SOLEIMANI, MITUL ÎMPĂRTĂȘIT

Încercarea de a câștiga războaie – sau niște înfruntări – pe câmpul de luptă sau doar în mințile supușilor este o constantă de-a lungul Istoriei, de la  acadienii, faraonii și aheii din Antichitate, până la americanii și iranienii din zilele noastre.

Iar dacă străduința de a câștiga laurii victoriei războinice în relatările proprii este o poveste lungă, să facă acest lucru împreună chiar și inamicii se întâmplă destul de rar. Ultimul caz în acest sens este cel al generalului iranian Kasim Soleimani, comandant al corpului expediționar „Kud”, ucis în urmă cu șase luni într-un atentat cu dronă de către SUA. În Iran și în lumea atlantică chiar și mai mult, Soleimani este ridicat în slăvi ca geniu al artei războiului din zilele noastre.

Autoritățile occidentale și iraniene au lăsat să scape în presă numai superlative despre Soleimani: strateg genial, organizator fabulos, poliglot, mag al rețelelor de spionaj, conoscător al mentalităților arabe și irano-irakiene etc. etc. Și pe deasupra, militar care obținea numai succese în orice război, luptă de gherilă sau lovitură ar fi întreprins.

Acum, privită dintr-o perspectivă ceva mai îndepărtată, figura lui Soleimani se așează pe niște dimensiuni mai normale. Pentru început, să semnalăm că imensa majoritate a isprăvilor sale războinice au avut loc în campaniile impotriva Statului Islamic (SI). Au fost campanii comune la care au participat: occidentali, iranieni, kurzi și irakieni guvernamentali. Se poate spune că au fost campanii în care toți participanții au fost imprescindibili pentru victoria finală…, incluzând aici și erorile comise de SI.

În al doilea rând, extrem de eficienta rețea de spionaj și coloană a cincea de care dispunea „Kud” în Irak era rezultatul vechii migrații politice spre Iran a oponenților dictatorului irakian, Sadam Hussein. Soleimani a avut meritul – important, dar nu exclusiv și nici decisiv – de a organiza aceste grupuscule și de a le integra în schema operativă a „Kud-ului”. La toate acestea, se mai adaugă faptul că nu era chiar un poliglot, căci în operațiile din Siria, avea destule probleme pentru a se înțelege în limba arabă.

Lui Soleimani trebuie să-i recunoaștem marele merit de a se fi înconjurat cu oameni foarte talentați, ca Abu Mahdi al Muhandis – șeful milițiilor irakiene, Kataib Hizbolá – un om pe care toată lumea îl recunoștea ca strateg mult superior lui Soleimani.

Să mai luăm în considerare și faptul că propaganda iraniană a prezentat lumii un Soleimani foarte radicalizat politic și un apropiat al „gardienilor revoluției”, când, în realitate, a fost un moderat, care încerca să colaboreze cu toate forțele, inclusiv cu cele ostile „gardienilor”.

În încercarea de a se înțelege cu toată lumea, Kasim Soleimani a mers foarte departe, și acum, post mortem, atât inamicii americani, cât și dificilii amici „gardieni” se întrec în a-l lăuda… căci, tuturor le aduce niște puncte în cont.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

SOLEIMANI, EL MITO COMPARTIDO

Lo de intentar ganar las guerras – o algunos enfrentamientos – en los campos de batalla o tan solo en las mentes de los súbditos es una constante general a lo largo de la Historia, desde los acadios, faraones y aqueos de la Antigüedad, hasta los estadounidenses e iraníes de hoy en día.

Y si esto de ganarse los laureles bélicos en los relatos propios tiene un larguísimo historial, lo de que lo hagan los enemigos al alimón se da más bien poco. El último caso registrado es el del general iraní Kasim Soleimani, comandante del cuerpo expedicionario iraní “Kud”, muerto hace seis meses en un atentado perpetrado por un dron de los EE.UU. En el Irán y aún más en el mundo atlántico, Soleimani es ensalzado como uno de los genios actuales del arte de la guerra.

Lo que las autoridades occidentales e iraníes han filtrado a la Prensa sobre Soleimani era superlativo: estratega genial, organizador fabuloso, políglota, mago de las redes de espionaje, conocedor de las mentalidades árabes e irano-iraquíes, etc. etc. Y por encima de todo, militar abonado al éxito en cuanta guerra, guerrilla o golpe de mano intervenía.

Ahora, desde una perspectiva más distante, la figura de Soleimani va adquiriendo dimensiones más normales. Para empezar, la inmensa mayoría de sus hazañas bélicas se han registrado en las campañas contra el Estado Islámico (EI). Han sido campañas mayormente conjuntas de occidentales, iraníes, kurdos y los iraquíes gubernamentales. Se puede decir que fueron campañas fuenteovejunjescas, en las que todos los participantes fueron imprescindibles para la victoria final…, incluyendo los errores del EI.

En segundo lugar, la eficientísima red de espionaje y quintacolumnistas de que disponía “Kud” en el Irak era fruto de la antigua migración política al Irán de los opositores al dictador iraquí, Sadam Hussein. Soleimani tuvo solo el mérito – importante, pero ni exclusivo ni decisivo – de organizar estos grupúsculos e integrarlos en el esquema operativo de “Kud”. A todo esto, tampoco era un consumado políglota y en las operaciones en Siria tenia bastantes problemas para entenderse en árabe. A Soleimani hay que reconocerle el enorme mérito de rodearse de gente de talento, como Abu Mahdi al Muhandis – jefe de las milicias  iraquíes, Kataib Hizbolá – un hombre al que todo el mundo reconocía como estratega muy superior a Soleimani.

A todo esto hay que tener en cuenta que la propaganda iraní presentó al mundo a un Soleimani políticamente muy radicalizado y próximo a los “guardianes de la revolución “, cuando en realidad era un moderado que trataba de cooperar con todas las fuerzas, incluso las hostiles a los “guardianes”.

Y en eso de entenderse con todos, Kasim Soleimani ha rizado el rizo y ahora, post mortem, tanto los enemigos estadounidenses, como los difíciles amigos “guardianes” compiten en alabarle… por la cuenta que les trae.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.