KAFKA ŞI PĂPUŞA CĂLĂTOARE de Jordi Sierra i Fabra

Traducere din spaniolă: Zenaida Anamaria Luca-Hac

Apărută în 2019 la Editura Vremea din București: https://edituravremea.ro/colectii/mic-dar-sic

Această cărticică spune o poveste emoționantă, fermecătoare şi neobişnuită. Aș spune, chiar fascinantă.

O întâmplare din viața lui Franz Kafka petrecută în Berlinul anului 1923.

Să vă spun pe scurt povestea:

Scriitorul se plimba, într-o dimineață, ca de obicei, prin parcul Steglitz când, în drum îi apare o fetiță care plângea sfâșietor, de ţi se rupea inima.

Putea merge mai departe, dar s-a oprit s-o ajute… Fetița suferea cu adevărat.

Când a înțeles de ce plânge, primul lui gând a fost s-o împace… și, mai ales s-o salveze de trauma cea mai cumplită din câte există, trauma abandonului. O traumă care ar fi marcat-o toată viața: durerea adâncă, insuportabilă de a fi abandonat de cineva foarte drag. Trebuie că a simțit o nevoie profundă atunci să recupereze sufletul copilei.

Fetița, Elsi, i-a spus că păpușa ei, nu ea… se pierduse… adică se rătăcise. Și atunci Kafka a avut o idee inspirată, ca o străfulgerare: i-a răspuns că păpușa ei nu se rătăcise, ci plecase într-o călătorie… să vadă lumea și că el avea o scrisoare pentru ea… Da, o scrisoare de la Brigida… păpușa călătoare.

Să spun că Elsi și Brigida sunt numele date de autorul cărții, Jordi Sierra i Fabra.

Așa a început, de fapt, povestea scrisorilor lui Kafka – poștașul de păpuși – către fetiţa din parcul Steglitz.

Timp de trei săptămâni, în fiecare dimineață, Kafka i-a adus micuței câte o scrisoare… de la draga ei Brigida… păpuşa ! Scrisorile le compunea noaptea, lungi, pline de iubire, ca să fie un balsam pentru sufletul neîmpăcat al fetei. Știm povestea de la Dora Dymant, iubita scriitorului, ultima lui iubită, foarte tânăra și foarte devotata lui parteneră care l-a îngrijit până în ultima clipă.

Ea a povestit după moartea lui că, în aceste trei săptămâni, Franz al ei se închidea în biroul lui și scria febril, emoționat, scrisorile păpușii…

Nu le avem, nu s-au păstrat. Nici fetiţa nu ştim cine e. Dar, din spusele Dorei, păpușa plecase să cunoască lumea… pentru că venise vremea ca viața ei să se împlinească. Și cum poate să se împlinească o păpușă ? Călătorind…

Erau scrisori de consolare pentru o copilă care-şi pierduse păpuşa ! Iar păpuşa i le scria ca s-o ajute să înțeleagă că n-o părăsise, ci că, pur și simplu trebuia să crească şi să-şi vadă de viaţa ei…

Kafka, cred, a învățat-o pe mica lui prietenă să crească și să accepte despărțirile ca pe niște schimbări care, desi sunt triste, sfâșietoare chiar, sunt totuși, treceri inevitabile spre o altă etapă a vieții.

El era poștașul păpușilor. Îi aducea fetiței scrisorile în parc, dimineața, și i le citea cu infinite nuanțe. Păpuşa era el. Şi păpușa călătorea prin toate capitalele lumii și povestea, încântată și fericită, tot ce vedea… Erau locurile lui preferate… Îşi povestea, de fapt, punându-se în pielea unei jucării, propriile călătorii. Îşi retrăia viaţa într-un norişor roz. Îşi retrăia bucuriile, fericirile, amintirile frumoase… Poate, se povestea pe el însuşi ! Şi, fără îndoială, aşa cum păpuşa îşi lua rămas bun, în aceste scrisori, de la micuţa ei prietenă şi o ruga să nu fie tristă, tot aşa şi Kafka îşi lua rămas bun de la viaţă şi se ruga de el însuşi să nu simtă tristeţe, ci numai bucuria trecerii spre o altă viaţă… una fără suferinţă, fără boală, fără durere.

Kafka era atunci foarte bolnav. Tuberculoza lui avansase şi ştia că viaţa i se apropia de sfârşit. De altfel, avea să mai trăiască doar câteva luni. A murit pe 3 iunie 1924.

Scrisorile pe care le scria fetiţei trebuie că şi le scria şi lui însuşi. Pentru că, în curând avea să se despartă de el însuşi.

Păpușa se despărțea de stăpâna ei dragă ca să cunoască lumea, iar Kafka se despărțea de viață, de iubita lui, Dora Dymant, dar și de el însuși și de tot ce fusese.

Iată cum se încheie micul roman al lui Jordi Sierra i Fabra:

Franz Kafka muri în sanatoriul Kierling, lângă Viena, un an mai târziu după această poveste, pe 3 iunie 1924. Avea 41 de ani.   Numele fetiţei care-şi pierduse păpuşa nu s-a aflat niciodată şi nimeni n-a citit şi n-a găsit vreodată scrisorile pe care el i le-a scris în fiecare zi, timp de trei săptămâni. Dora Dymant, care atunci trăia cu scriitorul, a fost cea care a povestit cum se întâmplase totul: „În ziua aceea Franz a intrat în acea stare de tensiune nervoasă care-l cuprindea de fiecare dată când se aşeza la masa lui de scris,  fie că scria o scrisoare, fie o ilustrată”. Kafka a scris prima scrisoare cu o seriozitate şi o dăruire totale şi aşa le-a scris apoi pe toate celelalte, atât de prins de ele cum era și atunci când își scria romanele și povestirile. Nu se ştie de ce i-a spus fetiţei care plângea o poveste atât de năstrușnică. Şi, cu atât mai puțin, de ce a întreținut povestea aceasta timp de trei săptămâni…

De-a lungul anilor, Klaus Wagenbach, un specialist în opera lui Kafka, a căutat-o pe fetiță prin împrejurimile parcului, casă cu casă, a întrebat vecinii, a dat anunțuri în ziare, dar fără succes. Nu și-a pierdut niciodată speranța și a continuat să meargă în parc mulți ani, până acum, visând neîncetat la ziua când, printr-o minune, va da de ea și o va întreba dacă mai păstra acele scrisori. Scrisori care ar putea fi unul din documentele cele mai importante ale unuia din cei mai importanți creatori ai secolului XX.

O operă a lui Kafka scrisă exclusiv pentru o singură persoană… o fetiță.

Și probabil cea mai frumoasă și lucidă dintre incursiunile lui literare.

În acele trei săptămâni epistolare, păpușa îi trimitea dragostea ei fetiței, zi de zi. Îi spunea că aventurile și călătoriile în străinătate o rețineau departe de ea. Iar la sfârșit, logodna, legământul și căsătoria au fost încheierea fericită a unei aventuri atât de extraordinare.  Copila trebuie că se împăcase încă de atunci cu pierderea păpușii.

Nu se știe nici dacă Kafka și fetița s-au mai întâlnit în parc până la prematurul sfârșit al scriitorului, câteva luni mai târziu…

În ceea ce mă privește, mi-am permis să inventez aceste scrisori, să duc povestea până la capăt și să-i dau un sfârșit imaginar. Ar fi putut fi acesta sau oricare altul și nu cred să aibă o prea mare importanță. Întâmplarea în sine este este atât de frumoasă că restul nu mai contează. Dar, evident, acele scrisori trebuie că au fost mult mai bune și mai lucide decât cele recreate de mine.

Jordi Sierra i Fabra

Deşi scrisorile s-au pierdut, ne-a rămas povestea lor.

Iată că un scriitor spaniol, un catalan, Jordi Sierra i Fabra s-a încumetat să le rescrie, partial. Sau, mai degrabă, a recreat atmosfera lor.  Şi a reuşit să scrie o carte plină de farmec, farmecul gingășiei din relația unui adult cu o fetiță.

Jordi Sierra i Fabra este un autor fabulos. Trăieşte în Barcelona şi are 72 de ani. Este o legendă a literaturii spaniole şi catalane. În 2012 vânduse, deja, în Spania, 10 milioane de cărţi. A scris peste 400 de titluri: romane, nuvele, povestiri, în principal pentru copii și adolescenți, dar şi eseuri, biografii şi poezie.

Jordi Sierra i Fabra

A primit foarte multe premii şi distincţii în Spania şi în America Latină. Iar în februarie, anul acesta, regina Spaniei, Doña Letizia, i-a înmânat Medalia de Aur pentru merit în domeniul Artelor pentru anul 2017. Un premiu pe care Ministerul Culturii din Spania i l-a acordat pentru întreaga sa operă literară şi pentru deplina sa dăruire culturii spaniole.

Jordi Sierra i Fabra cu Medalia de aur pentru merit în domeniul Artelor – 2017,  februarie 2019

LINK UTIL: http://www.cervantesvirtual.com/portales/sierra_i_fabra/

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.