MINSK: PĂCATE ALE DICTATURII
Actuala criză bielorusă se poate rezuma spunând că este un compendiu de păcate ale dictaturii. Iar Lukașenko, președinte al Republicii chiar de la crearea ei, le-a comis pe toate.
Primul și cel mai mare dintre ele este că nu a știut – sau nu a putut – să împiedice o continuă decădere economică a țării. Când Belarus a fost o republică a URSS-ului, nivelul ei de viață a fost unul dintre cele mai înalte din Uniune și cel mai înalt înregistrat vreodată în toată istoria țării.
Tocmai acesta a fost argumentul – să se mețină sructurile, mentalitățile și abordările economice din era comunistă – cu care Aleksandr Lukașenko a câștigat primele alegeri din Repubică, dar și pe următoarele patru. Eternul președinte a îndeplinit toate aceste promisiuni, cu excepția celei economice. Din cauza lui, desigur, însă și din cauză că Rusia lui Putin nu este suficient de bogată pentru a-și asigura satisfacerea propriilor ei necesități simultan cu cele ale Belarusului.
Eșecul economic este demolator în oricare parte a lumii și în orice sistem politic. Însă impactul său asupra conviețuirii este virulent dacă regimul este unul autoritar vlăguit. Represiunea lui Lukașenko împotriva oponenților – ceva mai mult de 7.000 de deținuți în cele cinci legislaturi – sunt o biată poșircă polițienească în comparație cu „epurările” staliniste din anii 30.
Lukașenko, orbit de dorința nestăpânită de a rămâne la putere, nu și-a dat seama că, cu toate că îi băga în închisoare pe oponenți și câștiga alegerile practic fără opoziție, managementul său de guvernare îi anihila tot mai mult adeziunea populară. A reușit cea mai rea constelație posibilă a unei dictaturi: să fie foarte urât de toată lumea, și, în același timp, să fie puțin temut.
Ca și cum nu era suficient, sprijinul vital financiar și politic venit din afară, din partea Federației Ruse a lui Putin, insuficient, l-a sacrificat, în ultimii ani, când a trebuit să facă uz, pentru ochii opiniei publice bieloruse, de independentism, amânând „ad calendas grecas” proiectul macro-economic transnațional promovat de Kremlin.
Pentru a completa tabloul negativ al situației, să spunem că Lukașenko are apucăturile unui clasic „aparatcik” al URSS-ului stalinist – format în rândurile forțelor armate și al cadrelor de partid – apucături cu care își alungă adepții și prietenii. Anecdota care ilustrează cel mai bine această trăsătură a sa este confruntarea pe care a avut-o cu cel care a fost ministru german de externe – Westerwelle, liberal și cunoscut homosexual – pe la începutul secolului. Westerwelle a spus public că Lukașenko era „… ultimul dictator din Europa…”, la care președintele bielorus a replicat că „…e mai bine să fii dictator, decât homosexual…”
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
MINSK: PECADOS DE DICTADURA
La actual crisis bielorrusa se puede resumir, diciendo que es un compendio de pecados de dictadura. Y Lukashenko, presidente de la República desde su creación a finales del siglo pasado, los ha cometido todos.
El primero y mayor de todos es que no ha sabido – o podido – impedir una constante decadencia económica del país. Cuando Bielorrusia fue una de las repúblicas de la URSS, su nivel de vida era uno de los más altos de la Unión y el más alto registrado en toda la historia de la nación.
Fue justamente con este argumento – mantener las estructuras, mentalidades y planteamiento económicos de la era comunista – con lo que Alexander Lukashenko ganó los primeros comicios de la República y las cuatro siguientes. Pero el presidente eterno cumplió todas estas promesas, salvo la económica. Por defectos propios, evidentemente, pero posiblemente también, o aún más, porque la Rusia de Putin no es lo bastante rica como para atender al mismo tiempo sus propias necesidades y las de Bielorrusia.
El fracaso económico es demoledor en cualquier parte del mundo y con cualquier sistema político. Pero su incidencia sobre la convivencia resulta virulenta, si coincide con un régimen autoritario a medio gas. Las represiones de Lukashenko contra los disidentes – algo más 7.000 encarcelamientos en cinco legislaturas – resultan aguachirle policial en comparación con las “purgas” estalinistas de los años 30.
Lukashenko, cegado por su permanencia en el poder, no se percató que si bien metía en la cárcel a los disidentes y ganaba los comicios prácticamente sin oposición, su gestión gubernamental aniquilaba cada vez más la adhesión popular. Había logrado la peor constelación posible de una dictadura: ser muy odiado y poco temido.
Para colmo, a su máximo apoyo financiero y político exterior – la Federación Rusa de Putin – lo sacrificó en los últimos años al alardear, por mor de la opinión pública bielorrusa, de independentismo y aplazando “ad calendas grecas” el proyecto macroeconómico transnacional promovido por el Kremlin.
Culmina el cuadro negativo de la situación, el que Lukashenko tenga los modales de un clásico “aparatchik” de la URSS estalinistas – formado en las filas de las fuerzas armadas y los cuadros del partido – con lo que se gana pocos seguidores y menos amigos. La anécdota que mejor ilustra este rasgo es su confrontación con el que fue ministro de Exteriores alemán – Westerwelle, liberal y conocido homosexual – a principios de siglo. Westerwelle dijo públicamente que Lukashenko era “…el último dictador de Europa…”, a lo que el presidente bielorruso replicó que “…era mejor ser dictador que marica…”
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
ghemulariadnei 