SIROFOBIA LUI ERDOGAN

Creșterea bruscă, din ultimele săptămâni, a numărului celor care fug de foamete, dinspre Turcia, și ajung în insulele grecești, neliniștește  Bruxelles-ul, dar, mult mai mult, Atena. Nu atât pentru numărul refugiaților în sine (250 pe zi), cât de teama că ar putea fi primul pas al unui nou șantaj la care ar supune Erdogan Uniunea Europeană.

Crescânda intoleranță a Turciei față de migrațiile clandestine are mai multe cauze; majoritatea lor țin de politica națională.

Mai întâi, e numărul lor foarte mare. Numai contingentul sirian al refugiaților în Turcia este în prezent de 3.500.000 de persoane. Și chiar dacă Ankara primește în mod oficial de la Uniunea Europeană subsidii consistente pentru a face față acestei măriri a populației – în realitate, plata este pentru a-i opri pe migranți să nu ajungă în Europa cea bogată -, căci, masa refugiaților este o grea povară economică și socială. Mai ales socială, deoarece, tot timpul, între sirieni și turci a existat o virulentă respingere reciprocă.

Categoriile cele mai de jos ale populației turce cred că această masă de refugiați sirieni le ocupă locurile de muncă și casele subvenționate. Respingrea socială este atât de puternică, încât, până și principalul adversar politic al lui Erdogan – noul primar al Istambului, Ekrem Imamoglu, – s-a alăturat campaniei anti-siriene. Cu toate acestea, nu sirienii sunt grosul masei de refugiați, ci afganii, urmați de congolezi.

Celelalte rațiuni ale permeabilității sporite a coastelor egeene ale Turciei țin de politica externă. Pe măsură ce scade sprijinul popular pentru AKP (partidul lui Erdogan), Ankara devine din ce în ce mai islmistă și mai naționalistă. Erdogan s-a folosit de războiul împotriva Statului Islamic pentru a-i lovi și mai tare pe kurzi, și tocmai în această operație trebuie situate și actualele negocieri cu SUA și UE, în vederea așezării refugiaților sirieni de-a lungul frontierei de sud, ca să formeze un tampon între teritoriile kurde și cele turcești.

Un oarecare rol are – cu toate că mai puțin important – și lupta pentru ipoteticele zăcăminte submarine cipriote de hidrocarburi. Turcia ar vrea să le exploateze împreună cu jumătatea turco-cipriotă a insulei, idee respinsă categoric de comunitatea internațională și mai mult ca oricine, de Grecia. Este posibil ca Ankara să creadă că o reîntoarcere la vara lui 2016, când, în fiecare lună, soseau din Turcia cel puțin 200.000 de mii de fugari în insulele grecești (și, pe urmă, în Europa industrială) ar putea îmbuna această opoziție.

În concluzie, Erdogan arată Occidentului spectrul unei noi avalanșe de migranți din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este propria sa… slăbiciune, în continuă creștere.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA SIRIOFOBIA DE ERDOGAN

El súbito incremento de las últimas semanas de fugitivos del hambre, que llegan a las islas griegas desde Turquía, inquieta mucho en Bruselas y muchísimo en Atenas. Y eso, no tanto por la cantidad en sí (250 diarios), cómo por el temor de que sea el primer paso de un nuevo chantaje de Erdogan a la Unión Europea.

Ello es posible, pero, la creciente intolerancia turca con las migraciones clandestinas tiene muchas causas; la mayor parte de ellas son de política nacional.

Para empezar, está la cantidad. Solamente el contingente sirio de refugiados residentes en Turquía asciende, actualmente, a más de 3.500.000 personas. Y si bien Ankara recibe oficialmente de la Unión Europea un pingüe subsidio para hacer frente a este incremento de población – en realidad, el pago es para que impida que los migrantes sigan su camino hacia la Europa rica -, la masa de refugiados constituye una gran carga económica y social. Sobretodo, social, porque, desde siempre, entre sirios y turcos ha imperado un repudio virulento y reciproco.

En especial, las capas más pobres e incultas turcas creen que esa masa de refugiados sirios les quita puestos de trabajo y viviendas subvencionadas. El rechazo social es tan fuerte que, hasta el principal enemigo político de Erdogan – el nuevo alcalde Estambul, Ekrem Imamoglu – se ha sumado a la campaña antisirios. Y a todo esto, los sirios no constituyen el grueso de la masa de refugiados; ésta la forman los afganos, seguida de los congoleños.

El resto de las razones de la creciente permeabilidad de la costa egea de Turquía son de política exterior. A medida que desciende el apoyo popular al AKP (el partido de Erdogan), Ankara se vuelve más y más islamista y nacionalista. La guerra contra el Estado Islámico la ha aprovechado Erdogan para arremeter con más dureza contra los kurdos y, en esta operación, hay que situar sus negociaciones actuales con los EE.UU. y la UE para asentar a los refugiados sirios a lo largo de la frontera meridional para que hagan de tampón, entre los territorios kurdos y turcos.

También juega un papel – si bien, menor – la lucha por los hipotéticos yacimientos submarinos chipriotas de hidrocarburos. Turquía pretende explotarlos conjuntamente con la mitad otomana de la Isla, cosa que rechaza de plano la comunidad internacional y, con más énfasis que nadie, Grecia. Es posible que Ankara crea que volver al verano del 2016, cuando, cada mes, llegaba, desde Turquía, un mínimo de 200.000 fugitivos a las islas griegas (y luego a la Europa industrial) pueda ablandar esa oposición.

En resumen, Erdogan está enseñándole a occidente los dientes migratorios por un puñado de motivos… de los cuales el más importante es su propia debilidad creciente.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.