Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Prăbușirea Imperiului Otoman, la începutul secolului trecut, a lăsat nerezolvate multe probleme, care ies la iveală printre conflictele mai noi, ori de câte ori, puterile sau super-puterile fac noi mișcări în zonă.

ARABESCURI PERSANE ÎN IRAK

Războiul civil din Siria și, pe fundal, confruntarea politică ruso-americană ne fac să uităm că, în realitate, nu este vorba de un simplu război civil, ci de o sângeroasă și complicată reașezare social-politică în Orientul Mijlociu.

În acest proces sunt implicați mulți protagoniști, cu Iran-ul cel teocratic în prim plan. Rolul acesta îi revine Teheran-ului datorită dimensiunilor țării și bogățiilor pe care le are, dar și armatei bine antrenate de care dispune (a fost prima forță care a reușit să oprească expansiunea Statului Islamic în Irak). În plus, pe plan internațional, practică o politică foarte coerentă și posibilistă. Această cale  s-ar putea să nu fie cea mai bună opțiune a ayatolah-ilor, dar, pentru moment, este unica – cu cea a Isralel-ului –  propunere logică și consistentă a țărilor din Orientul Mijlociu.

Începuturile regimului teocratic iranian au fost grele, atât datorită revanșismului  ca mod de abordare politică, războiului cu Irak-ul în timpul lui Sadam Hussein, cât și sechelelor pe care le are orice guvern instaurat după o revoluție : radicalism, dogmatism și promovarea în funcții înalte a unor buni luptători, care știu doar să ucidă și să se supună orbește.

Lupta pentru putere din Siria a făcut să se vadă prea puțin  problemele care vor apărea în zonă atunci când se va instaura un armistițiu în Orientul Mijlociu.

Pe plan militar, Iran-ul va pretinde ca prezența eficientului său corp expediționar în Irak să formeze, în această țară, o organizație paramilitară destabilizatoare, după modelul Hizbollah-ului, așa cum are Teheran-ul în Liban.

Întrucât Teheran-ul nu are probleme cu propia lui minoritate kurdă și își caută cu disperare aliați locali, a promis tuturor autonomiștilor kurzi din zonă un puternic sprijin politic și economic. Adică, s-a angajat să sprijine ferm niște proiecte politice total neacceptabile pentru Ankara și Bagdad, neacceptabile – în principiu – nici pentru SUA. Spunem, în principiu, deoarece Washington a complicat mult lucrurile atunci când s-a aliat cu kurzii pentru a combate Statul Islamic și, în același timp menține  PKK, principala forță politico-militară a kurzilor din Turcia, pe lista organizațiilor teroriste.

În rezumat : există, deja, alt ou de șarpe în chinuitele pământuri din Orientul Mijlociu.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

El desmoronamiento del Imperio Otomano, a principios del siglo pasado, ha dejado sin resolver muchos problemas, que afloran entre los nuevos conflictos, siempre que potencias o superpotencias mueven ficha.

ARABESCOS PERSAS EN IRAK

La guerra civil siria y la confrontación política ruso-estadounidense subyacente hacen olvidar a la opinión pública que esta no es una mera guerra civil, sino un sangriento y difícil reajuste socio-político de todo el Oriente Medio.

Y en este proceso son muchos los protagonistas, con el Irán teocrático en primerísima fila. Este papel le corresponde a Teherán por las dimensiones y riqueza del país, pero también porque dispone de un aguerrido ejército (fue el primero en pararle los pies al Estado Islámico en la expansión de este por el Irak) y practica una política internacional absolutamente coherente y posibilista. Puede que este derrotero no fuera la mejor opción de los ayatolas, pero es hoy por hoy la única – con la de Israel – propuesta lógica y consistente de las naciones del Oriente Medio.

El régimen teocrático iraní ha tenido unos comienzos sumamente difíciles, tanto por su planteamiento político – revanchismo –, la dura guerra con el Irak de Sadam Hussein, cómo por las secuelas habituales de todo Gobierno que llega al poder tras una revolución : radicalismo, dogmatismo y promoción a altos cargos de buenos luchadores que sabían poco más que matar y obedecer ciegamente.

La batalla por el poder en Siria ha dejado casi inadvertido el rosario de problemas que surgirán en la zona en cuanto se produzca un armisticio en el Oriente Próximo.

Porque, militarmente, el Irán pretende que la presencia de su eficiente cuerpo expedicionario del Irak permita la formación en este último país de una organización paramilitar desestabilizadora al estilo del Hizbollah que tiene Teherán en el Líbano.

Y porque, políticamente, Teherán, que tiene muy pocas fricciones con su propia minoría kurda y necesita desesperadamente aliados locales, ha prometido a todos los autonomistas kurdos de la zona un fuerte apoyo político y económico. Es decir que se ha comprometido a dar su decidido apoyo a proyectos políticos totalmente inaceptables para los Gobiernos de Ankara y Bagdad e inaceptables – en principio – incluso para los EE.UU. Digo lo de en principio, porque Washington ha rizado el rizo de aliarse con los kurdos para combatir al Estado Islámico al tiempo que mantiene en su lista de organizaciones terroristas al PKK, la principal fuerza político-militar de los kurdos turcos.

En resumen : ya hay otro huevo de serpiente en las torturadas tierras del Oriente Medio.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.