KOSOVO: NU EXISTĂ, DAR ARE PROPRIA SA ARMATĂ

Kosovo este unul dintre multele lucruri absurde ale secolului XXI: există ca stat recunoscut de 110 țări din lume, iar pentru restul țărilor (România și Spania, printre ele) nu este decât un proiect ideal perfect, dar irealizabil în practică, adică, o entelehie politică. Economic, nu este viabil, însă este menținut (într-o stare de pseudo-sărăcie) de NATO, care are acolo un contingent de 4.000 de oameni. Existența sa este un coșmar, atât pentru Priștina și pentru marea sa dușmancă, Serbia, cât și pentru locuitorii acestor două state.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente pentru ca minusculul stat balcanic (11.000 km², 1.750.000 de locuitori cu un venit anual pe cap de locuitor de 3.750 $ ) să aspire la recordul incongruențelor, guvernul kosovar vrea să-și creze, acum, o armată.

De fapt, conducătorii de la Priștina vor să transforme FSK (Forțele de Securitate din Kosovo), un corp de salvare și de geniști, care are sarcina de a interveni în cazuri de catastrofe naturale, într-un mini-corp militar, dotat cu tot armamentul pe care slăbuțul buget statal și-l poate permite.

Forțele de Securitate din Kosovo

Decizia aceasta în sine nu ar merita decât un comentariu de stupefacție dacă nu ar exista și reacția Serbiei la acest proiect militarist al fostei sale provincii.

Istoria provinciei Kosovo este legată puternic de cea a Serbiei, căci, din stat medieval independent, a devenit, pentru mulți ani, provincie a Serbiei, și, pe urmă, regiune autonomă a unei Iugoslavii, în care ritmul și cadența le marca Serbia, și, din nou, provincie sârbească, după dispariția Iugoslaviei. În sfârșit, cu opoziția îndârjită a Belgradului, Priștina și-a proclamat unilateral independența, în 2008.

Aversiunea reciprocă sârbo-kosovară nu este doar o chestiune între cancelarii: populațiile acestor două țări se urăsc puternic, o ură care riscă să devină moarte în respectivele teritorii locuite de minorități ale celeilalte națiuni. Situația este foarte tensionată în zona din nord a Kosovo-ului unde locuiesc sârbi majoritari, care nu vor să fie kosovari.

Această încleștare sârbo-kosovară mai avea nevoie ca aspirația militaristă a Priștinei să aibă și un răspuns pe măsură din partea Belgradului… și acesta nu a întârziat să sosească. Președintele sârb, Aleksandar Vučić, a acuzat guvernul local din Kosovo că vrea să aibă o armată proprie doar pentru a-i alunga cu forța pe etnicii sârbi din zona de nord a provinciei.

Aleksandar Vučić

Și povestea aceasta absurdă și grotescă a culminat cu răspunsul kosovar pentru Vučić. Ramush Haradinai, șeful guvernului din Priștina, a afirmat că țara sa vrea să aibă propia sa armată “… pentru a ajuta, în viitor, forțele  NATO din Afganistan și Irak…”. Și a spus-o cu atâta seriozitate, încât figurează și în scris, ca declarație guvernamentală.

Ramush Haradinai

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

KOSOVO: EN EL LIMBO, PERO CON EJÉRCITO

Kosovo es uno de los múltiples absurdos del siglo XXI: existe como Estado para 110 naciones del mundo ( España, no) y para el resto no es más que una entelequia política. Económicamente no es viable, pero lo mantiene (en estado de pseudo pobreza) la OTAN, que ha destinado allá un contingente de 4.000 hombres. Y su existencia es una pesadilla tanto para Pristina y su archienemiga Serbia, como para los habitantes de ambos Estados.

Y por si todo esto no bastara para que el minúsculo país balcánico ( 11.000 km², 1.750.000 habitantes con una renta per cápita anual de 3.750 $ ) aspirara al record de las incongruencias, el Gobierno kosovar quiere crear ahora un Ejército.

Bueno, más que crear lo que pretenden los dirigentes de Pristina es transformar sus FSK (Fuerzas de Seguridad de Kosovo), un cuerpo de socorristas y zapadores encargados de intervenir en casos de catástrofes naturales, en un mini cuerpo militar dotado de todo el armamento que el magro presupuesto estatal pueda sufragar.

Fuerzas de Seguridad de Kosovo

La decisión en si no se merecería más que un comentario de estupefacción si no fuera por la reacción serbia ante el proyecto militarista de su antigua provincia.

Porque la historia de Kosovo está íntimamente imbricada en la de Serbia, pues de Estado medieval independiente pasó a ser largos años provincia serbia, luego región autónoma en una Yugoslavia en la que marcaba el paso Serbia y nuevamente provincia serbia tras la desaparición de Yugoslavia. Finalmente, y con la enrabiada oposición de Belgrado, Pristina proclamó unilateralmente su independencia en 2008.

La inquina serbo-kosovar no es solo cuestión de cancillerías : las poblaciones de ambas naciones se repudian pasionalmente, una pasión con riesgo de muerte en los respectivos territorios habitados por minorías de la otra nación. La situación es especialmente tensa en la región norteña de Kosovo, habitada mayormente por serbios que no quieren ser kosovares.

Este emparejamiento odioso serbo-kosovar requería que la aspiración militarista de Pristina tuviera una respuesta similar de Belgrado… y esta llegó a vuelta de correo. El presidente serbio, Alejandro Vucic, acusó al Gobierno de su ex provincia de querer tener un Ejército propio tan solo para echar a la fuerza de sus provincias septentrionales a la etnia serbia.

Alejandro Vucic

Y esta historia esperpéntica culminó con la respuesta kosovar a Vucic. Ramush Haradinai, jefe del Gobierno de Pristina, declaró que su país quiere tener un Ejército propio “…para ayudar en un futuro a las fuerzas de la OTAN destinadas en el Afganistán y el Irak…”. Y lo dijo tan seriamente que hasta figura por escrito como declaración gubernamental.

Ramush Haradinai

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.