În fața realităților, Trump se dă pe brazdă Washington, Diana Negre
Eratica, uneori vecină cu isteria, politică externă a președintelui Trump este mult mai americană decât trumpistă, ceea ce deschide speranța că va fi cea corectă pentru pacea și bunăstarea lumii întregi.
Și aceasta nu este o critică, ci o constatare. Winston Churchill a formulat-o cu destulă asprime, în secolul trecut, spunând că „…Statele Unite ale Americii fac tot timpul ceea ce este corect, după ce au epuizat toate celelalte posibilități…”. Hoinărelile politicii externe americane sunt rezultatul istoriei unei țări care a ajuns la independență venind de departe și cu deplina conștiință a acestei condiții a ei.
Prin urmare, în timpul primilor 130 de ani ai istoriei lor, pe americani nu i-a interesat nimic altceva decât pământul și destinul lor. Și nu din întâmplare, ci cu deplină conștiință a lucrurilor. Atât de deplină, încât primul lor minister de externe a durat numai 8 ani, după care nu s-a mai numit Departamentul pentru Afaceri Externe, ci așa cum se numește și în prezent : Departamentul de Stat… deoarece se ocupa în primul rând de afacerile propriului său stat!
Desigur, afacerile propriului său stat nu excludeau, din când în când, câte o intervenție militară în străinătate (pierderea de către spanioli a Cubei și Filipinelor, la sfârșitul secolului XIX, de pildă), dar, izolaționismul american s-a încheiat, sub presiunea împrejurărilor, în 1917, sub mandatul lui W. Wilson, care câștigase președinția tocmai cu o campanie electorală furios de pacifistă. Dar, au fost submarinele Imperiului German cele care, scufundând vasele comerciale americane, au forțat intrarea în luptă a SUA.
Trump, care a câștigat președinția mai ales cu voturile electoratului pacifist din statele agrare din centrul țării, a încercat să le impună compatrioților săi un fel de izolaționism nihilist-naționalist: niciun fel de angajament internațional – nici comercial, nici politic – pentru a crea senzația că va îndeplini promisiunea electorală „America, mai întâi de toate”.
Dar, absolut toate realitățile – interne, comerciale, internaționale și alianțele militare – taie aripile promisiunilor. Actualul președinte se îndepărtează tot mai mult de politica originară a țării, obsedată exclusiv de ombilicul ei – dându-i, pe zi ce trece, puțin cât de puțin, dreptate lui Winston Churchill. Și oricât de anevoios ar fi, își așează relațiile internaționale pe făgașul internațional al lucrurilor factibile…și convenabile tuturor.
Autor: Diana Negre.
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
***
Los menguantes desamores de Trump con la realidad Washington, Diana Negre
La errática y, a veces, lindante en la histeria política exterior del Presidente Trump es muchísimo más estadounidense que trumpista, lo que abre la esperanza de que acabe por ser la correcta para la paz y el bienestar del mundo entero.
Y esto no es una crítica, sino una constatación. Winston Churchill la formuló muy agriamente el siglo pasado diciendo que “…los Estados Unidos hacen siempre lo correcto, después de haber agotado todas las demás posibilidades…”. Los vaivenes de la política exterior norteamericana son fruto de la historia de un país que llegó a la independencia desde la lejanía y con plena conciencia de esa condición.
Consecuentemente, durante los 130 primeros años de su historia, a los norteamericanos sólo les importó su tierra y su destino. Y no por casualidad, sino muy a conciencia. Tan a conciencia, que su primer ministerio de Exteriores duró 8 años; al cabo de este tiempo dejó de llamarse Departamento de Asuntos Exteriores para asumir la denominación actual de Departamento de Estado… ¡porqué se ocupaba ante todo de los asuntos del propio Estado!
Evidentemente, los asuntos del propio Estado no excluyeron alguna que otra intervención militar exterior (la pérdida española de Cuba y Filipinas a finales del siglo XIX, entre ellas), pero el aislacionismo norteamericano se acabó a la fuerza en 1917 bajo el mandato de W. Wilson, quien había ganado la presidencia justamente con una campaña electoral rabiosamente pacifista. Fueron los submarinos del Imperio Alemán, con sus hundimientos de mercantes norteamericanos, los que forzaron la entrada en liza de los EE.UU.
Trump, que ha ganado la presidencia ahora ante todo con los votos del electorado pacifista de los Estado agrarios del centro del país, trató de imponer a sus compatriotas una especie de aislacionismo nihilista-nacionalista: Nada de compromisos internacionales – ni comerciales ni políticos – con tal de generar en casa la sensación de que cumple con su promesa electoral de “América, primero”.
Winston Churchill
Pero las realidades todas – domésticas, comerciales, internacionales y de alianzas militares – le están cortando las alas a las promesas. Y el actual presidente se está alejando cada vez más de la política primigenia del país, obsesionada exclusivamente con su ombligo – para irle dando cada día un poco más la razón a Winston Churchill. Y a trancas y barrancas va encaminando sus relaciones internacionales por el sendero internacional de lo factible….y conveniente para todos.
Autor: Diana Negre.
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
ghemulariadnei 