Giacomo Leopardi (1798-1837) – portret de F. Ferrazzi, casa Leopardi, Recanati
XII – L’INFINITO
Sempre caro mi fu quest’ermo colle, E questa siepe che da tanta parte Dell’ultimo orizzonte il guardo esclude. Ma sedendo e mirando, interminati Spazi di là da quella, e sovrumani Silenzi, e profondissima quiete Io nel pensier mi fingo; ove per poco Il cor non si spaura. E come il vento Odo stormir tra queste piante, io quello Infinito silenzio a questa voce Vo comparando: e mi sovvien l’eterno, E le morte stagioni, e la presente E viva, e il suon di lei. Così tra questa Immensità s’annega il pensier mio: E il naufragar m’è dolce in questo mare. |
XII – INFINITUL
Dintotdeauna-mi fu dragă astă colină golașăȘi desișu-nalt ce nu-mi lasă privireas-ajungă până la marginile orizontului.Dar, stând și privind, îmi închipui, dincolo de ea,Spații fără sfârșit și tăceri supraomeneștiși liniștea cea mai adâncă, unde, pentru puțin,inima nu se-nspăimântă. Și, cum aud vântulrăscolind ierburile, aș comparatăcerea asta nemărginită cu vocea lui: și-mi vin în minte Eternul,și anotimpurile moarte, și anotimpul prezent și viu și sunetele lui.Gându-mi se înneacă-n ăst infinit:Și dulce naufragiul, în astă mare, îmi pare. |
Pietro Annigoni – Oltre l’infinito
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.