POST BREXIT

Romanii spuneau că, despre morți, trebuie să se vorbească numai de bine  (de mortibus, nisi bene), însă, despre defuncta apartenență a Marii Britanii la Uniunea Europeană ne putem întreba, totuși: Ce ne facem dacă brexiștii au avut dreptate?

Căci, gândind cu un minim de obiectivitate, trebuie să ne reamintim că Regatul Unit a intrat în Uniunea Europeană când aceasta era încă o Piață Comună și a făcut-o numai pentru a beneficia de o enormă și bogată piață. Încă de atunci, când la Londra guverna Margaret Thatcher, britanicilor le provocau indigestie sechelele „transnaționale” ale aderării. Concret, acceptau cu greu, în ultimă instanță, niște regulamente și valori politice supranaționale, care le diluau mult – sau prea mult – mentalitatea și obiceiurile.

Văzută în felul acesta, ieșirea Regatului Unit din UE este deosebit de coerentă. Căci rentabilitatea liberului schimb în interiorul UE a tot scăzut, pe măsură ce Uniunea s-a mărit cu țările sărace din Europa, iar piața asiatică, pe lângă cea americană, promit rentabilități mai bune, atât pe termen scurt, cât și pe termen mai lung. Dacă această alternativă este, în prezent, discutabilă (aproape jumătate dintre britanici consideră că nu este chiar așa), ceea ce este evident e că nici strădania Bruxelles-ului de a dilua tot mai mult personalitatea națiunilor membre în favoarea unei entități supranaționale difuze și scăzute nu este acceptată de multe dintre statele membre.

Pentru a menționa numai două dintre defectele majore ale actualei UE, aceasta nu are, acum, și nici nu există indicii că va avea în viitor, un regim fiscal unitar și nici o politică externă și militară proprie; în domeniul militar, UE este, în ziua de azi, atât de lipsită de importanță, încât încă nu a avut niciun rol important în vreun conflict din lume.

Ca în orice divorț al unei căsnicii nereușite, dacă divorțul este soluția evidentă, partajul bunurilor nu este. Și nici în cazul brexit-ului. Dat fiind marele volum al comerțului britanico-comunitar (jumătate din exporturile britanice merg spre UE) orice despărțire fără acord ar fi în dauna tuturor. Însă, acreala din ultimele faze ale brexit-ului a umplut cu suspiciuni și orgolii negocierile asupra normelor de conviețuire de după desprindere.

Poate – și să dea Dumnezeu să fie așa! – se vor impune, până la urmă, rațiunile obiective asupra celor subiective și asupra politicilor locale, însă, în prezent, nici la Londra și nici la Bruxelles nu există o ambianță de bunăvoință. Actuala atmosferă ne amintește mai degrabă de negocierile de aderare a Regatului Unit la Piața Comună. Cu deosebirea mare și alarmantă că, atunci, se negocia ceva ce își doreau ambele părți, în timp ce, acum, se negociază ceva ce… numai Dumnezeu știe.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

POST BREXIT

Los romanos decían que de los difuntos no se ha de decir nada más que cosas buenas (“de mortibus, nisi bene”), pero de la difunta pertenencia de Gran Bretaña a la Unión Europea sí que se puede preguntar uno ¿Y si los brexistas tenían razón?

Porque, pensando con un mínimo de objetividad, se ha de recordar que el Reino Unido ingresó en la Unión Europea cuando ésta era aún el Mercado Común y lo hizo exclusivamente en aras de los mutuos beneficios, que suponía formar parte de un enorme y rico mercado. Y ya entonces, gobernando en Londres Margaret Thatcher, a los británicos se les indigestaban las secuelas “transnacionales” del ingreso. Concretamente, encajaban a contrapelo unos reglamentos y valores políticos supranacionales que, en última instancia, aguaban mucho – o demasiado – la mentalidad y los hábitos británicos.

Vista así, la salida del Reino Unido de la UE es la mar de coherente. Porque la rentabilidad del libre comercio dentro de la UE ha disminuido a medida que a la Unión se ha ido ampliando con países pobres de Europa y en tanto que el mercado asiático, amén del estadounidense, prometen mejores rentabilidades tanto a corto, como largo plazo. Y si esta alternativa es, hoy en día, discutible (la mitad escasa de los británicos no lo consideran así), lo que es evidente es que el empeño bruselense de diluir cada vez más la personalidad de las naciones miembro en beneficio de una difusa y mermada entidad supranacional tampoco encaja bien en muchos Estados miembro. Para citar sólo dos de los defectos mayores de la actual UE, esta no tiene ahora ni tiene visos de tener próximamente un régimen fiscal unitario, ni una política exterior y militar propia; en lo militar, la UE es, hoy, tan insignificante que todavía no ha tenido protagonismo alguno en ningún conflicto del mundo.

Pero, como en cualquier divorcio de un matrimonio mal avenido, si el divorcio es la solución evidente, el reparto de los gananciales no lo es. Y en el brexit, tampoco. Dado el gran volumen del comercio británico-comunitario (la mitad de las exportaciones británicas van a la UE) cualquier ruptura a la brava será perjudicial para todos. Pero, la acrimonia de las últimas fases del brexit ha intoxicado de suspicacias y orgullos las negociaciones sobre las normas de convivencia post-ruptura.

Quizá – ojalá – se acaben imponiendo las razones objetivas sobre las subjetivas y las de políticas localistas, pero, hoy por hoy, ni en Londres, ni en Bruselas imperan aires de buena voluntad. A uno, el ambiente actual le recuerda el de las negociaciones para el ingreso del Reino Unido en el Mercado Común. Con la diferencia, grande y alarmante, de que entonces se negociaba para algo que querían las dos partes y hoy parece que se negocia…Dios sabe qué.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.