COADA MOSCOVEI        Washington, Diana Negre

Perspectiva ca SUA să renunțe la tratatul asupra controlului rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune (INF), în vigoare de 30 de ani, a stârnit senzație în toată lumea și a motivat inevitabilele condamnări din partea Rusiei, care avertizează că se va declanșa o nouă cursă a înarmărilor.

Amenințările lui Trump, percepute ca încă niște izbucniri, printre multe altele, cu care ne-a obișnuit, nu numai că nu sunt noi, dar ar putea chiar să indice un început, deoarece este foarte posibil ca Washington să renunțe nu numai la armele INF, ci și la acordul START, semnat acum 31 de ani, cu surle și trâmbițe, care limita dezvoltarea rachetelor intercomtinentale.

Prin aceste acorduri, cele două supraputeri din vremea aceea, Uniunea Sovietică și SUA, se angajau să limiteze dezvoltarea  armelor atomice, și, cu toate că respectarea lor a fost departe de a fi exemplară, au constituit, totuși, singura garanție că proliferarea armelor atomice era limitată  și că cele două țări se străduiau să evite un război nuclear.

Dar, din 1987, când președintele din vremea aceea, Ronald Reagan, a ajuns la un acord cu liderul sovietic, Mihail Gorbachov, și din 1991, când sucesorul său, George H. Bush, a reînnoit acordurile, lumea s-a schimbat atât de mult, încât utilitatea ambelor tratate se vede – cel puțin de la Washington – ca având multe limitări.

Mai întâi, unuia dintre semnatarii acestor tratate i-a crescut o coadă chinezească, deoarece Rusia, moștenitoare și succesoare a URSS, cu toate că dispune încă de arsenale atomice, nu mai reprezintă amenințarea care a ținut lumea în mare tensiune, în timpul deceniilor de “război rece” cu SUA, și a ajuns să fie doar o piesă în angrenajul  Beijing-Washington.

Moscova din zilele noastre a moștenit slăbiciunea Moscovei de odinioară, slăbiciune pe care a exploatat-o intens președintele Reagan pentru a obține victoria în “războiul rece”: potențialul său economic este mult mai mic decât arsenalele de care dispune, considerabil inferior celui american.

În plus, există o mare diferență, deoarece, astăzi, nu mai trăim ca atunci într-o lume bipolară Washington-Moscova, căci a apărut un element nou – CHINA – care, pe lângă faptul că îi face umbră Rusiei, amenință direct supremația americană. Și nu pentru a stabili o lume cu trei poli, ci pentru a lua locul Moscovei și chiar pentru a înlătura SUA de pe primul loc.

În numai câteva decenii, China a devenit o putere economică, al cărei produs intern brut îl egalează, practic, pe cel al Americii, ceea ce face ca aspirațiile ei militare să devină o amenințare pentru Washington, mult mai mare decât a fost vreodată URSS.

Iar tratatele care controlau armele nu au fost semnate cu Beijing, ci cu Moscova, și tocmai pe acestea vrea să le anuleze președintele Trump. Vorbește, desigur, de faptul că rușii nu le-au respectat, însă Rusia, al cărei potențial economic este, aproximativ, cât cel al Texas-ului, nu mai preocupă atât de mult nici Pentagonul, nici Casa Albă. Căci, renunțarea la tratatele INF și START țintește spre Beijing și nu spre Moscova.

Cum China nu s-a angajat să-și limiteze dezvoltarea armelor, poate să-și sporească în voie arsenalele, să construiască rachete, să-și mărească controlul asupra mărilor din Asia, în timp ce SUA erau legate de acordurile semnate cu Moscova.

Experții militari americani atrag atenția asupra faptului că, dacă va continua expansionismul militar actual, China ar putea închide accesul Flotei a Șaptea a SUA la Marea Chinei și să desființeze scutul cu care America își protejează aliații asiatici: Taiwan, Japonia, Coreea de Sud și Filipinele.

Dacă Pentagonul are mână liberă pentru a dezvolta noi arme, este posibil ca și China să fie de acord să semneze un tratat de ne-proliferare, în caz contrar va fi nevoită să facă față unei curse a înarmărilor, în ceea ce deja unii observatori denumesc “cel de al doilea război rece”. Și tocmai în aceasta constă atu-ul actual al Americii: dacă se întâplă repede, avantajul economic al SUA va fi decisiv față de China, care va trebui să se descurce cu un produs intern brut identic cu cel american, dar la o populație de patru ori mai mare decât cea a SUA.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

LA COLETA DE MOSCU          Washington, Diana Negre

La perspectiva de que Estados Unidos abandone el tratado para control de armas atómicas de medio alcance (INF), en vigor desde hace casi 30 años, ha causado sensación en todo el mundo y ha motivado las inevitables condenas rusas que advierten de una nueva carrera de armamentos.

Las amenazas de Trump, vistas como uno más de sus muchos exabruptos, no solamente que no tienen mucho de nuevo, sino que podrían incluso indicar solamente un principio, ya que es muy posible que Washington no renuncie solamente al tratado de las armas INF, sino también al acuerdo START, firmado hace ahora 31 años a bombo y platillo, para limitar el desarrollo de los misiles intercontinentales.

Ambos acuerdos comprometían a las dos superpotencias del momento, la Unión Soviética y Estados Unidos, a limitar el desarrollo de sus armas atómicas y, si bien su cumplimiento dista mucho de ser ejemplar, es considerado como un seguro de que la proliferación de armas atómicas será limitada y que ambos países tratarán de evitar una guerra nuclear.

Pero, desde 1987, cuando el entonces presidente Reagan llegó a un acuerdo con el líder soviético Gorbachov, y desde 1991, cuando ocurrió otro tanto con su sucesor George H. Bush, el mundo ha cambiado tanto que – al menos desde Washington – la utilidad de ambos tratados tiene muchas limitaciones.

Para empezar, a uno de sus firmantes, le ha salido una coleta china, porque Rusia, la heredera y sucesora de la URSS, aunque sigue teniendo arsenales atómicos ha dejado de ser la amenaza que mantuvo al mundo en tensión durante los decenios de “guerra fría” con Estados Unidos y se ha convertido en una pieza del engranaje Pekín-Washington.

El Moscú de hoy ha heredado la debilidad del Moscú de otrora, que tanto explotó el presidente Reagan para lograr la victoria en la “guerra fría”: su potencial económico es muchísimo menor que sus arsenales y, sobre todo, muy inferior al norteamericano.

Pero hay una gran diferencia porque hoy en día ya no vivimos como entonces en el mundo bipolar Washington-Moscú, sino que ha aparecido un nuevo elemento – CHINA – que, además de hacer sombra a Rusia, amenaza directamente la supremacía norteamericana. Y no para llevarnos a un mundo tripolar, sino para tomar el lugar que ocupaba Moscú e incluso suplantar a Estados Unidos.

En pocas décadas, China se ha convertido en una potencia económica cuyo producto interior bruto es prácticamente igual al de Estados Unidos, lo que convierte sus aspiraciones militares en una amenaza para Washington mucho mayor de lo que probablemente nunca fue la URSS.

Pero los tratados de control de armamentos no se firmaron con Pekín sino con Moscú y son estos los que el presidente Trump quiere derogar. Es cierto que habla del incumplimiento ruso, pero Rusia, cuya potencia económica equivale aproximadamente a la del estado de Tejas, no hace perder el sueño ni al Pentágono ni a la Casa Blanca. La renuncia a los tratados de INF y de START apuntan hacia Pekín y no hacia Moscú.

Al no haberse comprometido a limitar su desarrollo armamentista, China puede seguir creciendo, construir misiles, ampliar su control marítimo en Asia, mientras Estados Unidos se ve limitado por sus acuerdos con Moscú.

Los expertos militares norteamericanos señalan que, de seguir el expansionismo militar actual, China podría cerrar el camino a la Séptima Flota norteamericana en el Mar de China y eliminar el escudo con que Estados Unidos protege a sus aliados asiáticos como Taiwan, Japón, Corea del Sur o Filipinas.

Si el Pentágono tiene mano libre para desarrollar nuevas armas, tal vez China se avenga a un tratado de no proliferación o, de no hacerlo, tendrá que enfrentarse a una carrera de armamentos en lo que algunos empiezan a describir como la “guerra fría II”. Y aquí está la baza norteamericana de hoy: si esto ocurre pronto, la ventaja económica de Estados Unidos todavía sería decisiva ante una China obligada a atender, con el mismo producto interior bruto, una población cuatro veces la norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.