Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Se pare că, de sus, din sfera elitelor, sonoritățile  verbului A AVEA, când este conjugat, se aud așa:

Eu am, tu vrei, el vrea…

De jos, dinspre bază, ecoul sau reverberațiile vuiesc astfel:

Noi năzuim, voi nu puteți, ei așteaptă până la următoarea ocazie…

ÎNTORCÂND SPATELE ELITELOR 

Washington, Diana Negre.

Mult așteptata primă dezbatere între cei doi candidați prezidențiali din SUA s-a soldat cu un verdict clar în favoarea lui Hillary Clinton, dar, este prematur să prezicem, de pe acum, ce efect va avea acest câștig, în continuare, asupra mersului campaniei electorale.

Atât Clinton, cât și rivalul ei republican, Donald Trump, s-au adresat, fiecare, propriilor lor galerii, iar acum, „dezbaterea cea mai importantă”,  va fi cea de duminica din săptămâna viitoare. Va avea un alt format și vom avea ocazia să vedem un aspect diferit al ambilor candidați, deoarece va fi mai importantă comunicarea cu publicul, decât răspunsurile la întrebările moderatorului.

Pentru Hillary Clinton, a fost evidentă atenția pe care o acorda celor mai mici detalii, după cum evident a fost și succesul consilierilor ei de imagine, care au prezentat o personalitate fără acele asperități și acea indignare care o făceau antipatică în ochii multor votanți. Însă, problema ei rămâne aceeași de când a început campania electorală. Și anume: cu toate că este o candidată cu o pregătire excelentă, cu capacități și cunoștințe deosebite, se izbește de un zid, care pare a fi de netrecut, atât în SUA, cât și în lumea întreagă, adică  respingerea continuismului, respingerea formulelor economice și sociale existente, care, cu toată îmbogățirea enormă pe care au adus-o societății în ansamblul ei, i-au lăsat pe marginea drumului pe cei care nu pot beneficia de acest progres.

În această situație se află foarte mulți cetățeni din interiorul și din afara SUA, cu toate că dispun de mai multe bunuri și de mai mult confort. Pur și simplu rămân în urmă, veniturile lor sunt tot mai mici din cauza inflației, iar ei se simt  cetățeni de categoría a doua sau a treia, într-o lume cu structuri elitiste.

În SUA, sunt percepuți ca fiind „clasa muncitoare albă”, care nu diferă mult de muncitorii portuari din Rotterdam, care se simt amenințați de marile containere și de automatizări, sau de masa brazilienilor care au ajuns să facă parte din clasa medie, iar acum, se întorc, din nou, spre sărăcie.

Pentru această clasă muncitoare, „dogmele economice” sunt mai degrabă niște erezii periculoase, începând cu globalizarea, care, pe zi ce trece, este din ce în ce mai nepopulară, în America și în toată lumea.

Lui Hillary Clinton nu-i folosește la nimic faptul că succesorul ei  la Departamentul de Stat (Minsterul de Externe), John Kerry, lansează  apeluri pentru a avansa în stabilirea unor acorduri de liber schimb, cum este Alianța Transpacifică, și însistă asupra  avantajelor pe care le-a adus economiei țării deschiderea de noi piețe. Cu cât Hillary Clinton este mai asociată cu aceste politici, cu atât pierde mai mult în rândul maselor de muncitori care, în mod normal, ar vota cu partidul democrat, dar, acum, se lasă seduși de sloganurile protecționiste ale candidatului republican, Donald Trump, care ce le sună ca niște cântări de sirene.

E o adevărată ironie faptul că  marele cal de bătaie al lui Trump este tocmai argumentul de care, de obicei, se foloseau congresmenii democrați, tot timpul partizani ai protecționismului, în timp ce republicanii susțineau, în mod tradițional, liberul schimb.

În dezbaterea de săptămâna trecută, Trump a reafirmat că el respinge Tratatul de Liber Schimb (cunoscut ca NAFTA sau North American Free Trade Agreement), despre care a spus că a distrus milioane de locuri de muncă în SUA, în beneficiul Mexicului. Și într-adevăr, cu toate că deschiderea comercială a creat noi locuri de muncă bine plătite, a eliminat altele cu venituri mici, ceea ce, însumat cu efectele crizei din 2009, nu a dus la o compensare a celor prejudiciați.

La fel se întâmplă și cu acordurile comerciale care se află pe tapet, cum sunt Acordul Transpacific, care înglobează țări asiatice și americane, sau Alianța Transatlantică cu Europa. Nu se poate nega faptul că ambele acorduri ar stimula comerțul, ar ieftini prețurile la consum și, în general, ar îmbunătăți nivelul de trai.  Dar, în momentul de față, aceste acorduri par a fi foarte greu de realizat, și acest lucru a rămas foarte clar când Hillary Clinton, în timpul dezbaterii, a fost nevoită să-și contrazică propriile afirmații făcute acum câțiva ani, când spunea că tratatul cu țările din Pacific sunt „regula de aur”. Acum, dă asigurări că realitățile au determinat-o să-și schimbe părerea, dar, există bănuiala că, de fapt, nu și-a schimbat-o deloc.

Este un sentiment care domină pe cele două maluri ale Atlanticului și ale Pacificului, deoarece prevalează idea că elitele economice și-au pierdut simțul și nu mai percep dorințele populare.

Această perspectivă – și efectul ei printre cei ce guvernează – este că e totuna dacă Trump câștigă sau pierde. În cazul în care câștigă, va face tot posibilul pentru a pune în practică ceva în care pare să creadă în mod serios, adică, va elimina, cât va putea, concurența străină.  Dacă va pierde, valul anti-elitist pe care îl aduc aceste alegeri va face ca cei care s-au lăsat convinși cu atâta greutate să o voteze pe Hillary Clinton și Partidul Democrat să regrete că au adus-o la Casa Albă și să încerce să aducă alt partid și alt președinte, peste patru ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

 ***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Parece que, desde arriba, desde la esfera de las élites, las sonoridades del verbo TENER, al conjugarse, se escuchan de este modo :

Yo tengo, tú quieres, él quiere…

Mientras que, desde abajo, desde la base, el eco o las reverberaciones resuenan así:

Nosotros anhelamos, vosotros no podéis, ellos aguardan una próxima oportunidad…

DE ESPALDA A LAS ELITES

Washington, Diana Negre

El tan esperado primer debate entre los dos candidatos presidenciales norteamericanos se saldó con un veredicto claro en favor de Hillary Clinton, pero, es prematuro, todavía, predecir qué efecto tendrá sobre la marcha de la campaña electoral.

Es porque tanto en las intervenciones de Clinton, como de su rival republicano, Donald Trump, ambos se dirigían a su propia galería y, ahora, el “debate más importante” ya no es el del pasado lunes, sino el próximo, previsto para el domingo de la próxima semana. Con un formato diferente, dará la oportunidad de ver un aspecto distinto de ambos candidatos, pues será más importante su capacidad de comunicarse con el público, que las respuestas que puedan dar a las preguntas del moderador.

Para Hillary Clinton, en cuya actuación era evidente la atención prestada a los más mínimos detalles y el éxito de sus asesores de imagen en presentar una personalidad sin las aristas y la indignación que la hacen antipática a muchos votantes, el problema sigue siendo el mismo desde que empezó la campaña. Y es que, si bien es una  candidata con excelente preparación, con capacidad y conocimientos, se estrella contra la muralla que parece tan impenetrable en Estados Unidos como en el resto del mundo: el rechazo al continuísmo, a las fórmulas económicas y sociales existentes que, a pesar del enorme enriquecimiento que han aportado a la sociedad en general, han dejado en la cuneta a quienes no están en condiciones de beneficiarse del progreso.

En esta situación se hallan legiones de ciudadanos dentro y fuera de Estados Unidos que, si bien disponen de más cosas y comodidades, se van quedando rezagados, sus ingresos son menores cuando se tiene en cuenta la inflación y se sienten como ciudadanos de segunda o tercera en un mundo de estructuras elitistas.

En Estados Unidos se les identifica como  la “clase obrera blanca”, no muy diferente de los estibadores de Rotterdam que se sienten amenazados por los grandes contenedores y la automación, o las masas de brasileños que entraron en la clase media y están en camino de vuelta a sus barrios de pobreza.

Para esta clase obrera, los “dogmas económicos” se han convertido más bien en herejías peligrosas, empezando por la globalización, cada día más impopular, aquí y en el resto del mundo.

De poco le sirve a Hillary Clinton que su sucesor en la cancillería, John Kerry, lance llamamientos para avanzar en acuerdos de libre comercio como la Alianza Transpacífica y recuerde la bonanza que la apertura de mercados ha traído a la economía del país. Cuanto más se la asocia con estas políticas, más pierde a las masas trabajadoras, que, normalmente, votarían por el partido demócrata, pero que ahora, se dejan seducir por lo que les suena como cantos de sirena y que son los slogans proteccionistas del aspirante republicano Donald Trump.

Es irónico que el gran caballo de batalla de Trump sea un argumento que normalmente esgrimen los congresistas demócratas, tradicionalmente partidarios del proteccionismo, mientras que los republicanos son quienes generalmente han favorecido el libre comercio.

En el debate del lunes, Trump repitió su rechazo al TLC (conocido aquí como NAFTA o North American Free Trade Agreement) al que acusó de haber destruído millones de puestos de trabajo en Estados Unidos, en beneficio de México. Y, efectivamente, aunque la apertura comercial haya creado nuevos empleos bien pagados, ha eliminado otros de bajos ingresos lo que, sumado a la crisis de 2009, no ha permitido que los perjudicados encontraran una compensación.

Otro tanto ocurre con los acuerdos comerciales sobre el tapete, como son el Transpacífico, que engloba países asiáticos y americanos, o la Alianza Transatlántica con Europa. Es difícil negar que ambos acuerdos habrían de estimular el comercio, abaratar los precios al consumo y mejorar el nivel de vida general.  Pero, en estos momentos, parece difícil que ambos vean la luz, algo que quedó claro durante el debate, cuando Clinto tuvo que negar las posiciones adoptadas hace algunos años, en que hablaba del tratado con los países del Pacífico como “la regla de oro”. Ahora, asegura que los hechos la han llevado a cambiar de opinión, pero, muchos dudan de que haya tal conversión.

Es un sentimiento que impera a los dos lados del Atlántico y del Pacífico, pues prevalece la idea de que las élites económicas de los diferentes países han perdido el sentido de los deseos populares.

Y esta perspectiva – y su efecto en quienes gobiernen – es igual si gana que si pierde Trump.  Si gana, porque hará cuánto esté en su mano para poner en práctica algo en lo que parece creer seriamente, es decir, eliminar, en lo posible, la competencia extranjera.  Si pierde, porque la oleada anti-elitista que estas elecciones han puesto de relieve, hará temer a Hillary Clinton y al resto del Partido Demócrata que el público al que tanto les ha costado convencer para que votaran por la ex primera dama, se arrepienta de haberla puesto en la Casa Blanca y trate de cambiar de partido y de presidente dentro de cuatro años.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.