William Shakespeare, portret realizat în timpul vieții, singurul despre care se crede că ar fi cel adevărat (Getty Images)

Shakespeare… cel platonic… Adevărul și Frumusețea… doimea extrasă din treimea de virtuți care, după Platon (sau, cel puțin așa cred filosofii), se află în toate lucrurile… sau, ar trebui: Binele, Adevărul și Frumosul. Doamne, ce declarație de dragoste sublimă, copleșitoare… atot-platonică… Sfârșitul iubitului… sfârșitul lumii… în care Zeul și-a întipărit chipul: Adevărul și Frumusețea… un zeu împuținat, căruia-i lipsește Binele… De ce oare ? Să fie de vină iubirea interzisă ? Platonică ? Erosul grecesc ? Un iubit care sigur arăta ca Hermes-ul lui Praxitele:

Sonnet XIV
Not from the stars do I my judgement pluck;
And yet methinks I have Astronomy,
But not to tell of good or evil luck,
Of plagues, of dearths, or seasons’ quality;
Nor can I fortune to brief minutes tell,
Pointing to each his thunder, rain and wind,
Or say with princes if it shall go well
By oft predict that I in heaven find:
But from thine eyes my knowledge I derive,
And, constant stars, in them I read such art
As truth and beauty shall together thrive,
If from thyself, to store thou wouldst convert;
Or else of thee this I prognosticate:
Thy end is truth’s and beauty’s doom and date.

Hermes cu Dionisos copil, Praxitele, Muzeul Arheologic din Olimpia, Grecia

Sonetul XIV
Nu din stele-mi trag puterea de-a judeca ce e rău și ce e bine;
și, gândesc, le știu citi mai bine ca oricine, în sânge am astronomia,
Dar nu să spun de soartă, că-i rea sau bună, ori de vine
prăpăd sau foamete sau cum fi-va vremea-n anotimpuri, de va aduce rod bogat sau vitregia;
nici norocul fiecăruia să-l spun dintr-o suflare, acum, pe loc,
arătându-i ce tunete-l așteaptă și ce ploaie și ce vânt,
sau prinților să le dezvălui de bine-o să le meargă sau ce nenoroc
i-așteaptă, să le prezic ce eu descopăr privind la cerul sfânt:
nu, știința-mi toată din ochii tăi o sorb (din nesecat izvor),
și, stele nemișcate, în ei citesc desăvârșita artă, cea prin care, negreșit,
frumusețea și-adevărul, ca una-ntrepătrunse, înflori-vor
dacă-ai voi să faci din tine însuți încă unul care să te păstreze așa cum ești acum, leit,
sau altfel te previn și-ți proorocesc:
sfârșitul tău va fi pieirea și ziua cea din urmă a adevărului și-a frumuseții (ce-n tine strălucesc).

Stele fixe, nemișcate ? Sunt stelele după care te călăuzești, care-ți arată drumul… întrucât stau neclintite pe firmament… sunt aștrii care-ți arată lumina în noapte… sau pe Hristosul sufletului tău… Călăuzele tale… pururea…

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.