Έπος καρδίας

Μετά σοῦ τὸ πᾶν, νομίζω, προσηνὲς μὲ μειδιᾶ, στὸν καθρέπτη τῶν ΄ματιῶν σου τὴν χαρὰν ἀντανακλᾶ. Στάσου φῶς μου καὶ ἀκόμη δεν σὲ εἶπα τὰ μισὰ ἀπ΄ἐκεῖνα ποὺ πιέζουν τὴν ἐρῶσαν μου καρδιὰ καὶ στὰ χείλη μου ὁρμοῦνε μὲ μιὰ μόνη σου ΄ματιὰ. Μὴ μὲ ὁμιλεῖς ἂν θέλης, μὴ μὲ πεῖς γοητευτικὰ λόγια ἀγάπης καὶ λατρείας. Φθάνει νἆσαι ἐδῶ κοντά, νὰ σὲ λέγω πὼς σὲ θέλω, νὰ σʼἐγγίζω, τὴν δροσιὰ τοῦ πρωϊοῦ ποὺ ἀναπνέεις νʼ ἀναπνέω, κι ἂν καὶ αὐτὰ ὑπερβολικὰ τὰ βρίσκῃς νὰ σὲ βλέπω μοναχά! [1886]

 

Eposul inimii

Cu tine totul, cred, blând îmi surâde, în oglinda ochilor tăi, bucuria o răsfrânge. Stai, lumina mea, nu ți-am spus încă nici jumătate din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită și din câte pe buze-mi năvălesc, doar la o privire de-a ta. Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, aproape, să-ți spun cum te doresc, să mi te apropii, răcoarea dimineții pe care o respiri, cu tine s-o respir și dacă toate acestea prea mult îți par, atunci să te văd doar ! (traducere aproape de original)

Eposul inimii

Cu tine, totul, cred, blând îmi surâde, și toate fac ca-n ochii tăi să se oglindească (toată) bucuria (lumii). Stai, lumina mea, nu ți-am spus nici jumătate din câte-mi apasă inima-mi îndrăgostită și din câte pe buze-mi năvălesc, când mă privești. Nu-mi vorbi, dacă asta vrei, nu-mi spune cuvinte fermecate, de dragoste și adorare. Ajunge să fii aici, lângă mine, să-ți spun cum te doresc, să fiu aproape de tine și răcoarea dimineții, pe care o respiri, s-o respir odată cu tine și, dacă ți se pare că-ți cer prea mult, atunci lasă-mă doar să mă uit la tine! (traducere literară, uşor interpretată)

Avea 23 de ani când a scris această… epopee, această Iliadă sau Odisee a inimii sale. A scris-o într-o dimineaţă de 12 februarie 1886. Probabil, părăsit. Sau ştiind că va fi părăsit. Poate după o ultimă noapte de dragoste.

Iliadă, pentru că inima lui se lupta să-şi cucerască iubitul. Şi Odisee pentru că încerca cu disperare să se întoarcă acasă, în inima iubitului.

Este unul din poemele sale cele mai delicate, poate cel mai delicat. Pare scris de o femeie. Nespus de fragilă, de delicată şi de… îndrăgostită. Prizonieră fără scăpare a unei iubiri neîmpărtăşite. Predată cu totul. Expusă, vulnerabilă, săgetată..

Cei 23 de ani ai lui Kavafis se văd în frăgezimea sufletului său fericit că e lăsat să-l iubească pe Dumnezeul său : iubitul… bucuria necuprinsă a lumii.

Ce fermecătoare predare ! Şi ce tristă ! Poemele de mai târziu aveau să o arate. Kavafis nu va mai vorbi niciodată despre dragoste, ci numai despre plăceri, voluptăţi… despre trupuri, printre care şi trupul lui, uzate de satisfacerea până la refuz a simţurilor. Va vorbi numai despre desfătările ilicite, despre buze, despre mădulare ale trupului, despre atingeri ascunse de ochii lumii şi ai profanilor, despre emoţiile estetice ale amorului/erosului sublimat în artă.

Prima săgeată otrăvită a lui Eros/Cupidon ?

Lămurire 1 : ἔπος poate fi:  cuvânt, discurs, cântare, cânt, epos, desigur în elină şi catarevusa, dar şi epopee în greaca modernă. Aşadar, titlul poemului ar putea fi : Cântarea inimii sau Cântul inimii…

Lămurire 2: τὸ πᾶν poate fi totul, dar şi Universul. Lumea din jurul tău… care devine frumoasă, blândă, protectoare, benignă, binecuvântată, dumnezeiască doar pentru că tu… eşti în ea.

Și iată cum scria Kavafis la 60 de ani:

Απ’ το συρτάρι

Εσκόπευα στης κάμαράς μου έναν τοίχο να την θέσω.
Aλλά την έβλαψεν η υγρασία του συρταριού.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Έπρεπε πιο προσεκτικά να την φυλάξω.
Aυτά τα χείλη, αυτό το πρόσωπο —
α για μια μέρα μόνο, για μιαν ώρα
μόνο, να επέστρεφε το παρελθόν τους.
Σε κάδρο δεν θα βάλω την φωτογραφία αυτή.
Θα υποφέρω να την βλέπω έτσι βλαμμένη.
Άλλωστε, και βλαμμένη αν δεν ήταν,
θα μ’ ενοχλούσε να προσέχω μη τυχόν καμιά
λέξις, κανένας τόνος της φωνής προδώσει —
αν με ρωτούσανε ποτέ γι’ αυτήν.

Κωνσταντίνος Καβάφης, 1923/Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης, Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993

Din sertar

Aveam de gând să mi-o pun pe peretele din odaie.
Dar i-a făcut rău umezeala din sertar.
(Iar) în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Trebuia s-o păstrez mai bine. Să fi avut mai multă grijă de ea.
Buzele astea, chipul acesta –
ah, o zi numai, o oră numai
să se-ntoarcă la mine, din nou, cu trecutul lor.
(Nu), în ramă n-o s-o pun, fotografia asta.
Aș suferi să văd tot timpul ce rău arată.
De altfel, chiar să nu fi arătat așa de rău,
m-ar deranja să fiu tot timpul atent ca nu cumva
vreun cuvânt, vreun ton al vocii, să mă trădeze –
dacă vreodată m-ar întreba (unii și alții) despre ea.

Kavafis avea 60 de ani când a scris Din sertar… Ce atingeri și ce trăiri i-au revenit în trup, în minte, în suflet… și de cât de demult ? Amintirea cărui efeb i-a mișcat, i-a încălzit și i-a mângâiat din nou, sufletul îmbătrânit ?

Vedem un Kavafis prizonier al tristeții de a fi îmbătrânit. De a-i fi îmbătrânit și trupul și sufletul. Fotografia iubitului său nenumit este și a sa. Amândoi trebuie că erau în 1923 deteriorați, degradați, uzați, ruinați, vătămați, loviți, căzuți, consumați… Nu întâmplător spune de trei ori fie că fotografia este deteriorată (βλαμμένη) fie că a deteriorat-o, a stricat-o (έβλαψεν/βλάπτω) umezeala din sertar…

A, sertarul… camerele întunecate, cu perdelele trase, pline de igrasie, nesănătoase… ale amorurilor pasagere… ilicite… secrete, ferite de ochii lumii…

Da, scoaterea la lumină a pozei… speranța de vindecare… ar fi fost o scăpare, dar vai, dacă ruina a pus stăpânire pe trupul îmbătrânit, emoțiile i-au rămas la fel de vii, de intense, de puternice, de devastatoare, iar frica de judecata celorlalți, la fel de mare.

Biroul lui Kavafis

Și iată cum scria Kavafis la 45 de ani:

Κρυμμένα
Aπ’ όσα έκαμα κι απ’ όσα είπα
να μη ζητήσουνε να βρουν ποιος ήμουν.
Εμπόδιο στέκονταν και μεταμόρφωνε
τες πράξεις και τον τρόπο της ζωής μου.
Εμπόδιο στέκονταν και σταματούσε με
πολλές φορές που πήγαινα να πω.
Οι πιο απαρατήρητές μου πράξεις
και τα γραψίματά μου τα πιο σκεπασμένα —
από εκεί μονάχα θα με νιώσουν.
Aλλά ίσως δεν αξίζει να καταβληθεί
τόση φροντίς και τόσος κόπος να με μάθουν.
Κατόπι — στην τελειοτέρα κοινωνία —
κανένας άλλος καμωμένος σαν εμένα
βέβαια θα φανεί κ’ ελεύθερα θα κάμει.
(Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993)

Ascunse
Din câte am făcut şi din câte am spus
să nu caute să găsească cine am fost.
Piedică mi-au stat şi mi-au schimbat cu totul
faptele şi felul meu de viaţă.
Piedică mi-au stat şi m-au oprit
de multe ori, când mergeam să spun.
Faptele mele cele mai neobservate
și scrierile mele cele mai acoperite –
de acolo doar mă vor simţi.
Dar poate nu merită să se arate atâta grijă
Și să se depună atâta osteneală
ca să mă cunoască.
Mai târziu – într-o societate cu mult mai bună –
Vreun altul, făcut la fel ca mine
sigur se va arăta (în lume așa cum este) şi va face totul liber. /1908
(traducere fidelă originalului)

M-am ascuns
Nu în ce făceam sau spuneam
să mă fi căutat pe mine, cel adevărat.
Trebuia să mă prefac și asta m-a împiedicat
să fiu cine sunt și să fac ce voiam,
m-a făcut să fiu cu totul altfel, să nu fiu eu însumi, să fiu un străin
și să trăiesc o viață care nu era a mea.
Mă ascundeam și asta mă împiedica să fiu eu însumi
și mă oprea de fiecare dată să spun cine sunt…
și, o, de câte ori am vrut să vin în fața lumii și să spun…
Vreți să mă simțiți ? Să știți cum sunt eu cu adevărat ?
Eu, cel adevărat, sunt în gesturile mele care trec neobservate,
cele mai mărunte și nebăgate în seamă,
Și în scrierile, în poemele mele, în care m-am ascuns, m-am tăinuit.
Dar poate n-ar trebui atâta grijă și atâta osteneală
ca să mă cunoașteți.
O să vină o vreme când
– într-o lume și o societate care va fi ajuns desăvârșită –
vreun altul, făcut la fel ca mine,
nu se va mai ascunde, ci se va arăta lumii așa cum este el
și va face tot ce va voi el, liber, fără să se rușineze, să se teamă și fără să se ferească.
El, așa cum este.
(traducere epexegetică, interpretată)

Κρυμμένα (Cele ascunse) este unul din seria Poemelor ascunse (Κρυμμένα ποιήματα). Nu trebuia publicat. L-a scris în 1908 când avea 45 de ani.
Ce criză și ce exasperare sau disperare să-l fi silit să facă această mărturisire plină de reproșuri… și cui ?
Ce trebuie că l-au durut șușotelile colegilor, ale cunoscuților, ale șefilor… ale necunoscuților care-l priveau pe stradă sau în vreo cafenea ca pe un… vicios, depravat, stricat, pervers, un pederast care nu merita să stea sub soare.
Trebuie că obosise să facă față oceanului de ipocrizie.
Tare ar fi vrut să-l vadă și ei așa cum era: un mentor al efebilor din vremea lui Platon… un sholiast al lui Homer… un Socrate adorat de prieteni și iubit cu pasiune de tinerii săi… miști/inițiați.

Efebul din Preveza, sec.  al IV-lea î.Hr., Muzeul Arheologic din Atena

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.