ETIMOLOGII XI: A ÎNVĂȚA, A CÂȘTIGA, A PEDEPSI

ȘCOALĂ 3Sala de clasă Anton Pann, în prima școală românească din Biserica Sf. Nicolae, Șcheii Brașovului, unde primele cursuri în limba română au început în 1583. Această imagine este sub licență liberă Wikimedia Commons și poate fi copiată.

Româna este singura limbă europeană în care verbele latinești *invitiare, a se deda la vicii, și castigare, a pedepsi, s-au transformat în a învăța și a câștiga. Cum ? În creuzetul alchimiștilor limbii noastre.

Am arătat sau am sugerat, în câteva din Etimologiile noastre, că româna este o limbă modelată de spirite înalte. Inițiați. Sau solomonari. Teologi. Sau, poate terapeuți/vindecători. Anonimi.

Acestor neștiuți înțelepți le datorăm sensurile nobile ale unor cuvinte ca a învăța și a câștiga…  moștenite din latină.

Când au ajuns pe pământurile noastre, invitiare și castigare însemnau, primul, a se deda la rele și celălalt a pedepsi. Dar, în cei aproape 200 de ani de latinizare, sensul lor s-a schimbat complet. Invitiare a devenit a învăța și castigare a devenit a câștiga.

Cum și din ce rațiuni ? Un teolog ar spune că e vorba despre ceea ce noi, românii, numim: „mintea cea de pe urmă” sau, mai bine zis, despre „îndreptarea minții”.

Și ar avea dreptate. E limpede că evoluția acestor două verbe din fondul principal de cuvinte s-a datorat unei înalte gândiri teologice. Firesc: latinizarea noastră a mers împreună cu creștinarea.

Nu același lucru s-a întâmplat cu un verb, care, și el a intrat, din greacă, de această dată, în fondul principal de cuvinte, dar mult mai târziu.

A pedepsi. L-am împrumutat din greacă unde însemna: a educa și a pedepsi. Pedeapsa văzută ca metoda pedagogică… prin excelență ! În română, el a rămas doar cu sensurile lui negative. Deși, este un împrumut livresc, chiar bisericesc !

Așadar, lecțiile celor trei verbe: a învăța, a câștiga și a pedepsi sunt:

  1. De la *invitiare la a învăța. De la pervertire și cădere la îndreptare și înălțare.

A învăța este un verb pe care l-am moștenit din latina târzie, populară și, probabil, creștină: *invitiare. Nu este atestat în vreun izvor scris, de aceea se notează cu asterisc.

*Invitiare s-a format din prepoziția in, devenită în românește în, și verbul vitio, vitiare.

Vitio însemna în latina clasică:  a strica, a deteriora, a înrăutăți, a corupe, a afecta, a distruge, a vătăma, a deforma, a uza, a eroda, a perverti, a vicia, a falsifica; a dezonora, a seduce, a ultragia, a atenta la onoarea/pudoarea unei femei, a agresa o femeie.

Verbul vitio, la rândul lui, vine din vitium: viciu, defect sau cusur (al trupului, al minții și al sufletului), diformitate, imperfecțiune, vătămare, greșeală, tară, vină, exces, depravare, păcat, reproș, ceva demn de blamat, injurie, ocară, un lucru rău făcut sau atentat la pudoare.

Viciu, care, în română, este un neologism, împrumutat, probabil din franceză și din latină: vice și vitium.

*Invitiare trebuie că însemna, la început: a (în)vicia, a se nărăvi, a căpăta un obicei prost, a se deda la lucruri rele, a face ceva străin de natura umană.

De altfel, radicalul *vi- însemna în indo-europeană: separat de…, străin de …, rupt de…, desprins, despărțit, diferit, înstrăinat/alienat, deviat.

În latina clasică, de pildă, vitium alicui dicere (la Plaut) însemna: a insulta, a înjura, a ocărî pe cineva.

Iar, in vitio sum însemna: sunt vinovat de, sunt în culpă, merit să fiu pedepsit. Și, un ultim exemplu: castigo mea vitia însemna: îmi înfrânez sau îmi pedepsesc… defectele, viciile.

În străromână, *invitiare a ajuns să însemne… a învăța ! Deci nu a se deda la vicii, a se nărăvi, a căpăta obiceiuri proaste, ci, dimpotrivă: a se îndrepta, a învăța din greșeli !

Și româna este singura limbă romanică în care *invitiare  a suferit această metamorfoză.

Putem da exemplul limbii italiene, unde există un verb oarecum asemănător:  avvezzare (provenit din *advitiare), dar care înseamnă: a se obișnui cu… necazurile, în general. Cu sărăcia, cu jugul, cu frigul, cu binele, cu răul… Sau, a se nărăvi. Dar NU a învăța carte, a fi educat !

Același verb există și în spaniolă: avezar, a se obișnui cu, a se familiariza cu… greutățile, cu lipsurile, a fi călit, a fi pregătit pentru orice și, chiar a fi uns cu toate alifiile ! Tot în spaniolă există și verbul enviciar: a avea o influență proastă asupra cuiva, a duce pe căi greșite, și reflexivul lui, enviciarse: a merge pe căi greșite, de pildă: a fi bețiv, cartofor… a fi pervertit, corupt, nărăvit.

Trebuie să mai spunem că, în latină, vitium era opusul lui virtus: forță, tărie morală, caracter nobil, bunătate, virtute, pietate, valoare, merit, excelență, moralitate, dar și: bărbăție, virilitate, masculinitate, înfocare, zel, bravură, curaj. Și asta pentru că virtus vine din vir: bărbat și este rudă cu vis: putere, forță, tărie; înfocare, zel.

În indo-europeană, *wi-ro-s însemna bărbat și războinic.

În concluzie, am spune că *invitiare  a fost modelat de spiritul pământului nostru și că, dintr-un verb al viciului și al pervertirii/deformării naturii umane a devenit un verb al îndreptării ei și, mai ales, al îndreptării, al corectării minții umane… căzute !

  1. De la castigare la a câștiga. Pedeapsa… un câștig !

Tot despre mintea îndreptată este vorba și în metamorfoza verbului a câștiga.

În latina clasică, verbul castigo, castigare însemna: a pedepsi, a certa, a critica, a corecta, a îndrepta, a purifica, a opri, a reprima, a modera. A aplica o corecție.

În româna modernă a ajuns să însemne a câștiga. Bani, prestigiu, lupte, războiaie, înțelepciune…

În româna veche, în Transilvania și Banat, a câștiga avea următoarele sensuri: a se osteni, a trudi pentru, a crește un copil, a educa, a se îngriji de; a se găti/pregăti, a procura prin trudă, a curăța, a (se) purifica și chiar…  a se cumineca, a se împărtăși.

Și în aceste sensuri din română, atât de diferite de cele pe care castigo, castigare  le avea în latină, putem vedea influența unei gândiri teologice, creștine. Și, dacă ne gândim că este tot un cuvânt moștenit, deducem că metamorfoza lui s-a produs tot în primele secole de formare ale românei și tot în spiritul gândirii creștine a vorbitorilor noii limbi.

Așadar, presupunem că pedeapsa despre care vorbea castigare era pedeapsa sau, mai bine spus… lecția divină ! În urma căreia cineva ieșea câștigat, avea de câștigat, dobândea un folos.  Devenea mai înțelept și, ca atare, mai capabil să-și sporească averea, bunurile, dar și mai capabil, mai pregătit să învingă. Sporit, cum se zice, în toate. Înclusiv în materie de râvnă.

De asemenea, trebuie să precizăm că româna este singura limbă (între limbile europene, romanice sau neromanice) în care s-a petrecut metamorfoza lui castigare, a pedepsi, în a câștiga, a dobândi. În spaniolă, de pildă, castigar  înseamnă numai a pedepsi și sinonimele lui.

Azi, câștigător în română nu mai înseamnă ce însemna castigator în latină: corector, critic, pedepsitor.

Revenind la sensurile regionale și vechi ale lui a câștiga în română, trebuie să spunem că nu sunt întâmplătoare. Se pare că, într-un fel greu de explicat, ele le continuă pe cele ale familiei de cuvinte ale latinescului castigare.

În primul rând, castigare s-a format din castus: cast, pur, și verbul ago, agere: a face. Așadar, a face pe cineva (să redevină) pur, curat. Se pare că, pentru latini, unica metodă era… pedeapsa !

Ce sensuri avea, însă, castus ?

Castus însemna: cast, pur, curat, imaculat, cumpătat, ascet, care se înfrânează, integru, virtuos, ireproșabil, onest, loial, credincios, feciorelnic, pios, evlavios sau sfințit. Opusul lui era, în latină, incestus (in-castus): impur, mânjit, impudic, incestuos. De unde incestum, incest.

Iar castus este participiul trecut al verbului latinesc careo: a fi lipsit de/a-i lipsi, a se ține departe de… a fi separat de, de unde: a se ține departe de vicii, de greșeli, a se abține de la rele. De unde adverbul castigate: a fi virtuos, cumpătat, moderat, modest, sobru, onest.

Și toate aceste cuvinte au fost create în latină din radicalul indo-european *kes- = a tăia. Care, în sanscrită a dat… castă

Iată și alți urmași ai lui *kes- în latină:

castrare: a tăia, a reteza, a castra, un verb care vine din castrum: cuțit, pumnal.

castrum 2: fort, castru, acropolă, cetate sau sat întărit, prin faptul că era… tăiat, separat de orice cale de acces.

castellum: castel, fortăreață, citadelă. Este diminutivul lui castrum 2.

Putem spune că, pentru strămoșii noștri, străromânii, cel pedepsit ieșea întotdeauna… în câștig. De mare folos îi era lecția primită… Fără îndoială, o lecție dată de Dumnezeu Însuși. Primea… mintea cea de pe urmă !

  1. Padeia, pedeapsa și îndreptarea minții

Spuneam că, în română, verbul pedepsei din latină, castigo, castigare, și-a pierdut definitiv sensul de a pedepsi.

Și a fost înlocuit de un verb grecesc: pedevo, παιδεύω.

Conform Dicționarului Academiei, se pare că a pedepsi vine din forma de aorist (timpul trecut) a lui pedevo, παιδεύω: ἐπαίδευσα.

Pedevo, παιδεύω, în greaca veche era verbul, prin excelență, al educării. Însemna: a crește, a educa, a învăța, a forma, un copil, a instrui, dar, totodată, și: a pedepsi, a disciplina un copil, a-i aplica o corecție, o pedeapsă. Pe scurt, a trata cu un copil. Verbul vine din pais, παῖς, copil.

Iar παιδεία însemna: educația dată copiilor, cultivarea spiritului, cultură, dar și: pedeapsă, lecție divină.

În neogreacă, însă, verbul pedevo, παιδεύω a rămas doar cu sensurile pedepsirii: a supune la chinuri, la osteneli, a chinui, a trudi, a canoni, a căzni, a munci, a schingiui, a tortura.

În română, a pedepsi este atestat prima dată în Predoslovia (Prefața) Bibliei de la București, din 1688, a lui Șerban Vodă Cantacuzino, domnul Țării Românești. Unde apare, interesant, cu sensul de: educat, învățat, instruit, priceput, cunoscător: „Ai noștri oameni ai locului, nu numai pedepsiți întru a noastră limbă, ce și de limba elinească având știință  ca să o tâlcuiască”. Pedepsiți, adică cunoscători… de română și de greacă.

Această atestare și faptul că a pedepsi există, cu aceleași sensuri, și în slavonă și în limbile slave, ne arată că este vorba despre un împrumut livresc, cult, bisericesc.

Când a intrat în română și în limbile slave a pedepsi, cu cele două sensuri principale din elină/greaca bizantină de: a învăța și de a pedepsi ? Probabil când au apărut primele școli, în mănăstiri, și prima traducere completă a al Bibliei, din elină și slavonă, cea a lui Șerban Cantacuzino. În secolul al XVII-lea.

Așadar, și pedeapsa este tot o cale de învățare prin…  îndreptarea minții.

Concluzie:

Se pare că înveți cu adevărat doar atunci când… cazi în păcate și te ridici (exemplul lui *invitiare), că te reînnoiești și sporești în toate (avere, trup, minte și suflet) când câștigi de pe urma trudei tale și a lecțiilor trimise de Dumnezeu (exemplul lui castigare) și că pedeapsa lucrează… spre îndreptarea, disciplinarea și educarea minții (exemplul lui pedevo).

AUTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.