Muammar Gaddafi

A FOST RĂU CU GADDAFI, DAR E MAI RĂU FĂRĂ EL

Întâlnirea la nivel înalt din luna august a țărilor europene cele mai afectate de presiunea migratorie din lumea a treia a reamintit că Libia lui Gaddafi irita pe toată lumea și neliniștea țările occidentale bogate, dar era un regim stabil și destul de previzibil; iar atunci când i se punea piciorul în prag, devenea chiar rezonabil.

Azi nu mai există nici Gaddafi și nici guvernul său și s-ar putea afirma că nu mai există nici Libia, deoarece este scindată într-o mulțime de puteri orășenești și chiar sătești, dintre care se evidențiază două entități politice mai mari și total antagonice, situate, una în estul, iar cealaltă, în vestul țării. Din vechiul teritoriu izvorăște un haos multiplu: politic, umanitar, mercenar, de comerț cu petrol- mult mai imprevizibil și coroziv decât izbucnirile de megalomanie pe care le avea Muammar al Gaddafi, înlăturat în 2011. Și toate acestea agravate, pentru Europa cea bogată, de puternicul șuvoi migrator care încearcă să ajungă pe continentul nostru dinspre coastele libiene.

Muammar Gaddafi

Republica Libia a fost desființată de intervenția militară și de sabotajele marilor puteri, dar, ironia face ca reconcilierea națională libiană să nu o poată înfăptui nici puterile străine – nici cele mari, nici cele mijlocii cum sunt Egiptul sau Emiratele Arabe Unite – și se pare că nu o vor nici libienii înșiși.

Și aceasta deoarece Libia a fost un enorm teritoriu gol – cele aproape șapte milioane de locuitori ai țării sunt așezați circular în două mari nuclee (Tripolitania în vest și Cirenaica în est), într-o permanentă învrăjbire. Din totdeauna, dar mai ales de la prăbușirea regimului lui Gaddafi, țara s-a fărâmițat într-o puzderie de formațiuni urbane, în marea lor majoritate fără altă putere decât cea de a controla zona urbană, fără ideologii și nici loialități politice.

În asemenea condiții, toate pactele politice și alianțele militare stabilite până acum pentru a realiza reunificarea națională au fost efemere. Chiar și încercările Statului Islamic și ale organizației Al Qaeda de a se statornici pe teritoriile unde sunt zăcăminte petroliere importante, pentru a pune mâna pe marea bogăție a țării, au fost doar episodice. La fel de episodice și total neputincioase s-au dovedit a fi toate guvernele de unitate națională care au apărut în urma medierilor occidentale, ultimul dintre ele, în luna aprilie a acestui an.

Numai în jurul localităților Benghazi – unde triburile exercită încă o oarecare putere politică – și Tobruk, unde generalul Khalifa Haftar, un aventurier cu vocație de „condotier”, care a știut să organizeze o armată de mercenari, au mai rămas în Libia niște structuri minime de stat, de la care s-ar putea porni reconstrucția, mai mult sau mai puțin viabilă, a țării. Dar, pentru aceasta ar fi nevoie de o înțelegere între ambele părți, înțelegere care nu numai că nu a fost posibilă de-a lungul istoriei (exceptând ocupația italiană și dictatura lui Gaddafi), dar Egiptul, Siria, Emiratele din Golf, și indirect Rusia, Iranul și Arabia Saudită fac tot ce pot pentru ca războiul civil din Libia să continue.

Trist este că aceste țări (cu excepția Egiptului) nu se amestecă datorită vreunui interes direct sau pentru niște relații mai strânse cu Libia, ci doar pentru a contracara influența rivalilor lor din Orientul Apropiat. Pe Haftar îl sprijină pe față și fără jenă Egiptul și Emiratele Arabe, și cu aceeași înverșunare, dar mai discret și cu cheltuieli mai mici, Rusia, care speră să-și instaleze pe coasta libiană cea de a doua bază navală în Mediterana (prima se află în Siria). Între timp, Occidentul, care a curmat guvernul lui Gaddafi, începe, acum, să-l regrete. Mai ales, Italia, care este invadată de pe coastele libiene de mii de migranți care fug de sărăcie și de războaie.

Khalifa Haftar

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** Muammar Gaddafi

MAL CON GADDAFI, PEOR SIN ÉL

La cumbre de agosto de jefes de Gobierno de las naciones europeas más afectadas por la presión migratoria del tercer mundo ha vuelto a recordar que la  Libia de Gaddafi irritaba a todo el mundo e inquietaba a las naciones ricas occidentales, pero tenía un régimen estable y medianamente previsible; sobre todo, cuando se le trataba con mano dura entraba en razón.

Hoy ya no existe Gaddafi ni su Gobierno y casi se podría decir que ni siquiera Libia ya que está escindida en una pléyade de poderes urbanos y hasta de aldeas grandes, destacando de todas ellas dos entidades políticas mayores y absolutamente antagónicas y ubicadas respectivamente en el este y oeste del país. Del antiguo territorio nacional emana un caos múltiple – político, humanitario, mercenario, de comercio petrolero – más imprevisible y corrosivo que los conatos de megalomanía del derrocado (en 2011) Muammar el Gaddafi. Y todo ello, agravados para la Europa rica por el cuantioso flujo migratorio que intenta llegar al Viejo Continente desde las costas libias.

La ironía histórica del caso es que si la República Libia de Gaddafi fue desmantelada por la intervención militar y los sabotajes de las grandes potencias, la reconciliación nacional libia no la han conseguido las potencias extranjeras – ni las grandes, ni las medianejas cómo Egipto o los Emiratos Árabes – y no parece quererla tampoco ningún libio.

Porque durante siglos y siglos Libia ha sido un enorme territorio vacío – sus siete millones escasos de habitantes están asentados anularmente – con sus dos grandes núcleos de población (Tripolitania en occidente y Cirenaica en el este) enfrentados implacablemente. Desde siempre, pero sobre todo tras el hundimiento del régimen de Gaddafi el país se disgregó vertiginosamente en un sinfín de banderías urbanas sin mayor poder en la mayoría de los casos que el de controlar la zonas urbanas y sin ideologías ni lealtades políticas de ningún género.

En estas condiciones, todos los pactos políticos y alianzas militares establecidos hasta ahora para alcanzar la reunificación nacional han sido efímeros. Incluso los conatos del Estados Islámico y de Alqaeda de establecerse en los territorios de mayores yacimientos petrolíferos y hacerse así con la gran riqueza del país fueron sólo episódicos. Igualmente episódicos y absolutamente impotentes han sido todos los Gobiernos de unidad nacional que surgieron de las mediaciones occidentales, el último en abril de este año.

Solamente en torno a Bengasi – donde las tribus ejercen aún un cierto poder político – y a Tobruk, donde el general Jalifa Jaftar, un aventurero con vocación de “condotiere”, ha sabido organizar un ejército mercenario quedan en Libia estructuras mínimas de Estado desde las que se podría reconstruir una nación más o menos viable. Pero para ello haría falta un entendimiento entre ambas partes y esto no sólo no fue posible a lo largo de la Historia (si se exceptúa la ocupación italiana y la dictadura de Gaddafi) sino que Egipto, Siria, los Emiratos del Golfo e indirectamente, también Rusia, Irán y Arabia Saudí hacen lo imposible para que la guerra civil libia prosiga.

Khalifa Haftar

Lo triste es que esas potencias (salvo Egipto) no intervienen por un interés directo o por vínculos estrechos con Libia, sino ante todo para contrarrestar la influencia de sus rivales en el Oriente Próximo. A Jaftar le apoyan clara y descaradamente Egipto y los Emiratos y con igual empeño aunque con menos descaro y gastos, Rusia que espera acabar instalando en la costa libia su segunda base naval del Mediterráneo (la primera está en Siria). Y mientras tanto, Occidente, que acabó con el Gobierno de Gaddafi, empieza a añorarlo ahora. Especialmente Italia, que se ve invadida desde las costas libias por millares de fugitivos de la miseria y las guerras.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.