucrurile să nu fie chiar atât de dezastroase pe cât ne fac să credem rapoartele pozitive ale mijloacelor de informare occidentale, care, în general, se adapă din surse ale Pentagonului.
Căci, sunt unele aspecte care ne permit să ne îndoim de optimismul acestor mijloace de informare. Unul dintre ele este numărul efectivelor pe care părțile le pot trimite pe front: este posibil ca soldații ruși să nu fie pregătiți și nici motivați, să fi fost recrutați împotriva voinței lor. Însă, în ceea ce privește Ucraina, refacerea forțelor ei este foarte limitată, deoarece are o populație mult mai mică decât cea a Rusiei, iar NATO nu-și va trimite militarii proprii să lupte acolo…
Nimeni din NATO nu vrea acest lucru. Căci, țările occidentale nu vor deloc să se implice direct în acest conflict.
Afirmația președintelui ucrainean Zelenski conform căreia „SUA ar fi nevoite, la un moment dat, să-și trimită fiicele și fiii să lupte în acest conflict” este nu numai o aberație, ci chiar o eroare politică a liderului ucrainean: perspectiva ca cineva din familiile americane să meargă să lupte pe un front îndepărtat și foarte periculos este ceva inacceptabil pentru cetățenii americani.
Există importante sectoare ale populației din SUA care ar vrea ca bugetul să fie cheltuit mai degrabă pentru a îmbunătăți situația din interiorul țării, pentru a avea școli mai bune și mai multă securitate publică. Pe de altă parte, se tem că diminuează apărarea țării trimițând prea multe arme în Ucraina.
Acest lucru oferă un avantaj natural Rusiei, deoarece, până acum, războaiele au fost câștigate sau pierdute, acolo, pe terenul bătătorit cu piciorul, oricât de sofisticate ar fi fost aviația și armele care pot lovi la mare distanță. Probabil noile tehnologii vor schimba situația, însă, dacă va fi așa, ne vom afla pe un teren necunoscut și orice pronostic nu e decât loterie.
Desigur, SUA au capacitatea economică și industrială de a fabrica și livra arme care să le sporească arsenalele și pot face ca balanța conflictului să se încline în favoarea Ucrainei, însă, aceasta nu înseamnă că Washingtonul este dispus să-și deturneze resursele și să-și neglijeze propriile necesități economice și de apărare.
Mai ales dacă populația americană nu prea are interese dincolo de fruntariile țării, căci izolaționismul a fost o constantă în cele aproape trei secole de istorie a națiunii.
S-ar putea distinge un paralelism între acest război al ucrainenilor și războiul de secesiune din SUA, care a început tot cu convingerea ambelor tabere că vor obține victoria. În Sud, se aflau cei mai buni militari, dispuși să lupte, însă Nordul avea mai multe rezerve în oameni și o mai mare capacitate industrială.
Cu toate că această comparație nu este chiar corectă, deoarece Rusia nu se bucură de dezvoltarea economică pe care o are Occidentul, iar calitatea armelor sale ar putea fi inferioară, este posibil ca ea să compenseze acest dezavantaj datorită intinderii pe care o are și numărului de soldați pe care îi poate folosi.
Sunt și unii care văd în acest conflict o versiune modernă a războiului civil spaniol, nu atât din cauza înfruntării dintre ruși și ucraineni, ci pentru că celelalte țări urmăreau conflictul și învățau lecții pentru un viitor care nu a întârzâiat mult, sosind odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.
Cu perspectiva aproape a unui secol de atunci, se poate interpreta mult mai bine acel război, decât acesta din zilele noastre, în care fronturile poate sunt clare, însă sprijinul internațional este nesigur ca nisipul, în hazardul unor interese care pot varia, atât economice, cât și electorale.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Recordando otras guerras Washington, Diana Negre
Al comienzo de cualquier guerra, es habitual que todos los contendientes crean que van a ganar, aunque al final se demuestra que tan solo la mitad de ellos tuvo razón. Y esto ocurre también en la guerra de Ucrania, que ha cumplido ya más de un año.
Al principio, los que observaban la situación desde fuera daban por seguro que para Rusia sería un paseo militar y que el conflicto acabaría rápidamente con una capitulación ucraniana.
Quienes siguen los medios informativos norteamericanos, las crónicas de la muy respetada Radio Pública Nacional y escuchan las declaraciones de líderes occidentales, se han convencido de que los rusos están al final del camino y a punto de perder la guerra irremisiblemente, a pesar de las ventajas que les dan su extendida geografía, su mayor peso demográfico y una larga inversión en armamentos.
Incluso tienen armas atómicas, algo que también tenían los ucranianos al final de la Guerra Fría, pero hubieron de desprenderse de ellas tanto por las presiones rusas como por las occidentales, que no querían riesgos de conflictos atómicos en los territorios del desaparecido Pacto de Varsovia.
La OTAN no podía desarmar los sistemas nucleares rusos, pero sí podía quitar las armas atómicas de los arsenales de sus vecinos y con ello creía reducir el riesgo de un desastre militar.
Las crónicas y los análisis de nuestros medios informativos occidentales son hoy más bien triunfalistas y admiran la capacidad de resistencia del David ucraniano frente al Goliat ruso, aunque en este caso David sea menos débil que el de la Biblia porque recibe armas y municiones avanzadas de los aliados de la OTAN.
Pero esta visión no es la única y también circula otra versión, centrada en la capacidad rusa de resistir, los antecedentes históricos de un pueblo que sobrevivió ataques de países y ejércitos más fuertes y las ventajas geográficas y demográficas rusas.
Esta es, naturalmente, la versión que promueven el Kremlin y sus amigos, pero no hay razón para descartarla sin considerar la posibilidad de que no vayan tan descaminados como nos hacen creer los informes positivos de medios occidentales, que en general beben de las fuentes del Pentágono.
Y hay unos aspectos que permiten, por lo menos, dudar del optimismo de estos medios. Uno de ellos es el número de efectivos que ambos contendientes pueden enviar al frente: es posible que los soldados rusos están mal preparados y poco motivados, incluso que hayan sido reclutados a la fuerza y contra su voluntad. Pero en el otro bando simplemente están muy limitados los repuestos, tanto porque Ucrania tiene una población mucho menor que Rusia, como por la disposición de los aliados de la OTAN a enviar a sus propios soldados…
Es algo que nadie desea. Pero además, la disposición de las sociedades occidentales para entrar en semejante conflicto es mínima, para no decir nula.
Las declaraciones del presidente ucraniano Zelenski de que “Estados Unidos tendrá que enviar a sus hijas e hijos a luchar en este conflicto” parecían, no solo una aberración, sino también un error político del líder ucraniano: la perspectiva de que sus familiares vayan a un frente lejano y peligroso sea probablemente inaceptable para el ciudadanos norteamericano.
Hay sectores importantes de la población de Estados Unidos que prefieren gastarse el presupuesto público en mejorar la situación dentro del país, con mejores escuelas o más seguridad pública. Por otra parte, también temen reducir las defensas del país si envían demasiadas armas a Ucrania.
Esto da una ventaja natural a Rusia porque, hasta ahora, las guerras se han ganado o perdido sobre el terreno que se recorre a pie, por muy sofisticada que sea la aviación o las armas a distancia. Quizá las nuevas tecnologías hagan que la situación cambie, pero de ser así nos hallamos en un terreno desconocido y cualquier pronóstico es lotería.
Cierto que Estados Unidos tiene la capacidad económica e industrial para fabricar y suministrar armas que aumenten sus arsenales y puedan empujar hacia Ucrania la balanza del conflicto, pero esto no quiere decir que Washington esté dispuesto a desviar sus recursos y desatender sus propias necesidades económicas y defensivas.
Especialmente cuando la población norteamericana tiene pocos intereses más allá de sus fronteras y el aislacionismo ha sido una constante en los casi tres siglos de historia del país.
Se podría ver un paralelismo entre esta guerra ucraniana y la guerra de secesión en Estados Unidos que también empezó con los dos bandos convencidos de su victoria. En el Sur estaban los mejores militares y la disposición a luchar, pero el Norte tenía más reserva en hombres y en capacidad industrial.
Aunque la comparación no parece correcta porque Rusia no goza del desarrollo económico occidental y tal vez la calidad de sus armas podría ser inferior, es probable que pueda compensar con creces esta desventaja debido a su extensión y el número de soldados que puede emplear.
Algunos ven en este conflicto incluso una versión moderna de la guerra civil española, no por el enfrentamiento entre la sociedades rusa y ucraniana, sino porque los demás países observaban el conflicto y aprendían lecciones para un futuro que no tardó mucho en llegar con la Segunda Guerra Mundial.
Con la perspectiva de casi un siglo, aquella guerra se puede interpretar mucho mejor que la actual en que los frentes quizá están claros, pero sus apoyos internacionales son movedizos como las arenas, al albur de intereses que pueden variar tanto por necesidades económicas como electorales.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.