Robert Mueller

Un inchizitor în căutare de culpe            Washington,     Diana Negre

Săptămâna aceasta, americanii au putut să vadă primul capitol din ceea ce promite a fi un lung serial de investigații asupra campaniei prezidențiale de anul trecut, fără să existe vreun indiciu că procurorii sau publicul, în general, ar fi descoperit ceva.

Aceste investigații, inițiate pentru a descoperi -dacă a fost și în ce formă- un amestec rusesc în alegerile prezidențiale, se află în sarcina unui cunoscut și respectat personaj, cu un CV strălucitor, dar care, a fost numit pentru o misiune pe cât de vagă, pe atât de impenetrabilă. Dar, aceasta nu împiedică  să aibă un buget nelimitat și să dispună de cei mai buni juriști din țară, pentru a descoperi cât de cât ceva, fără altă grabă decât cea pe care o impune propriul său prestigiu personal, deoarece nu s-au stabilit nici termene, nici o dată limită pentru a-și prezenta rezultatele.

Nici cititorii americani, și cu atât mai puțin cei europeni nu vor putea înțelege ușor ce anume cercetează „procurorul independent”, Robert Mueller, fost director al FBI, investit, acum, cu puteri depline pentru a cheltui cât voiește și a urmări pe oricine voiește.

Numit în luna iunie de către Departamentul de Justiție, în strigătele opoziției și la capătul unei intense campanii a mijloacelor de informare progresiste, care nu încetau să-l acuze pe Donald Trump că, în cârdășie cu Rusia, s-a aranjat ca să-i smulgă lui Hillary Clinton președinția, Mueller a lansat, deja, primele acuzații împotriva a trei foști colaboratori ai președintelui Trump.

Hillary Clinton

Doi dintre ei se află în arest la domiciliu, cu o cauțiune de câteva milioane de dolari pentru a nu  fi întemnițați pentru presupuse delicte pe care le-ar fi comis, cu mulți ani înainte ca Trump să-și anunțe candidatura la președinție, fără nicio legătură cu alegerile: evaziune fiscală, spălare de bani, conturi în străinătate nedeclarate sau că nu s-au înregistrat ca reprezentanți ai unor țări străine atunci când au lucrat pentru acestea. Comit această ultimă infracțiune aproximativ 62 la sută dintre cei care lucrează în străinătate și, în ultimii 20 de ani, s-au deschis doar șapte acțiuni în justiție  pentru încălcarea unei legi aprobate în 1938, pentru a limita propaganda nazista în SUA.

Cel de al treilea acuzat, care nu a împlinit încă 30 de ani, a fost un bursier fără salariu în campania lui Trump, care s-a și declarat vinovat în capetele de acuzare formulate împotriva lui, dar care, judecând după informațiile strecurate de colaboratorii lui Mueller, este puțin probabil să ajungă la închisoare, deoarece vor cere pentru el o condamnare de la 0 la 6 luni. Rațiunea este de înțeles: infracținea sa nu este vreo colaborare cu Rusia, ci faptul că a dat informații false FBI-ului în legătură cu datele când a stabilit contactele sale cu Rusia.

Donald Trump

Ar fi destul de greu să-l condamne pentru că a colaborat cu Rusia, o țară care are relații diplomatice cu SUA și cu care nu sunt multe opreliști pentru a colabora.

Lucrul cel mai de neînțeles este: împotriva cui merg toate aceste investigații – nici contra lui Trump, nici contra vreunui colaborator de al său – căci, prin ele, se încearcă să se descopere gradul în care s-a amestecat Rusia în procesul electoral american. Și cum este vorba de o țară îndepărtată, cu conducători care nu locuiesc în SUA, este dificil de înțeles de ce are un procuror puteri atât de mari.

În schimb, este ușor de înțeles  faptul că victimele sale seamănă cu cele ale inchizitorilor de odinioară, care aplicau tortura pentru a smulge câte o mărturisire. Este clar că, cu atâția bani la dispoziție și cu o echipă de 16 juriști de categorie înaltă, pentru Mueller este o chestiune de prestigiu să descopere o infracțiune și să demonstreze că nu a primit inutil însărcinarea. Ceea ce se încearcă aici este ca, sub amenințarea de a petrece  ani buni într-o închisoare îndepărtată sau de a-și vedea bunurile puse sub sechestru, acuzații să-l denunțe pe Trump pentru orice lucru.

În cazul acesta, situația apare ceva mai complicată prin latura sa politică, atunci când avocații contractați de Mueller sunt, ca atâția alți funcționari sau alte personalități din Washington, aprigi democrați ale căror donații pentru Hillary Clinton și alți politicieni din partidul său sunt binecunoscute.

La fel de obscură este și figura juridică a Procurorului Independent, un post cu puteri depline pentru a descoperi orice, indiferent dacă are legătura sau nu cu afacerea care a dus la crearea sa, și care nu se află sub jurisdicția Departamentului de Justiție,- cu toate că acesta l-a numit în funcție – pentru a se evita orice conflict de interese.

Au existat în trecut și alți procurori faimoși, cel mai recent fiind Kenneth Starr, care a investigat afacerile amoroase ale lui Bill Clinton cu bursiera Monica Lewinski, niște episoade care au transformat în seriale de televiziune telejurnalele din SUA și din străinătate, la sfârșitul secolului trecut.

Atât de epuizată a rămas țara și scena politică de aventurile și neplăcerile lui Starr, încât s-a desființat postul de Procuror Independent, ceea ce nu a avut mare efect, deoarece, iată, acum s-a reînființat pentru o figură nouă, ne permanentă, numită după niște hoinăreli politice, de către Departamentul de Justiție.

Acuzația formulată de Starr în momentele acelea nu se referea, teoretic, la afacerile amoroase ale lui Bill cu Monica, ci la infracțiunea de a fi mințit, atunci când a spus că nu este adevărat. Acum, Mueller va complica și mai mult lucrurile, deoarece investigația a fost lansată pentru  a descoperi o „cârdășie”, dar, asemena concubinaj nu există în Codul Penal american, astfel încât, dacă s-ar reuși să fie demonstrat, nu ar fi un caz tipizat pentru tribunale.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Kenneth Starr

Un inquisidor en busca de un delito              Washington,       Diana Negre

Esta semana, los norteamericanos han podido vivir el primer capítulo de lo que promete ser un largo serial de las investigaciones de la campaña presidencial del año pasado, sin que haya indicios de que ni los fiscales que estudian el caso, ni el público en general hayan descubierto nada.

Estas investigaciones, lanzadas para descubrir si hubo y en qué forma injerencia rusa en las elecciones presidenciales, están a cargo de un personaje conocido y respetado, con un historial brillante, pero a quien se ha nombrado para una misión tan vaga, como inescrutable. Esto no impide que tenga un presupuesto ilimitado y a los mejores juristas del país para descubrir algo sin más premura que le imponga su propio prestigio personal, porque no hay plazos que limiten sus investigaciones, ni fecha límite en que deba presentarlas.

Ni los lectores norteamericanos, ni muchísimo menos los del otro lado del Atlántico, lo tienen fácil para entender lo que está investigando el “fiscal independiente” Robert Mueller, ex director del FBI y ahora investido con plenos poderes para gastar cuanto quiera y perseguir a quien quiera.

Nombrado el pasado junio por el propio Departamento de Justicia, ante el clamor de la oposición demócrata y una intensa campaña de los medios informativos progresistas que no paraban de acusar a Donald Trump de confabularse con Rusia para arrancar la presidencia de las manos de Hillary Clinton, Mueller acaba de lanzar sus primeras acusaciones contra tres ex-colaboradores del presidente Trump.

Dos de ellos están bajo arresto domiciliario con una fianza de varios millones para no ingresar en prisión por supuestos delitos cometidos años antes de que Trump anunciara su candidatura a la presidencia y que no tienen relación con las elecciones: evasión fiscal, lavado de dinero, cuentas no declaradas en el extranjero y no haberse registrado como representantes de un país extranjero.  Este último delito lo cometen nada menos que el 62% de los que actúan como tales y, en los últimos 20 años, tan solo se emprendieron siete acciones judiciales por violar una ley aprobada en 1938, para limitar la propaganda nazi en Estados Unidos.

El tercer acusado, que aún no ha cumplido los 30 años, era un becario sin sueldo en la campaña de Trump y se ha declarado ya culpable de los cargos que se le imputan, pero, según han filtrado los colaboradores de Mueller, es improbable que nunca pise una cárcel, porque piensan pedir para él penas de 0 a 6 meses. La razón es comprensible: su delito no es haber colaborado con Rusia, sino haber dado información falsa al FBI en cuanto a las fechas de sus contactos con Rusia.

Y lo cierto es que costaría condenarlo por colaborar con Rusia, un país que tiene relaciones diplomáticas con Estados Unidos y con el que no hay pocas prohibiciones de colaborar.

Lo más incomprensible de toda esta situación es contra quién se dirigen estas investigaciones: ni contra Trump, ni contra ninguno de sus colaboradores, sino que tratan de descubrir el grado de injerencia rusa en el proceso electoral norteamericano. Dado que se trata de un país lejano, cuyos dirigentes no viven en Estados Unidos, cuesta comprender que un fiscal tenga tantos poderes.

Lo que ya es fácil de comprender es que sus víctimas se parezcan a las de los inquisidores de otrora, que aplicaban la tortura para conseguir alguna confesión. Porque está claro que, con tanto dinero en sus manos y un equipo de 16 juristas de altos vuelos, para Mueller es cuestión de prestigio descubrir algún delito y demostrar que no se le ha nombrado inútilmente. Lo que se busca aquí es que, bajo la amenaza de pasar años en una prisión remota o ver embargados sus bienes, los acusados denuncien a Trump de cualquier cosa.

En este caso, la situación se ve algo más complicada por el componente político, toda vez que los abogados contratados por Mueller son, como tantos funcionarios y personalidades de Washington, fervientes demócratas cuyas donaciones a Hillary Clinton y otros políticos de su partido están bien documentadas.

Igualmente oscura es la figura jurídica del Fiscal Independiente, un cargo que tiene plenos poderes para descubrir lo que sea, tanto si está relacionado o no con el asunto que originó su nombramiento, y que no está bajo la jurisdicción del Departamento de Justicia,- a pesar de que éste le haya nombrado – para evitar cualquier conflicto de intereses.

Hubo otros fiscales famosos en el pasado, el más reciente, Kenneth Starr, dedicado a indagar los devaneos amorosos de Bill Clinton con la becaria Mónica Lewinski, unos episodios que convirtieron en seriales televisivos los diarios y los informativos dentro y fuera de EEUU, a finales del pasado siglo.

Bill Clinton

Monica Lewinski

Tan agotado quedó el país y el escenario político de las aventuras y desventuras de Starr, que se eliminó la oficina del Fiscal Independiente, lo que no ha servido de mucho, porque la han resucitado en una figura nueva, no permanente, nombrada según los vaivenes políticos por el Departamento de Justicia.

La acusación de Starr en aquellos momentos no se refería, teóricamente, a los devaneos de Bill con Mónica, sino al delito de mentir cuando los negó. Ahora, Mueller tiene que rizar el rizo, porque la investigación se lanzó por “colusión”, pero tal contubernio no figura en el Código Penal norteamericano de forma que, si consiguiera demostrarlo, no tendría caso tipificado para los tribunales.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.