Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Bruxelles, sediul Parlamentului European

U.E. CENTRIFUGĂ

În timp ce Comisia Comunitară și presa occidenială se străduiesc să înțeleagă și să asimileze brexit-ul, opinia publică încă nu realizează că și țările periferice ale Uniunii Europene se află la un pas de a părăsi Uniunea, în plan moral, deocamdată.

Acest fenomen a trecut neobservat până acum, deoarece presa și autoritățile s-au risipit pe căi episodice, în loc să abordeze miezul problemei din esența comunitară. Presa, de decenii încoace, oferă mai mult ciupeli isterice, decât analize profunde. Aceasta, deoarece imagini și relatări despre cadavrele fugarilor care s-au înnecat în Mediterana, sau despre migranții care tremură prin lagărele din Grecia, Macedonia și Ungaria atrag mult mai mulți cititori și telespectatori, decât vreun denunț al apatiei politice din UE în fața dramei migrațiilor masive, din lumea a treia, spre Europa cea bogată.

Budapesta, Ungaria

Dacă presa are, cât de cât, o scuză pentru reaua ei practică profesională, conducătorii UE nu se pot scuza pentru indolența lor. În această chestiune, ca și în multe altele legate de coexistența comunitară, Bruxelles se află într-o paralizie, din cauza unor interese discrepante ale statelor comunitare, dar și din cauza incapacității lor de a ajunge la o politică unitară.

De fapt, incapacitatea aceasta este tot o consecință a paraliziei. U.E. s-a constituit, la jumătatea secolului trecut, ca o organizație economică supranațională – 6 națiuni – de cultură, economie și putere industrială, numită Piața Comună Europeană. Urmărea să creeze, pe calea unor interese și beneficii comune, o coexistență stabilă și pașnică. Succesul, mai ales cel economic, a fost rapid și copleșitor. A fost atât de mare, încât a impus, înainte de termen, trecerea la pasul următor : transferarea motorului din economie în  politică, până când Piața Comună a devenit Europa Comună. O Europă de la Urali la Atlantic – așa se prevedea la început – care să fie garanția păcii și progresului pe Vechiul Continent…și, pe termen lung, în lumea întreagă.

Și în această etapă, graba și succesul rapid au fost rău-sfătuitori. Politizarea și extinderea Pieței Comune au mers în galop, ca o ostentație de voluntarism, fără o analiză serioasă a valabilității sale. S-au contemplat casele de bani debordante de la Bruxelles și năzuințele europenilor de la hotare de a intra în acest modern Eldorado, pentru a avea convingerea că, într-adevăr se crea o uniune europeană. Nimeni nu a vrut să vadă – cu excepția generalului de Gaulle, care accepta doar o uniune de patrii – că diferențele financiare ar fi putut fi depășite într-un viitor mai îndelungat, dar cele culturale aveau nevoie de mult, foarte mult timp, pentru a crea o mentalitate care să fie împărtășită la nivelul întregului continent.

Varsovia, Polonia

Și astfel, la prima criză demografico-economică – cea a migrantilor din lumea a treia – Europa Orientală a sacrificat orice idee de comunitate și solidaritate, pentru a-și situa în prim plan interesele ei naționale imediate. În Polonia, a cărei istorie este un șirag de mostre de individualism național, nici măcar nu a fost nevoie de vreo tensiune demografică. Guvernul de la Varsovia a crispat la maxim conviețuirea cu UE din cauza unor discrepanțe în domeniul valorilor politice. Iar, în Marea Britanie, diferențele culturale și năravurile politice insulare s-au închis ermetic în fața continentalilor, provocând un brexit excesiv de costisitor din punct de vedere economic, dar, foarte mulțumitor din punct de vedere sentimental …căci, nu-i așa, e foarte englezesc…!

Londra, Anglia

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

 

LA  U.E. CENTRÍFUGA

Mientras la Comisión comunitaria y la prensa occidental tratan aún de entender y asimilar el brexit, la opinión pública no se percata de que también los países periféricos de la Unión Europea están a un paso de abandonar la Unión, aunque no sea más que moralmente por ahora.

Este fenómeno ha pasado inadvertido hasta ahora porque prensa y gobernantes de la Europa rica se han ido por las ramas de lo episódico en vez de afrontar el núcleo del problema de la esencia comunitaria. La prensa, evidentemente, porque es lo que viene haciendo desde hace decenios : brinda muchas más cosquillas histéricas que análisis profundos. Claro que estas imágenes e historias de los cadáveres de los fugitivos ahogados en el Mediterráneo – o tiritando en las campamentos griegos, macedonios y húngaros –, atraen muchos más lectores y telespectadores que una denuncia de la apatía política de la U.E. ante el drama de las migraciones masivas de tercermundistas hacia la Europa rica.

Budapest, Hungría

Pero si la prensa tiene la débil excusa de una mala praxis profesional, los dirigentes de la U.E, no tienen ninguna para su inoperancia. Y es que en este tema – como en tantos otros de la coexistencia comunitaria –, Bruselas se ve paralizada tanto por los intereses discrepantes de sus Estados miembro como por la propia incapacidad de imponer una política conjunta.

En realidad lo último es consecuencia de lo primero. La U.E. nació en realidad a mediados del siglo pasado como un ente económico supranacional de naciones – 6 no más – de cultura, economía y potencia industrial parejos : el Mercado Común Europeo. Sus objetivos eran crear por la vía de los intereses/beneficios comunes una coexistencia estable y pacífica. El éxito, sobre todo el económico, fue rápido y arrollador. Lo fue tanto que impuso casi antes de tiempo el paso siguiente : el de desplazar el motor del ente de la economía  a la política  hasta acabar haciendo del Mercado Común la Europa Común. Una Europa de los Urales al Atlántico – así el postulado inicial – sería garantía de paz y progreso en el Viejo Continente… y a la larga, en el mundo entero.

También en este caso las prisas y el éxito fácil fueron malos consejeros. La politización y ampliación del Mercado Común se hicieron a galope, en un alarde de voluntarismo y sin un análisis serio de su viabilidad. Se contemplaron las arcas rebosantes de Bruselas y las ansias de los marginales europeos por entrar en ese moderno Eldorado para creer que realmente se estaba llevando a cabo una unión europea. No se quiso ver – con la excepción del general de Gaulle, quien sólo concebía una unión de las patrias – que las diferencias financieras se podían llegar a superar en un tiempo más o menos largo, pero que las culturales necesitaban un proceso muy, muy, largo y difícil para llegar a generar una mentalidad compartida en todo el Continente.

Barbacana, Varsovia, Polonia

Y así, a la primera crisis demográfico-económica – la de los migrantes tercermundistas – la Europa Oriental sacrificó toda idea de comunidad y de solidaridad para anteponer sus inmediatos intereses nacionales. En Polonia, cuya historia es un rosario de desafíos de individualismo nacional, ni siquiera hizo falta la tensión demográfica. El Gobierno de Varsovia ha crispado al máximo la convivencia con la UE por discrepancias de valores políticos. Y en Gran Bretaña, las diferencias culturales y los hábitos políticos insulares se cerraron en banda frente a los continentales hasta provocar un brexit que puede resultar económicamente excesivamente caro, pero sentimentalmente muy satisfactorio…¡ por muy ingles…!

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.