CAMERUN, ÎN PRAGUL RĂZBOIULUI CIVIL

Camerun, fosta colonie germană în Africa Occidentală (între 1884 și 1919), se află în pragul războiului civil: minoritatea anglofonă din nord-vestul țării s-a răsculat – aproximativ 20% din cei 24 de milioane de locuitori – împotriva guvernului și a majorității francofone a țării.

La fel ca atâtea alte conflicte violente africane, și cel din Camerun se datorează sărăciei din nord, agravată de jafurile gherilei islamice Boko Haram, nepotismului și abuzurilor de putere comise de Guvernul central. Camerun, guvernat sub mandat francez după primul Război Mondial, și-a obținut independența în 1960, iar, în octombrie 1961, și-a văzut teritoriul mărit cu zona nordică, care s-a aflat sub mandat englez, din 1919.

Fuziunea celor două teritorii s-a făcut cu garanția teoretică a respectării populației minoritare și a drepturilor ei autonome. Însă, în fața indiferenței internaționale, guvernul central din Yaunde a subminat progresiv aceste promisiuni, și, din 1972, Camerun este, de fapt, un stat total centralist. Un stat centralist și intolerant, care sufocă prin represalii dure orice pretenție de autonomie. Politica „bâtei cu Hopa Mitică, cade în cap și se ridică” practicată de Yaunde a epuizat răbdarea camerunezilor occidentali în luna decembrie a anului 2016, când, judecători și învățători anglofoni au manifestat cerând mai multă autonomie.

De atunci, spirala violenței împotriva unei rezistențe tot mai violente și tenace a culminat la 1 octombrie, anul trecut, când mișcarea secesionistă armată a proclamat Republica Ambazonia și a declanșat o campanie de acte subversive în toată țara.

Consecința acestei lupte între drepturile strivite și puterea strivitoare a fost o serie de ambuscade, lupte de gherilă și operațiuni militare punitive împotriva unor localități întregi. Bilanțul tragediilor de până acum este de 143 de morți (din care 43 de militari), precum și 74.000 de civili dizlocați din vetrele lor. Organizațiile umanitare occidentale semnalează că această cifră se împarte în 40.000 de persoane refugiate în interiorul Camerunului și 34.000 în afara frontierelor țării, marea lor majoritate  în Nigeria.

Paul Barthélemy Biya bi Mvondo

Situația este cu atât mai alarmantă, cu cât, pe de o parte, armamentul și capacitatea de luptă a gherilelor independentiste cresc, pe zi ce trece, cantitativ și calitativ, iar, pe de altă parte, se pare că, practic, nimeni nu este dispus să medieze între președintele Paul Barthélemy Biya bi Mvondo, de 85 de ani, și ambazonieni. Speranțele de mediere se îndreaptă, acum, spre Biserica Catolică, datorită prestigiului pe care îl are în rândul populației. Însă, aceste speranțe nu au alt fundament decât faptul că o mediere a Bisericii Catolice în Congo a avut, cândva, succes. Însă, trebuie să reamintim adevărul simplu și evident că Congo nu este Camerun.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

CAMERÚN AL BORDE DE LA GUERRA CIVIL

Camerún, la antigua colonia alemana en África Occidental (1884-1919), está al borde de la guerra civil al haberse rebelado la minoría anglófona del noroeste contra – cerca del 20% de los 24 millones de habitantes – contra el Gobierno y la mayoría francófona del país.

Como tantos y tantos conflictos violentos africanos, el camerunés se debe a la miseria del norte, agravada por los pillajes de la guerrilla islámica de Boko Haram, y al nepotismo y abuso de poder del Gobierno central. El Camerún que había sido mandato francés tras la I Guerra Mundial obtuvo la independencia en 1960 y en octubre del 1961 vio ampliado su territorio con la zona septentrional, que había sido mandato inglés desde 1919.

La fusión de los dos territorios se hizo con la garantía teórica de respeto de los intereses de la población minoritaria y derechos autonómicos. Pero, ante la indiferencia internacional, el Gobierno central de Yaundé fue socavando progresivamente esas promesas y desde 1972 Camerún es, de hecho, un Estado absolutamente centralista. Un Estado centralista e intolerante, que ahogaba con duras represalias todas las reclamaciones autonomistas. La política de palo y tente tieso de Yaundé desbordó la paciencia de los cameruneses occidentales en diciembre del 2016, al reprimir con suma violencia unas manifestaciones de jueces y maestros anglófonos en pro de mayor autonomía.

Desde entonces la espiral de mayor violencia contra una resistencia cada vez más violenta y empecinada culminó el 1 de octubre del año pasado, cuando el movimiento secesionista armado proclamó la República de Ambazonia y emprendió una campaña de actos subversivos en todo el país.

La consecuencia de esta lucha entre derechos pisoteados y poder pisoteador han sido emboscadas, luchas de guerrillas y operaciones militares de castigo contra poblados enteros. Y el balance de tragedias humanas arroja 143 muertos (43, militares) y 74.000 civiles desplazados de sus hogares. Según las organizaciones humanitarias occidentales, esta cantidad se divide en 40.000 personas refugiadas en el interior de Camerún y 34.000 asilados más allá de las fronteras; mayormente en Nigeria.

La situación es tanto más alarmante, cuanto que por un lado el armamento y capacidad militar de las guerrillas independentistas es cada día mayor y mejor y por el otro, nadie parece dispuesto realmente a mediar entre el presidente Paul Barthélemy Biya bi Mvondo, de 85 años, y los ambazonios. Hoy por hoy las esperanzas de una mediación pacificadora se dirigen hacia la Iglesia Católica, dado su prestigio ante la población. Pero, esta esperanza no tiene más fundamento que el hecho de que una mediación de la Iglesia Católica en Congo se vio coronada en su día por el éxito. Pero, ahora hay que decir la perogrullada de que Congo no es Camerún.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.