Două convenții pentru două Americi Washington, Diana Negre
Cu încheierea Convenției Republicane, joia trecută, în SUA, totul e gata pentru ultimul tronson din campania electorală, care, în mod tradițional, începe în septembrie, a doua zi după ultima sărbătoare estivală a Zilei Muncii, care, anul acesta, cade pe data de 7 ale lunii.
Atât Joe Biden, cât și Donald Trump au urmat liniile previzibile: candidatul democrat a încercat să o scalde pentru a satisface noile curente mai radicale și progresiste, cât și pe centriștii și, în mod special, marea masă de independenți, care își schimbă preferințele politice foarte frecvent. O săptămână mai târziu, Trump a reafirmat pozițiile care l-au adus la Casa Albă, acum patru ani, cu toate că a încercat, din nou, să întindă o mână grupurilor care, în mod tradițional, sunt democrați, mai ales, populației negre.
În acest scop, Trump a adus la Convenție diferiți oratori negri care au vorbit despre avantajele economice pe care președinția sa le-a creat pentru ei și pentru comunitățile lor. Au venit și niște femei care au semnalat că, departe de a fi un macist, Trump întodeauna a oferit oportunități profesionale femeilor. Chiar și familia sa a încercat să îndulcească imaginea de persoană necontrolată și eratică a președintelui, cu toate că este improbabil ca elogiile fiicei și soției sale să cântărească mai mult decât dovezile adunate în patru ani de președinție și încă doi de campanie.
Ceea ce pare a fi clar în aceste momente este că, oricât s-ar strădui ambele partide să-i convingă pe alegători că învingătorul va fi președintele tuturor, fiecare dintre ele apelează în mod clar la partizanii săi, care deja se tem că vor fi prejudiciați în cazul în care câștigă candidatul rival.
Pentru trumpiști, o guvernare Biden va încerca să impună un sistem socialist atât de extrem, încât va aduce în SUA o tiranie populară asemănătoare cu cea sovietică, în timp ce democrații văd în Trump un om grosier, un investitor care nu respectă normele și îi disprețuiește pe toți cei care nu gândesc ca el.
În aceste condiții, lunga cariera politică a lui Biden, cândva criticat pentru moderația sa, contează puțin. Același lucru se întâmplă cu realizările economice ale lui Trump, care au încetat atunci când țara a fost paralizată de pandemie. Aceste lucruri erau previzibile în procesul electoral american, care nu se caracterizează tocmai prin moderație.
Ceea ce se pare că îi preocupă cel mai mult pe democrați acum este dacă Biden va putea să se înfrunte verbal cu Trump, în dezbaterile pe care cei doi aspiranți la președinție le vor avea în faza finală a campaniei. Însă, nu e preocupat numai Partidul Democrat pentru ceea ce pare a fi o senilitate crescândă a candidatului său, ci – indirect – și Trump, de teamă ca Biden să nu fie char atât de fragil pe cât se așteaptă unii.
Astfel, președinta Camerei Reprezentanților, democrata Nancy Pelosi, apără, acum, o teză pe care au început să o prezinte unii jurnaliști de orientare democrată, și anume: să fie desființate dezbaterile. Pelosi consideră că Biden n-ar trebui să se coboare în fața unui rival atât de grosier, postură care este o noutate în lupta politică americană. L-a acuzat pe Trump de comportament urât atunci când a avut dezbateri cu Hillary Clinton, acum patru ani, ceea ce, după părerea sa, l-a descalificat pentru a se mai înfrunta și cu Biden.
Pe lângă înfruntările dintre cei doi candidați, mai există o dezbatere în stradă și pe stadioanele sportive: dacă mulți sportivi cunoscuți renunță să mai joace în semn de respingere a lui Trump, mulți dintre cei care au votat pentru actualul președinte se sperie de tulburările continue din diferite orașe, care au devenit adevărate câmpuri de luptă cu răniți și chiar cu morți: este ceva ce anunță ce va fi țara cu un guvern democrat.
Între timp, sondajele tot reduc distanța dintre cei doi candidați: avantajul pe care îl are Biden față de Trump, este mai mic decât cel pe care l-a avut Hillary Clinton față de același Trump, în această fază a campaniei.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Dos convenciones para dos Américas Washington, Diana Negre
Con el cierre de la Convención Republicana, este pasado jueves, todo está listo en Estados Unidos para el último tramo de la campaña electoral, que empieza tradicionalmente en Septiembre, al día siguiente de la última celebración estival, el Día del Trabajo, que, este año, cae en el día 7.
Tanto Joe Biden, como Donald Trump siguieron las líneas previsibles: el candidato demócrata intentó mantenerse en la cuerda floja para satisfacer tanto a las nuevas corrientes más radicales y progresistas, como a los centristas del partido y, especialmente, a la gran masa de independientes que cambian sus preferencias políticas con frecuencia. Una semana más tarde, Trump reafirmó las posiciones que le llevaron a la Casa Blanca, hace cuatro años, aunque también intentó, de nuevo, extender una mano a los grupos tradicionalmente demócratas, especialmente la población negra.
Para ello, Trump hizo aparecer en la Convención a varios oradores negros que hablaron de las ventajas económicas que su presidencia había representado para ellos y sus comunidades. También acudieron mujeres para señalar que, lejos de ser un machista, siempre ha dado oportunidades profesionales a las mujeres. Finalmente, su familia trató de dulcificar la imagen de personalidad descontrolada y errática del presidente, aunque es improbable que todos los elogios de su hija y su mujer pesen más que la evidencia acumulada en cuatro años de presidencia y casi dos de campaña.
Lo que parece claro, en estos momentos, es que, por mucho que ambos partidos traten de convencer a los votantes de que el vencedor será el presidente de todos, cada uno sólo apela claramente a sus seguidores, quien ya temen verse perjudicados seriamente si gana el candidato rival.
Para los trumpistas, un gobierno Biden tratará de imponer un sistema socialista tan extremo que traerá a los Estados Unidos una tiranía popular semejante a la soviética, mientras que los demócratas tan solo ven en Trump un hombre grosero, un inversor que se salta las normas y desprecia a cuantos no piensan como él.
En estas condiciones, la larga carrera política de Biden, otrora criticado por su moderación, cuenta poco. Y lo mismo ocurre con los logros económicos que Trump consiguió, pero que acabaron cuando el país quedó paralizado por la pandemia. Ambas cosas eran previsibles en un proceso electoral como el americano, que no se caracteriza por su moderación.
Lo que ahora parece preocupar más a los demócratas es si Biden tendrá la capacidad de enfrentarse verbalmente a Trump en los debates que los dos aspirantes a la presidencia tienen en la fase final de la campaña. Pero, no preocupan sólo al Partido Demócrata por lo que parece ser una senilidad creciente de su candidato, sino – indirectamente – también a Trump, por temor a que Biden no resulte tan frágil como muchos esperan.
Así, la presidenta de la Cámara de Representantes, la demócrata Nancy Pelosi, defiende ahora una tesis que empezaron a presentar algunos periodistas filo demócratas, que es la de anular los debates. En el caso de Pelosi, considera que Biden no debería rebajarse ante un rival tan grosero, postura que constituye realmente una novedad en la lucha política norteamericana. Incluso acusó a Trump de malos modales cuando debatió a Hillary Clinton, hace cuatro años, algo que, a su parecer, lo habría de descalificar para enfrentarse a Biden.
Al margen del enfrentamiento entre ambos candidatos, hay otro debate que se realiza en calles y estadios deportivos: si muchos deportistas populares renuncian a jugar en señal de rechazo a Trump, muchos de quienes votaron por el actual presidente se asustan ante los continuados disturbios en las calles de varias ciudades, convertidas en auténticos campos de batalla con heridos y hasta víctimas mortales: es algo que ven como un precursor de lo que sería el país con un gobierno demócrata.
Entre tanto, las encuestas van reduciendo las distancias entre ambos candidatos: la ventaja que hoy Biden le lleva a Trump, es menos que la que hubo entre Hillary Clinton y Trump en esta fase de la campaña.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Actuala criză bielorusă se poate rezuma spunând că este un compendiu de păcate ale dictaturii. Iar Lukașenko, președinte al Republicii chiar de la crearea ei, le-a comis pe toate.
Primul și cel mai mare dintre ele este că nu a știut – sau nu a putut – să împiedice o continuă decădere economică a țării. Când Belarus a fost o republică a URSS-ului, nivelul ei de viață a fost unul dintre cele mai înalte din Uniune și cel mai înalt înregistrat vreodată în toată istoria țării.
Tocmai acesta a fost argumentul – să se mețină sructurile, mentalitățile și abordările economice din era comunistă – cu care Aleksandr Lukașenko a câștigat primele alegeri din Repubică, dar și pe următoarele patru. Eternul președinte a îndeplinit toate aceste promisiuni, cu excepția celei economice. Din cauza lui, desigur, însă și din cauză că Rusia lui Putin nu este suficient de bogată pentru a-și asigura satisfacerea propriilor ei necesități simultan cu cele ale Belarusului.
Eșecul economic este demolator în oricare parte a lumii și în orice sistem politic. Însă impactul său asupra conviețuirii este virulent dacă regimul este unul autoritar vlăguit. Represiunea lui Lukașenko împotriva oponenților – ceva mai mult de 7.000 de deținuți în cele cinci legislaturi – sunt o biată poșircă polițienească în comparație cu „epurările” staliniste din anii 30.
Lukașenko, orbit de dorința nestăpânită de a rămâne la putere, nu și-a dat seama că, cu toate că îi băga în închisoare pe oponenți și câștiga alegerile practic fără opoziție, managementul său de guvernare îi anihila tot mai mult adeziunea populară. A reușit cea mai rea constelație posibilă a unei dictaturi: să fie foarte urât de toată lumea, și, în același timp, să fie puțin temut.
Ca și cum nu era suficient, sprijinul vital financiar și politic venit din afară, din partea Federației Ruse a lui Putin, insuficient, l-a sacrificat, în ultimii ani, când a trebuit să facă uz, pentru ochii opiniei publice bieloruse, de independentism, amânând „ad calendas grecas” proiectul macro-economic transnațional promovat de Kremlin.
Pentru a completa tabloul negativ al situației, să spunem că Lukașenko are apucăturile unui clasic „aparatcik” al URSS-ului stalinist – format în rândurile forțelor armate și al cadrelor de partid – apucături cu care își alungă adepții și prietenii. Anecdota care ilustrează cel mai bine această trăsătură a sa este confruntarea pe care a avut-o cu cel care a fost ministru german de externe – Westerwelle, liberal și cunoscut homosexual – pe la începutul secolului. Westerwelle a spus public că Lukașenko era „… ultimul dictator din Europa…”, la care președintele bielorus a replicat că „…e mai bine să fii dictator, decât homosexual…”
Guido Westerwelle
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
MINSK: PECADOS DE DICTADURA
La actual crisis bielorrusa se puede resumir, diciendo que es un compendio de pecados de dictadura. Y Lukashenko, presidente de la República desde su creación a finales del siglo pasado, los ha cometido todos.
El primero y mayor de todos es que no ha sabido – o podido – impedir una constante decadencia económica del país. Cuando Bielorrusia fue una de las repúblicas de la URSS, su nivel de vida era uno de los más altos de la Unión y el más alto registrado en toda la historia de la nación.
Fue justamente con este argumento – mantener las estructuras, mentalidades y planteamiento económicos de la era comunista – con lo que Alexander Lukashenko ganó los primeros comicios de la República y las cuatro siguientes. Pero el presidente eterno cumplió todas estas promesas, salvo la económica. Por defectos propios, evidentemente, pero posiblemente también, o aún más, porque la Rusia de Putin no es lo bastante rica como para atender al mismo tiempo sus propias necesidades y las de Bielorrusia.
El fracaso económico es demoledor en cualquier parte del mundo y con cualquier sistema político. Pero su incidencia sobre la convivencia resulta virulenta, si coincide con un régimen autoritario a medio gas. Las represiones de Lukashenko contra los disidentes – algo más 7.000 encarcelamientos en cinco legislaturas – resultan aguachirle policial en comparación con las “purgas” estalinistas de los años 30.
Lukashenko, cegado por su permanencia en el poder, no se percató que si bien metía en la cárcel a los disidentes y ganaba los comicios prácticamente sin oposición, su gestión gubernamental aniquilaba cada vez más la adhesión popular. Había logrado la peor constelación posible de una dictadura: ser muy odiado y poco temido.
Para colmo, a su máximo apoyo financiero y político exterior – la Federación Rusa de Putin – lo sacrificó en los últimos años al alardear, por mor de la opinión pública bielorrusa, de independentismo y aplazando “ad calendas grecas” el proyecto macroeconómico transnacional promovido por el Kremlin.
Culmina el cuadro negativo de la situación, el que Lukashenko tenga los modales de un clásico “aparatchik” de la URSS estalinistas – formado en las filas de las fuerzas armadas y los cuadros del partido – con lo que se gana pocos seguidores y menos amigos. La anécdota que mejor ilustra este rasgo es su confrontación con el que fue ministro de Exteriores alemán – Westerwelle, liberal y conocido homosexual – a principios de siglo. Westerwelle dijo públicamente que Lukashenko era “…el último dictador de Europa…”, a lo que el presidente bielorruso replicó que “…era mejor ser dictador que marica…”
Guido Westerwelle
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Caritatea începe cu noi înșine: afacerea politică Washington, Diana Negre
La Congresul SUA, la fel ca la Casa Albă, au ajuns multe persoane cu bani puțini. Și, mai ales la Casa Albă, mai ales în ultima vreme, majoritatea s-au îmbogățit.
Nu este nu lucru surprinzător și nici nu este neapărat un indiciu de corupție: în definitiv, americanii înșiși acceptă principiul conform căruia „afacerea Statelor Unite este banul” (the bussines of the USA is money) iar oamenii politici de la Washington nu se sfiesc să urmeze acest principiu.
Unii legiuitori vin de la început cu mari averi pe posturile lor, și nu numai cei din Partidul Republican. Printre democrați, care, în ultima vreme, se străduiesc să apară ca păstori ai săracilor, există personaje, cum este liderul Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, care posedă o avere de peste o sută de milioane de euro. Nu a câștigat atâția bani în Camera inferioară și nici în vreo muncă anterioară, căci niciodată nu a avut nevoie să muncească sau să câștige un salariu. Fiică a primarului din Baltimore, care e bănuit că ar fi avut ceva legături cu mafia locală, Nancy s-a născut în abundență, iar acum, încasează, anual, peste 200 de mii de euro de la Congresul american, însă suma aceasta este nimic în comparație cu averea ei personală.
Însă, nu Pelosi are cea mai mare avere din Congres, căci sunt alți cinci congresmani mai bogați decât ea și mulți alții cu pușculițele pline, dar și vreo cincizeci care n-au decât datorii… bancare. Sunt personaje care obțin ușor credite pentru a efectua diferite investiții, iar soliditatea veniturilor lor ca oameni politici și garanția pe care o oferă postul pe care îl ocupă fac ca unii dintre ei să aibă datorii de peste un milion de euro.
Adevărul este că toți au un salariu anual garantat de peste 150 de mii de euro, la care se adaugă indemnizațiile de reprezentare și întreținere, toate plătite de contribuabili. Însă, aceste venituri nu ar fi suficiente pentru a garanta datorii de zece ori mai mari, dacă n-ar fi influența de care se bucură, grație fotoliilor pe care le ocupă și care le permit să rezolve tot felul de probleme.
Dacă sunt mulți legiuitori federali (535 de senatori și congresmani), totuși, cei care într-adevăr primesc bani mulți sunt președinții. Unii dintre ei, ca Wilson, Rockefeller, Kennedy sau Bush, au venit la Casa Albă cu averi personale considerabile. De fapt, averile i-au ajutat să ajungă pe cea mai înaltă funcție în stat, căci campania electorală este foarte costisitoare.
Însă, așa cum au demonstrat personaje ca Barak Obama sau Bill Clinton, se pot obține bani din alte locuri, datorită afinităților ideologice, dorinței de putere sau beneficiilor pe care le aduce amiciția cu Casa Albă, deoarece sunt mulți care donează milioane ca să obțină victoria candidatul lor favorit.
Să luăm exemplul lui Bill și Hillary Clinton, puțin armonizați ca soți. Ei formează, însă, o excelentă echipă politică și financiară. După ce au plecat de la Casa Albă, Hillary Clinton a spus că erau „ruinați” când și-au terminat mandatul prezidențial, ceea ce nu se potrivea cu afirmațiile bărbatului ei, care, puțin mai înainte, tocmai declarase că nu se temea de viitorul care îi aștepta: „atâta timp cât sănătos și am energii, nu vom avea probleme cu banii”. Jurnaliștii se întrebau cum era posibil ca, după opt ani de serviciu excelent, casă gratis și un salariu anual de peste 250 mii de euro, să mențină un asemenea nivel de viață, fără să posede o mare avere personală.
Și într-adevăr nu au fost probleme, însă, atât soția lui cât mai ales el au muncit zdravăn pentru a menține nivelul de viață cu care erau obișnuiți. Salariul lui Hillary ca senatoare de New York putea să acopere doar cheltuielile de bază, deoarece cei aproximativ 150.000 de mii de euro nu ajungeau pentru a plăti un pălățel în cartierul exclusiv Georgetown din Washington, unde avea să locuiască ea, ca senatoare. În plus, mai exista elegantul edificiu în apropierea orașului New York, în care stătea mai mult fostul președinte. Desigur și el își primește pensia, care împreună cu cheltuielile de întreținere se ridică la peste 800.000 de euro. În fond, nici el și nici ea nu au de ce să-și facă griji pentru siguranța lor, deoarece contribuabilul american va acoperi cheltuielile pentru o securitate comparabilă cu cea pe care au avut-o când au stat la Casa Albă, cât timp unul dintre ei va fi în viață.
Însă, toate acestea nu au fost de ajuns pentru a rămâne la același nivel de viață, iar această sarcină i-a revenit mai ales bărbatului din casă, care s-a deșălat călătorind la prima clasă sau cu avioane private pentru a ține conferințe în jurul lumii, în schimbul a 250 până la 500 de mii de dolari conferința. Și nevasta lui a contribuit la întreținerea casei cu pensia ei relativ modestă de senatoare și cu niște conferințe, cu toate că nereușita ei electorală de acum patru ani a redus considerabil interesul pentru ele, iar onorariile ei au căzut cu 87%.
Mai recent este cazul familiei Obama, care a venit la Casa Albă cu fonduri puține și, în plus, prima doamnă s-a văzut nevoită să renunțe la munca ei de avocată pentru a-i fi alături președintelui. Desigur, salariul președinților se poate economisi în totalitate, însă ei au fost nevoiți să facă față cheltuielilor foarte mari cu școlile private pentru cele două fiice ale lor, deoarece acestea au fost la una dintre cele mai scumpe școli din Washington, alături de vlăstarii altor elite politice și mai ales financiare, căci Sidwell Friends, care s-a însărcinat să aibă grijă și de unica fiică a soților Clinton, percepe cheltuieli anuale de școlarizare, per elev, de 35.000 de euro.
Aceasta nu înseamnă că Obama sau Clinton recomandă accesul la școlile de elită pentru toată lumea: ambii au fost apărători ai școlilor publice, la fel ca alți luminători ai Partidului Democrat care-și trimit copiii la școli private. În privința aceasta au un mare sprijin popular printre rezidenții din cartierele scumpe, unde școlile publice (educația publică este finanțată cu impozitele pe cadastru) sunt excelente, dar și printre săracii care nu pot plăti școli private și locuiesc tocmai în zonele unde impozitele cadastrale sunt mici și, ca în orice lucru, dacă se plătește puțin, nici nu se obține mult.
Soții Obama
Ei bine, dacă soții Obama au sosit la Casa Albă fără avere personală, când au plecat și-au cumpărat un mic palat în zona cea mai elegantă a Washingtonului, unde au hotărât să rămână pentru ca fiicele lor să-și poată completa educația în centre privilegiate. Palatul a costat vreo șapte milioane de euro, dar au șansa, neplăcută pentru ei, să fie vecini cu alt milionar pe care îl detestă profund: Ivanka Trump, fiica actualului președinte.
Iar în această privință, Trump este puțin mai diferit: a venit gata bogat la Casa Albă, urmând exemplul altor președinți, cum au fost Kennedy și Hoover, și a renunțat din prima zi la salariul de președinte, pe care îl donează în fiecare lună, ridicându-se, anual, la 350.000 de euro.
Dar, familia Obama nu va mai fi vecină cu Trump în cea de-a doua reședință pe care tocmai și-au cumpărat-o în locul favorit al elitelor politice, Martha’s Vineyard, într-o insulă din statul Massachussets, pentru care au plătit peste 10 milioane de euro. La fel ca și Clinton, nu au adunat această avere prin mijloace ascunse, ci, în bună parte din drepturile de autor ale lui Barak Obama, pe lângă conferințele pe care bărbatul și nevasta le-au ținut în diferite locuri din lume.
Donald Trump
Conferințele sunt, de fapt, sursa acestor bani și de ele nu beneficiază numai foștii președinți: dacă Obama primește, în prezent, 400.000 $ pentru fiecare conferință, Bill și Hillary Clinton au strâns 150 de milioane, în primii lor 15 ani de când au plecat de la Casa Albă, cu toate că, în ultima vreme, sunt cotați cu mult mai puțin. George Bush primește 200.000 și nu rămân mult în urmă alte personaje care au ocupat funcții înalte: fostul vicepreședinte, Al Gore, încasează până în 100.000, Condolezza Rice (fostă secretar de stat), 150.000, Ben Bernanke (fost președinte al rezervei federale) între 200 și 400 de mii, colegul său, Alan Greenspan, 250,.000, la fel ca Arnold Schwarzeneger, fost actor și fost guvernator al Californiei.
Mulți dau o bună parte din bani unor organizații de caritate, însă, mai înainte, au aplicat pricipiul conform căruia caritatea începe cu propia persoană: din diferite partide și crezuri politice, de stânga și de dreapta, de origini umile sau patriciene, toți se înscriu la câte o prebendă pe care le-o oferă faima și trecutul lor.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
La caridad empieza por uno mismo: el negocio de la política Washington, Diana Negre
Bill y Hillary Clinton
Al Congreso de Estados Unidos, igual que a la Casa Blanca, han llegado muchas personas de poco dinero, pero, en las últimas décadas, la mayoría se han hecho ricos, empezando por la Casa Blanca.
No es sorprendente y ni siquiera necesariamente señal de corrupción: a fin de cuentas, los propios norteamericanos aceptan el principio de que “el negocio de Estados Unidos es el dinero” (the bussines of the USA is money) y los políticos de Washington no se quedarán atrás en seguir este principio.
Algunos legisladores llegaron ya con grandes fortunas a sus escaños, y no solamente del Partido Republicano. Entre los demócratas, quienes últimamente insisten en presentarse como los pastores de los pobres, hay personajes como la líder de la Cámara de Representantes Nancy Pelosi, cuya fortuna estimada es superior a los 100 millones de euros. No la ganó en la Cámara Baja, ni en ningún trabajo anterior, pues jamás en su vida tuvo necesidad de trabajar y de ganarse un sueldo. Hija del alcalde de Baltimore, a quien se le sospechaban afinidades con la mafia local, creció en la abundancia y ahora cobra más de 200 mil Euros anuales en el Congreso, pero esta cantidad es una minucia frente a su fortuna personal.
Pelosi no tiene la mayor fortuna del Congreso, sino que hay otros cinco más ricos que ella en la Cámara y muchos otros con huchas repletas, si bien alrededor de una cincuentena no tienen más que deudas…de tipo empresarial. Son personajes capaces de conseguir créditos para financiar diversos tipos de inversiones y la solidez de sus ingresos como políticos y el aval que su oficio representa es tal, que algunos deben más de un millón de euros.
Cierto es que todos tienen garantizado un sueldo de más de 150 mil euros anuales, al que se suman gastos de representación y mantenimiento de oficina, todos a cargo de los contribuyentes. Pero estos sueldos no permitirían avalar deudas diez veces mayores, si no fuera por la influencia de que disfrutan gracias a sus escaños, que les permiten resolver todo tipo de problemas.
Si los legisladores federales son muchos (535 entre senadores y congresistas), quienes realmente se llevan la palma a la hora de cobrar son los presidentes. Algunos, como Wilson, Rockefeller, Kennedy o Bush, llegaron a la Casa Blanca con una fortuna personal considerable. En realidad, esta fortuna les sirvió para llegar a la primera magistratura del país, pues financiar una campaña electoral es una empresa de elevado costo.
Pero como demostraron personajes como Barak Obama o Bill Clinton, el dinero se puede sacar de otros lugares: ya sea por afinidades ideológicas, deseo de poder o cálculo de los beneficios que puede aportar una amistad con la Casa Blanca, hay muchos donantes millonarios dispuestos a apostar por la victoria de su candidato favorito.
Tomemos como ejemplo a Bill y Hillary Clinton, poco avenidos como matrimonio, pero excelente equipo como socios políticos y financieros. Poco después de salir de la Casa Blanca, Hillary Clinton dijo que estaban “arruinados” al acabar su término presidencial, algo que contradecía las afirmaciones de su consorte, quien poco antes había declarado a la prensa que no temía por su futuro económico: “mientras yo esté sano y tenga energías, no van a haber problemas económicos”. Los periodistas se preguntaban cómo, después de ocho años de excelente servicio, casa gratis y un sueldo superior a los 250 mil euros anuales, iban a poder mantener un nivel de vida semejante sin tener una gran fortuna personal.
Bill y Hillary Clinton
Y realmente no hubo problema, pero tanto su mujer como especialmente él, tuvieron que trabajar duro para mantener el nivel de vida a que estaban acostumbrados. El sueldo de Hillary como senadora por Nueva York tan solo podría cubrir los gastos más básicos, pues los cerca de 150.000 mil euros no bastaban para pagarse una mansión en el exclusivo barrio de Georgetown en Washington, donde ella tenía que residir como senadora. Estaba además su elegante edificio en las afueras de Nueva York, donde pasaba más tiempo el ex presidente. Naturalmente, él también cobra su pensión que, sumada a gastos de mantenimiento, se eleva a más de 800.000 euros. Además, ni él ni ella se han de preocupar por su seguridad, pues el contribuyente americano cubrirá los gastos de una protección semejante a los tiempos de la Casa Blanca, mientras uno de los dos siga en vida.
Todo esto no era suficiente para mantener su nivel de vida y este algo estuvo principalmente a cargo del hombre de la casa, quien se deslomó viajando en primera clase o en aviones particulares para dar conferencias alrededor del mundo, a cambio de 250 a 500 mil dólares. Su mujer también contribuyó al mantenimiento del hogar con su relativamente modesta pensión de senadora y con algunas conferencias, aunque su derrota electoral de hace 4 años redujo mucho el interés y sus honorarios cayeron en nada menos que un 87%.
Más reciente es el caso de la familia Obama, que llegó a la Casa Blanca con escasos fondos y, además, la primera dama tuvo que renunciar a su trabajo de abogada para atender sus obligaciones al lado del presidente. Naturalmente, el sueldo de los presidentes se puede ahorrar en su casi totalidad, pero ellos tuvieron que enfrentarse a los elevados costos de las escuelas privadas de sus dos hijas, quienes asistieron a una de las escuelas más caras de Washington, donde se codearon con los retoños de otras élites políticas y sobre todo financieras, pues Sidwell Friends, que también se encargó de cuidar a la única hija de Clinton, tiene una matrícula anual de unos 35,000 Euros.
Barack Obama y su mujer
Esto no significa que los Obama o los Clinton recomienden acceso a las escuelas de élite para todos: ambos han sido paladines de las escuelas públicas, igual que otras luminarias del Partido Demócrata que también mandan a sus hijos a las escuelas privadas. Y en esto tienen un gran apoyo popular entre los residentes de barrios caros, donde las escuelas públicas (la educación pública se financia con los impuestos del catastro) son excelentes, pero no tanto entre los pobres que no se pueden pagar la escuela privada y viven precisamente en zonas donde los impuestos catastrales son bajos y, como en todo, si se paga poco no se consigue mucho.
La familia de Barack Obama
Pues bien, los Obama que llegaron a la Casa Blanca sin fortuna personal, se compraron al salir una mansión en la parte más elegante de Washington, donde decidieron quedarse para que sus hijas pudieran completar su educación en los centros de privilegio. Esta casa tenía un costo aproximado de 7 millones de Euros, aunque lamentablemente para ellos son vecinos precisamente de otro millonario al que desprecian profundamente: Ivanka Trump, hija del actual presidente.
Y Trump es en esto algo distinto: llegó ya rico a la Casa Blanca y, siguiendo el ejemplo de otros presidentes como Kennedy y Hoover, renunció desde el primer día a cobrar su sueldo, que dona todos los meses y asciende a unos 350.000 euros anuales.
Los Obama no tendrán de vecinos a los Trump en la segunda residencia que acaban de comprar en el lugar favorito de las élites políticas, Martha’s Vineyard, en una isla del estado de Massachussets, por la que han pagado más de 10 millones de euros. Como los Clinton, no amasaron esta fortuna con tapujos sino en buena parte con los derechos de autor de Barak Obama, además de las conferencias que marido y mujer hayan podido dar en diversos lugares del mundo.
Donald Trump
Y es que las conferencias son la fuente principal de tanto dinero y no benefician solo a los expresidentes: si Obama está cobrando ahora hasta de 400.000 $ por cada una, Bill y Hillary Clinton se llevaron 150 millones en los primeros 15 años desde que dejaron la Casa Blanca, si bien últimamente su cotización es mucho más baja. George Bush recibe unos 200.000 y no le van muy a la zaga otros personajes con altos cargos: el exvicepresidente Al Gore cobra hasta 100.000, Condolezza Rice (ex secretaria de estado), 150.000, Ben Bernanke (ex presidente de la reserva federal) entre 200 y 400 mil, su colega Alan Greenspan, 250,000, lo mismo que Arnold Schwarzeneger, ex actor y ex gobernador de California.
Muchos dan buena parte a organizaciones caritativas pero antes aplicaron el principio de que la caridad que empieza por uno mismo: de diferentes partidos y credos políticos, de izquierda a derecha, de orígenes humildes o patricios, todos se apuntan a las prebendas que les ofrece su fama y su historial.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În actualele demonstrații antiguvernamentale din Belarus, opoziția arborează steaguri în roșu și alb, iar în locurile unde poliția i-a linșat pe demonstranți, zac flori roșii și albe. Culorile acestea sunt încărcate cu un simbolism istoric… și exprimă respingerea față de președintele Aleksandr Lukașenko.
Actuala Republică Belarus s-a născut acum 25 de ani – în urma prăbușirii URSS și odată cu ea și a Republicii Socialiste Sovietice Belarus (RSSB) – cu ajutorul lui Lukașenko, cel care a hotărât ca steagul noii republici să fie tot cel vechi al RSSB, dar căruia i s-au adăugat niște ornamente folclorice marginale în alb și roșu. În secolul trecut, cele trei încercări nereușite de a dobândi independența s-au făcut sub un stindard roșu și alb.
Aleksandr Lukașenko
Aspectul cel mai complicat al actualei crize prin care trece țara este că, dacă problema sa este evidentă – Lukașenko a pierdut sprijinul maselor – în schimb, rațiunea de a fi a revendicărilor naționaliste nu este limpede. Căci Republica nu se deosebește de Rusia în ziua de azi mai mult decât se deosebea în secolul X, când stăpânii feudali locali s-au eliberat de sub suveranitatea Kievului. Limba bielorusă este pentru ruși o rusă năpădită de neologisme poloneze, iar pentru polonezi o poloneză rea, plină de neologisme rusești. Iar, dacă din punct de vedere idiomatic situația e confuză, din punct de vedere istoric este și mai mult.
Căci Rutenia, cum se numea în Evul Mediu, a devenit cunoscută ca Rusia Albă, pentru a se deosebi de Rusia care era ocupată de mongolii – o rasă galbenă – lui Ginghis Han și Kublai Han. În Occident, denumirea de Rusie Albă (traducerea formulării rusești) apare de abia prin secolul XVI. Numai în timpul în care regatul lituano-polonez și-a atins maxima întindere (includea și Ucraina Occidentală) legătura etnică, culturală și sentimentală a bielorușilor nu a fost cu Rusia.
Această înrudire strânsă dintre Rusia și Belarus se vede peste tot. În economie, 80% din comerțul exterior al bielorușilor se îndreaptă spre Rusia, iar între cele două țări nu există taxe vamale. În istoria recentă, actualul steag – copiat după cel al RSSB – a fost adoptat în urma unui plebiscit, aprobat de 75% din populație. În faza finală a URSS, când Gorbaciov a fost secretar general al PC, RSSB avea cel mai înalt nivel de viață din toată Uniunea. În nenorocirea cauzată de catastrofa nucleară de la Cernobîl, Belarus a suferit tot atât de mult ca și Ucraina.
Aleksandr Lukașenko și Vladimir Putin
Pentru naționaliștii bieloruși cei mai încăpățânați, această legătură strânsă cu Rusia înseamnă un mare obstacol. Pe de o parte, mulți bieloruși nu vor o distanțare ostilă de „fratele mai mare”. Pe de alta, în Rusia actuală, alianța cu Minsk este o piesă cheie în toată structura și strategia militară față de Occident; este piesa la care nu se poate renunța.
Toate acestea ne îndeamnă să credem că o posibilă soluție, chiar probabilă, a situației actuale va fi ca Moscova să-l lase pe Lukașenko să cadă și să accepte, pentru moment, o figură din opoziție (poate, Victor Babariko, închis de Lukașenko) ca președinte…„de probă”, păstrând steagul actual al țării.
Viktor Babariko
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
BIELORRUSIA: UN PAÍS EN POS DE UN PASADO
En las actuales manifestaciones antigubernamentales de Bielorrusia la oposición enarbola banderas rojiblancas y en los lugares en que la policía linchó manifestantes, yacen flores rojas y blancas. Y es que esos colores van cargados de un simbolismo histórico… y de expresión del repudio al presidente Alexander Lukashenko.
Porque la Bielorrusia actual nació hace 25 años – a raíz del hundimiento de la URSS y con ella, su República Socialista Soviética Bielorrusa (RSSB) – de la mano de Lukashenko, quien impuso como bandera del nuevo país la de la antigua RSSB a la que se le añadieron unos ornamentos marginales folklóricos en blanco y rojo. El siglo pasado los tres intentos malogrados de independencia bielorrusa se hicieron bajo un estandarte rojo y blanco.
Aleksandr Lukașenko
El aspecto más complicado de la actual crisis del país es que si su cuita actual es evidente – Lukashenko ha perdido el apoyo de las masas -, en cambio la razón de ser de las reivindicaciones nacionalistas no lo es. Porque la República se diferencia hoy en día tan poco de Rusia como en el siglo X, cuando los señores feudales locales se liberaron de la soberanía de Kiev. El idioma bielorruso es para los rusos un idioma ruso plagado de neologismos polacos y para los polacos, un mal polaco infestado de neologismos rusos. Y si idiomáticamente la situación es confusa, históricamente lo es aún más.
Porque Rutenia, como se llamaba en la Edad Media, pasó a ser conocida como Rusia Blanca para diferenciarse de la Rusia que estaba ocupada por los mongoles – raza amarilla – de Gengis Khan y Gubilai Khan. En Occidente la denominación de Rusia Blanca (traducción de la formulación rusa) aparece sólo a partir del siglo XVI. Solamente durante los años de máxima extensión del reino lituano-polaco, (que se extendió hasta la Ucrania Occidental) la referencia étnica, cultural y sentimental de los bielorrusos no fue rusa.
Ese estrecho parentesco entre Rusia y Bielorrusia aflora por doquier. En lo económico, el 80% del comercio exterior bielorruso se dirige a Rusia y entre los dos países no existen gravámenes aduaneros. Y en la historia inmediata, la bandera actual – calcada de la de la RSSB – fue adoptada tras un plebiscito aprobado por el 75% de la población. En las postrimerías de la URSS, cuando Gorbachov fue secretario general del PC, la RSSB gozaba del nivel de vida más alto de toda la Unión. Incluso en las desgracias el parentesco hizo acto de presencia y la catástrofe nuclear de Chernóbil causó casi tantos daños en Ucrania como en Bielorrusia.
Para los nacionalistas bielorrusos más empecinados, esta estrecha vinculación a Rusia significa un gran obstáculo. Por un lado, buena parte de los propios bielorrusos no quieren un distanciamiento hostil del “gran hermano”. Y en la Rusia actual, la alianza con Minsk es pieza clave de toda su estructura y estrategia militar de occidente; es pieza irrenunciable.
Todo esto induce a pensar que una salida posible, incluso probable, de la situación actual sea que el Kremlin deje caer a Lukashenko y acepte de momento a una figura de la oposición (por ejemplo, Victor Babariko, encarcelado por Lukashenko) como nuevo presidente… “a prueba”, manteniendo la bandera actual del país.
Viktor Babariko
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Cu alegerea senatoarei de California, Kamala Harris, pentru a fi candidată la vicepreședinția SUA, aspirantul la Casa Albă, Joe Biden, a adus în prim plan o femeie care mai e și de culoare, două cerințe care par a fi obligatorii anul acesta. Harris va ajuta la păstrarea fidelității alegătorilor lui Biden, însă nu e clar dacă va aduce, în luna noiembrie, și multe voturi în plus.
Dacă trecem în revistă grupurile care favorizează Partidul Democrat, în general și în mod specific pe candidatul prezidențial Biden, vedem că unul îl va vota fără condiții: cel al democraților progresiști, cărora nu e nevoie să le facă mari concesii, deoarece sunt votanți democrați fideli și tradiționali, care niciodată nu s-au gândit să-și schimbe partidul. Însă, sunt și unii mai radicali, pe care senatoarea Harris e posibil să nu-i mulțumească, deoarece propriile ei poziții ar putea să nu fie suficient de radicale. În ceea ce îi privește pe democrații de centru, aceștia formează un grup care nu o dată a votat cu câte un republican, așa cum s-a întâmplat în 1980 cu „democrații lui Reagan” și e posibil să-l fi votat, cel puțin unii dintre ei, și pe Trump, în 2016.
Kamala Harris
În plus, există marea masă a „independenților”, hotărâți să nu se angajeze de partea nimănui și să-l urmeze pe candidatul care îi va atrage cel mai mult sau, cum s-ar putea întâmpla peste trei luni, să-l voteze pe cel care li se va părea cel mai puțin periculos.
Este greu de descoperit pe care dintre aceste grupuri de alegători „veleitari” îi va inflența Kamala Harris să-i dea voturile lui Biden, în viitoarele alegeri din luna noiembrie. Pentru moment, rămâne să fie definit domeniul în care Harris se va putea desfășura. Și sunt evidente punctele sale slabe, în care va putea fi atacată.
Să începem cu istoria familiei sale: este exact opusul imaginii pe care ea s-a străduit să o cultive de când a apărut în postura de candidată în această campanie electorală. În aceste momente, în care Partidul Democrat s-a lansat într-o imagine progresista extremă și în care se accentuează prejudecățile rasiste, cu greu va putea Harris să-și folosească biografia și nici proveniența rasială pentru a atrage elementele cele mai radicale,nici măcar să modifice pozițiile Americii anti-elitiste care au votat pentru Trump.
Căci senatoarea de California nu provine dintr-o familie de imigranți de culoare, grup dezavantajat și cu dificultăți: e lucru știut că părinții ei au venit în SUA, dar nu pentru a-și câștiga existența făcând curățenie în case sau muncind la câmp. Tatăl său s-a născut într-o familie înstărită din Jamaica, și a urmat cursurile universitare la Londra, iar după aceea, a venit în California pentru a-și completa doctoratul, devenind profesor universitar de Economie la prestigioasa universitate Stanford. Mama ei a venit din India pentru a-și lua doctoratul în Medicină și a rămas pentru a se dedica cercetării oncologice.
Iar dacă originile familiei ei nu sunt umile, nu e umilă nici situația sa actuală, deoarece soțul ei nu e de culoare: e un avocat alb și cât se poate de „anglo”, Douglas Emhoff, anglo atât la chip, cât și la nume.
Ca lucrurile să fie și mai dificile, propriul ei tată, Donald Harris, a recunoscut că familia sa a avut sclavi în Jamaica.
Dacă acest „pedigree” al familiei sale îi slăbește poziția în fața unor votanți săraci sau negri, el nu atrage nici cealaltă Americă, aceea care e tăcută și care muncește în fabrici, în exploatări agricole, între Munții Apalași și cei Stâncoși, și în care zace un puternic resentiment împotriva elitelor urbane de pe cele două coaste, atlantică și pacifică.
Însă Harris are un atu în favoarea ei, sau mai bine zis, îi oferă un important sprijin lui Biden. Căci, dacă în mod obișnuit, candidații la vicepreședinție nu prea aduc voturi multe celui care vrea să ocupe o vreme Casa Albă, în această campanie, Harris are o mai mare importanță decât vicepreședinții din alegerile anterioare: mulți se tem că Biden, dacă ajunge în Biroul Oval, nu va reuși să-și termine mandatul, din cauză că ar prezenta o pierdere senilă a facultăților sale.
Harris este cu 23 de ani mai tânără decât el,cu o carieră strălucitoare.Pare să aibă facultățile fizice și mentale necesare pentru a ocupa postul de președintă,în cazul în care va fi necesar și, dacă se va întâmpla așa,este foarte posibil să câștige viitoarele alegeri prezidențiale, reușind ceea ce Hillary Clinton nu a putut câștiga acum 4 ani: să fie prima femeie președintă a SUA.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
¿Candidata de quién? Washington, Diana Negre
Joe Biden y Kamala Harris
Con la selección de la senadora de California, Kamala Harris, como su candidata para la vicepresidencia de Estados Unidos, el aspirante a la Casa Blanca, Joe Biden, ha elegido a una mujer y de color, dos requisitos que parecen obligados este año. Y, si Harris ayudará a mantener la fidelidad de sus votantes, no está muy claro que le sirva para añadir muchos votos en noviembre.
Si repasamos los grupos que favorecen al Partido Demócrata en general y específicamente al candidato presidencial Biden, vemos que hay unos incondicionales: los demócratas progresistas, a los que no es necesario hacer grandes concesiones, pues son fieles votantes demócratas y los tradicionales que nunca han pensado en cambiarse de partido. Pero, también están los más radicales, a quienes la senadora Harris tal vez no satisfaga, pues sus posiciones podrían no ser lo suficientemente radicales. En cuanto a los demócratas de centro, es un grupo que en más de una ocasión ha dado su voto a un republicano, como ocurrió en 1980 con los “demócratas de Reagan” y posiblemente también, se decantaron, al menos en parte, por Trump, en 2016.
Está además la gran masa de “independientes”, decididos a no comprometerse con nadie y seguir al candidato que más les atraiga o, como podría ocurrir en menos de tres meses, por el que menos peligroso les parezca.
Kamala Harris y su marido Douglas Emhoff
Con Kamala Harris, cuesta descubrir en cuáles de estos grupos de votantes “veleidosos” influirá para que den su voto a Biden, en las elecciones de noviembre. De momento, está por definir el campo al que Harris puede apelar y son evidentes los puntos débiles por los que la podrán atacar.
Empecemos por su historia familiar, contraria a la imagen que ha tratado de cultivar desde que se presentó como candidata presidencial en esta campaña. En estos momentos, en que el Partido Demócrata está lanzado a una imagen progresista extrema y en que acentúan los prejuicios racistas, Harris difícilmente podrá utilizar su biografía, ni su procedencia racial para atraer a los elementos más radicales, ni tampoco para modificar las posiciones de la América anti elitista que votó por Trump.
Porque la senadora de California no proviene de una familia de inmigrantes de color, grupos normalmente desaventajados y con dificultades: ciertamente, sus dos progenitores inmigraron a Estados Unidos, pero no para ganarse el pan limpiando casas o trabajando el campo, sino que su padre, nacido en una familia pudiente de Jamaica, cursó sus estudios universitarios en Londres, antes de trasladarse a California para completar su doctorado y convertirse en catedrático de Economía en la prestigiosa universidad de Stanford. Su madre llegó de la India para doctorarse en Medicina y se dedicó a la investigación oncológica.
Kamala Harris
Si sus orígenes familiares no son humildes, tampoco lo es su situación familiar actual, porque su marido tampoco es de color, sino el abogado blanco y “anglo”, Douglas Emhoff, tan anglo de aspecto como de nombre.
Para ponérselo más difícil, su propio padre, Donald Harris, reconoció que su familia fue propietaria de esclavos en Jamaica.
Si este “pedigree” familiar debilita su posición ante votantes pobres o negros, tampoco atrae a la “otra América”, esta América silenciosa que trabaja en fábricas, oficinas o explotaciones agrícolas entre los montes Apalaches y las Rocosas y que arrastra un fuerte resentimiento contra las élites urbanas y costeras.
Pero Harris tiene ahora otra baza en su favor, o mejor dicho ofrece un apoyo importante a Biden. Porque si habitualmente los candidatos a la vicepresidencia no aportan muchos votos al que quiere ocupar la Casa Blanca, en esta campaña Harris tiene una importancia mayor que en elecciones anteriores: muchos temen que Biden, si llega a la Oficina Oval, no conseguirá acabar su mandato a causa de lo que parece una pérdida senil de facultades.
Harris, 23 años más joven que él y con una carrera brillante, parece tener las facultades físicas y mentales necesarias para ocupar su cargo en caso de que fuera necesario y, si esto ocurriese, es muy posible que ganase las siguientes elecciones presidenciales y conseguiría lo que Hillary Clinton no pudo lograr hace 4 años: convertirse en la primera mujer presidente de Estados Unidos.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Explozia care a distrus o considerabilă parte din Beirut a putut fi un accident sau un sabotaj, însă, în orice caz, a fost un epitaf cumplit pentru un Stat care nu a existat niciodată.
În mod oficial, da!, a figurat pe hărți și în documente diplomatice o țară cu numele Liban, însă această entitate politică, ivită în 1943 din colonialism (protectorat francez, după prăbușirea sultanatului otoman), niciodată n-a reușit să fie o țară adevărată. Pe teritoriul său conviețuiau, fără alt liant decât traficul comercial, multe religii – creștini maroniți, catolici, copți și ortodocși; musulmani suniți și șiiți, druzi etc. -, multe etnii, trei limbi (araba libaneză, araba clasică și franceza) fără pic de conștiință că toți și ficare dintre ei aparțineau aceleiași țări.
Cum nu putea fi altfel, acest castel politic de nisip a supraviețuit cu chiu cu vai unui șir nesfârșit de crize și războaie, mai ales datorită Alianței Atlantice și a banilor. Adică, datorită încăpățânării puterilor occidentale de a avea în Orientul Apropiat o ipotetică „țară afină” și grație impulsului mercantil al locuitorilor Libanului – poate singura trăsătură într-adevăr comună a tuturor libanezilor – s-a creat, o vreme, prosperitate și bunăstre în acest colț de lume.
Însă sub această haină politică, domnea un gol enorm: în Liban nu a existat putere militară sau polițienească reală, nu a existat vreun program social-politic care să fi fost stabilit prin consens de vreo majoritate. În acest vid nu au întârziat să năvălească probleme dintre cele mai acute și înveninate din Orientul Mijlociu: Palestina și mesianismul șiit al iranienilor.
Primul impact distructiv asupra Libanului l-a adus problema palestiniană. S-a întâmplat în 1970, când combatanții OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) au fost alungați împreună cu famiile lor din Iordania și și-au ridicat alte baze în Liban. Năvala palestiniană a stricat fragilul echilibru etnic și social și a declanșat un război civil, întreținut și agravat de Israel.
Nici n-au apucat să se cicatrizeze bine rănile țării din această încleștare, și vidul de putere a făcut ca, în absența bunăstării comerciale de altădată, Republica Libaneză să găsească în subvențiile iraniene pentru Hizbolah (gherila șiită anti-israeliană), niște subvenții care au ajuns să fie, în ziua de azi, un trist surogat pentru securitatea socială…
Dacă la toate aceste antecedente se adaugă deflagrația celor aproape trei mii de tone de azotat de amoniu, depozitate de patru ani întregi în portul din Beirut, e firesc să ne îndoim de faptul că explozia a fost accidentală. Cu atât mai mult cu cât un fotograf a prins „ca din întâmplare” momentul exploziei, iar protestele populare au izbucnit imediat – ca și cum ar fi fost pregătite – și au fost masive și întărite cu oameni sosiți din țările vecine.
Toate acestea ne îndeamnă să credem că, mai mult decât un accident, explozia a fost lovitura de grație politică administrată unui regim – cel al profesorului universitar Hassan Diab –, instaurat în luna februarie a acestui an, și care nu mulțumea pe nimeni, în schimb irita puternic (datorită toleranței față de Hizbolah) puterile sunite din Orientul Mijlociu.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
LÍBANO, ÉRASE UNA VEZ…
La reciente explosión que arrasó buena parte de Beirut pudo haber sido un accidente o un sabotaje, pero, en cualquier caso, ha sido un horrendo epitafio para un Estado que no ha existido nunca.
Oficialmente, sí que ha figurado en los mapas y los documentos diplomáticos un país denominado Líbano, pero esa entidad política surgida en 1943 del colonialismo (protectorado francés tras el hundimiento del sultanato otomán) no llegó jamás a ser una auténtica nación. En su territorio convivían casi sin más vínculo que el tráfico comercial muchas religiones – cristianos maronitas, católicos, coptos y ortodoxos; musulmanes sunitas y chiitas, drusos, etc. -, muchas etnias, tres idiomas (árabe libanés, árabe clásico y francés) y ninguna conciencia de pertenecer todos y cada uno al mismo país.
Como no podía ser menos, ese castillo de naipes político sobrevivió a trancas y barrancas un sinfín de crisis y guerrillas ante todo a causa de la Alianza Atlántica y el dinero. Es decir, por el empeño de las potencias occidentales de tener en el Oriente Próximo una hipotética “nación afín” y porque el empuje mercantil de los moradores del Líbano – quizá el único rasgo realmente común de todos los libaneses – había creado una burbuja de bienestar en ese rincón del mundo.
Pero debajo del manto político imperaba un enorme vacío: ni existía en el Líbano un poder militar o policial real, ni había un programa sociopolítico consensuado por una mayoría. Y en ese vacío no tardaron en irrumpir los problemas más agudos y emponzoñados del Oriente Medio : Palestina y el mesianismo chiita de los iraníes.
El primer impacto destructor del Líbano lo dio el problema palestino. Fue en 1970, cuando los guerrilleros (y sus familias) de la OLP (Organización para la Liberación de Palestina) fueron echados de Jordania y erigieron en el Líbano sus bases. La irrupción palestina rompía el frágil equilibrio étnico y social y surgió de seguida una guerra civil azuzada y agravada por Israel.
Apenas mal cicatrizado el país de esa confrontación, el vació de poder determinó que a falta del bienestar comercial de otrora, la República Libanesa encontrase en las subvenciones iraníes a Hizbolá (la guerrilla chiita anti Israel), unas subvenciones que hoy en día vienen a ser un triste sucedáneo de la seguridad social…
Si a todos estos antecedentes se añade la sorprendente deflagración de casi 3.000 tn de explosivos que llevaban cuatro años largos almacenados en el puerto beirutí, es legítimo dudar de que la explosión fuera accidental. Tanto más, si se tiene en cuenta que un fotógrafo captó “casualmente” el momento de la explosión y que las protestas populares surgieran de inmediato – como si ya estuvieran preparadas -, fueran masivas y reforzadas con gente venida de las naciones vecinas.
Todo esto induce a pensar que más que un accidente, la explosión fue la estocada política final a un régimen – el del catedrático universitario Hassan Diab – instaurado en febrero de este año y que no satisfacía a nadie e irritaba mucho (por su tolerancia con Hizbolá) a las potencias sunitas del Oriente Medio.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Că Alexander Lukașenko nu urma să fie reales președinte al Belarusului, pentru a șasea oară consecutiv, în alegerile din 9 august 2020, a crezut, de data aceasta, mai multă lume ca niciodată; mai ales, datorită a trei femei: „înlocuitoarele”. La ora adevărului, Lukașenko a câștigat din nou copleșitor, ca toți autocrații.
Aceste trei femei au fost: Svetlana Tihanovskaia, c principală candidată a opoziției, și colaboratoarele ei Maria Kolsnikova și Veronica Zepkalo. Ele s-au prezentat la alegerile prezidențiale în locul bărbaților lor, care fuseseră înlăturați din cursa electorală de către guvern, în urma unor acuzații lipsite de temei, însă suficiente pentru ca o rigididate juridică să-i bage, pentru o vreme, la închisoare.
Lui Lukașenko, care conduce țara cu metode neostaliniste, i s-au opus, dintotdeauna, mișcări democratice, dar rivalul său adevărat este Putin, președintele rus, care are ca scop prioritar în politica sa externă realizarea unei confederații cu Kazahstan și Belarus (și cu Ucraina, înainte de criza Maidanului). Lukașenko a tot încercat să evite subiectul, căci nu putea să-i spună clar Moscovei că nu e de acord (de ajutorul economic și politic al Kremlinului depinde supraviețuirea sa și a guvernului său), a tergiversat proiectul inventând tot felul de piedici interne, pentru a trage de timp.
Alexander Lukașenko
Însă, nemulțumirea publică a crescut în Belarus pe măsură ce situația economiei și a libertății politice se înrăutățea, ceea ce l-a determinat pe Lukașenko să declare, în plină secesiune ucraineană, că „…numai el putea să oprească, în Minsk, un al doilea Maidan…”. Dacă bielorușii l-au crezut sau nu, nu vom ști niciodată, însă la Kremlin afirmația a fost înțeleasă ca un refuz definitiv la aspirațiile confederaliste ale lui Putin. Și de atunci, opoziția parlamentară și stradală – mai ales aceasta din urmă – față de Lukașenko a reizbucnit cu forță; cu forță și mai ales cu imaginație.
Alexander Lukașenko
Cu atât de multă imaginație, încât, în campania electorală din anul acesta, opoziția și-a mobilizat simpatizanții cu un cântec celebru pe finalul comunismului sovietic: e cântecul sindicaliștilor polonezi ai sindicatului Solidarnosci care începea așa: „…să dărâmăm aceste ziduri, să dărâmăm aceste închisori…”
Belarus nu este acum Polonia comunistă din anii 80, iar Putin nu este Brejnev. Însă, spre îngrijorarea Minskului, Kremlinul continuă să fie Kremlin, iar visele rusești de grandoare le-au avut țarii, Sovietul Suprem și le are și Putin…
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
LAS TRES GRACIAS DE MINSK
Svetlana Tihanovskaya
Que Alexander Lukashenko no fuera reelegido presidente de Bielorrusia por sexta vez consecutiva en los comicios de la semana pasada se lo ha creído esta vez más gente que nunca; ante todo a causa de tres mujeres : “las sustitutas”. A la hora de la verdad, Lukashenko volvió a ganar abrumadoramente, como todos los autócratas.
Estas tres mujeres eran Svetlana Tihanovskaya, como candidata principal de la oposición, y sus colaboradoras Maria Kolsnikova y Verónica Zepkalo que se presentaban a las presidenciales en sustitución de sus maridos/parejas que habían sido apartados de la carrera electoral por el Gobierno con acusaciones insubstanciales, pero suficientes para que un rigorismo jurídico los lleve provisionalmente a la cárcel.
A Lukashenko, quien gobierna el país con métodos neo estalinistas, se le han enfrentado desde siempre movimientos democráticos, pero su auténtico y más temible rival es Putin, el presidente ruso, quien tiene como meta prioritaria de la política exterior rusa una confederación con Kazakstán y Bielorrusia (y Ucrania, antes de la crisis del Maidan). Y Lukashenko ha tratado de marear la perdiz en este tema; ya que no podía decirle claramente que no a Moscú (de cuya benevolencia económica y política depende la supervivencia de su país y de su Gobierno), ha ido dando largas al proyecto e inventándose impedimentos domésticos para alargar el compás de espera.
Alexander Lukașenko
Pero el descontento público ha ido creciendo en Bielorrusia a medida que empeoraba la economía y la libertad política, situación que le llevó a Lukashenko a declarar en plena secesión ucraniana que “…sólo él podía impedir en Minsk un segundo Maidan…”. Si los bielorrusos se lo creyeron o no, no se sabrá nunca, pero en el Kremlin la afirmación se entendió como una negativa definitiva a las aspiraciones confederalistas de Putin. Y desde entonces la oposición parlamentaria y la callejera – sobre todo esta – a Lukashenko comenzaron a rebrotar con fuerza; con fuerza, pero sobre todo con imaginación.
Con tanta imaginación que en la campaña electoral de este año la oposición movilizaba a sus simpatizantes con una canción celebre en las postrimerías del comunismo soviético: la canción de los seguidores polacos de Solidarnosc que comenzaba: “…derribemos estos muros, derribemos estas cárceles…”
Claro que la Bielorrusia de hoy no es la Polonia comunista de los 80 y que Putin no es Brézhnev. Pero para inquietud de Minsk, el Kremlin sigue siendo el Kremlin, y los sueños de grandeza rusos siguen presentes con los zares, con el soviet supremo o con Putin…
Alexander Lukașenko y Vladimir Putin
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Cronica din cealaltă Americă: procese care aduc milioane Washington, Diana Negre
Cu greu s-ar putea găsi ceva care să arate mai bine diferențele dintre cele două Americi, decât actuala criză cauzată de COVID -19. Coronavirusul nu face distincție între condițiile sociale sau regiunile geografice ale victimelor sale, însă circumstanțele sunt foarte diferite pentru America din zona urbană, situată pe cele două coaste, cu spitale mari și centre de cercetare, și cealaltă, care produce alimente și muncește în întreprinderile din marile întinderi rurale, unde sunt puține spitale și cu resurse limitate.
Pe lângă avantajele evidente ale funcționarilor, bancherilor și avocaților, care se refugiază în casele lor, unde unii dintre ei pot să lucreze în telemuncă, toți continuă să încaseze bani și sunt foarte puțin expuși contagiului, în timp ce restul țării, care nu se bucură de asemenea privilegii, trebuie să facă față unor costuri în plus: procesele pe care avocații se pregătesc să le înceapă pentru a compensa victimele boli COVID -19.
Sunt vreo o sută de miliarde de dolari pe care cabinetele de avocați încearcă să le scoată de la spitale, magazine sau întreprinderi care ar putea avea niște bani. Atât pentru infectările de până acum, cât și pentru cele care ar putea să aibă loc, pe măsură ce școlile, bisericile, hotelurile sau magazinele își reiau activitățile normale.
Avocații își ascut cuțitele pentru a cere compensații pentru orice „neglijență” care să fi cauzat contagiul sau situația actuală care este posibil să nu ofere garanții suficiente. Aceasta înseamnă niște costuri exorbitante pentru cei care sunt țintele proceselor lor, nu numai pentru despăgubirile care li se vor cere, dar și pentru cheltuielile pe care vor trebui să le facă pentru a se apăra, pe lângă noile măsuri pe care vor trebui să le aplice.
Sunt costuri juridice foarte mari pentru întreprinderile acuzate, deoarece cabinetele de avocați încasează în jur de 400 de dolari pe oră, pe care clienții lor urmează să le plătească, indiferent dacă pierd sau câștigă procesele.
În mod frecvent, întreprinderile acuzate de neglijență preferă un arajament pentru a plăti despăgubiri, evitând tribunalele. Sumele plătite în felul acesta reprezintă o economie în comparație cu procesele legale, care sunt foarte costisitoare. Probabil, vor exista plăți negociate care, conform unor proiecții, ar putea însuma o sută de miliarde de dolari, în toată țara.
Beneficiarii acestor despăgubiri nu sunt victimele, care, probabil, vor primi puțini dolari fiecare, ci cabinetele de avocați care vor rămâne cu mai multe milioane pentru demersurile lor. Și fără niciun risc, deoarece bonificația lor este stabilită în fața unui judecotor, care aprobă acordurile. Restul, împărțit între sute și mii de despăgubiți, ajunge să fie…mai nimic.
Cine sunt acești avocați? Cei care au absolvit universități de mare prestigiu, cei care se mișcă în cercurile de putere din San Francisco, New York, Washington sau Boston. În afară de Chicago, Austin (Texas) sau Madison (Wisconsin), aproape niciunul dintre acești avocați nu stă și nu lucrează în interiorul țării.
Acești juriști, care se folosesc de masele populare pe care ei spun că le apără, merg în automobile Masserati pentru a vota împotriva lui Trump, căci nu-i împărtășesc tezele, deoarece consideră că nu sunt suficient de sofisticate pentru ca acestea să merite sprijinul lor.
Clienții lor, muncitori, vânzători, băcani sau agricultori din zonele rurale sau din orășele, nu înțeleg prea bine cum anume beneficiază ei de o asemenea politică socială, căci avocații și funcționarii pot să-și supravegheze copiii când participă la ore „on line”, însă ei trebuie să aleagă între a merge la muncă, lăsând copii singuri, sau să rămână acasă și să nu mai primească salariu. Și pe deasupra, se simt disprețuiți de clasele educate și bogate.
Acum patru ani, Trump s-a bucurat că „majoritatea silențioasă” l-a adus la Casa Albă. Atunci a promis că „va asana mlaștina” corupției în Washington. Acum, cu COVID și cu criza economică, Trump este foarte slăbit, iar adepții săi, încă fideli, se tem că vor pierde alegerile prezidențiale din anul acesta și vor fi, din nou, la discreția elitelor miloase, care își umplu buzunarele în numele lor.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Crónica desde la otra América: pleitos milenarios Washington, Diana Negre
Es difícil encontrar algo que represente mejor las diferencias entre las dos Américas que la actual crisis del Covid19.
No es que el corona virus distinga entre la situación social o geográfica de sus víctimas, pero las circunstancias son muy diferentes para la América de las áreas urbanas, situadas principalmente en las dos costas, con grandes hospitales y centros de investigación, y la que produce alimentos y trabaja en sus industrias en las grandes extensiones de carácter rural donde los hospitales son escasos y de recursos limitados.
Aparte de las ventajas evidentes de funcionarios, banqueros o abogados, quienes se refugian en sus casas donde algunos pueden trabajar a distancia, todos siguen cobrando y se ven poco expuestos al contagio, el resto del país que no goza de tales privilegios se enfrenta a un costo adicional: los pleitos que los abogados se preparan a lanzar para compensar a las víctimas del covid19.
Son nada menos que cien mil millones de dólares que los bufetes intentan sacar a hospitales, comercios o cualquier empresa que pudiera tener algo en sus arcas. Tanto por los contagios ocurridos hasta ahora, como los que puede haber a medida que las escuelas, iglesias, hoteles o cualquier tipo de comercio reanudan sus actividades normales.
Los abogados están afilando sus cuchillos para pedir compensaciones por las “negligencias” que hayan podido permitir el contagio, o la situación actual que tal vez no ofrezca garantías suficientes. Esto significa unos costos exorbitantes para las víctimas de sus querellas, no solo por los pagos que se les podrían exigir, sino también por los costos legales para defenderse, además de nuevas medidas que habrían de aplicar.
Hay además costos jurídicos muy elevados para las empresas acusadas, pues los bufetes de abogados cobran alrededor de 400 dólares por hora, que sus clientes han de pagar tanto si pierden como si ganan los pleitos.
Es frecuente que las empresas acusadas de negligencia prefieran pactar una indemnización fuera de los tribunales. Unas cantidades pactadas de esta forma representan un ahorro comparado con procesos legales muy caros. Probablemente habrá pagos negociados que, según varias proyecciones, podrían sumar cien mil millones de dólares en todo el país.
Los beneficiarios de estas indemnizaciones no son las víctimas, que probablemente solo cobrarán unos pocos dólares cada uno, sino los bufetes que se quedan varios millones por su gestión. Y sin riesgo alguno, porque su bonificación queda estipulada ante un juez que aprueba los acuerdos. El resto, dividido entre cientos o millares de indemnizados, se queda en casi nada.
¿Quiénes son estos abogados? Los que han salido de las universidades de más prestigio, los que se mueven en círculos de poder en San Francisco, Nueva York, Washington o Boston. Fuera de Chicago, Austin (Texas) o Madison (Wisconsin), casi o ninguno de estos abogados vive o trabaja en el interior del país.
Estos juristas, que se benefician de las masas populares a quienes dicen ayudar, van en sus Masseratis a votar en contra de Trump, porque no comparten sus tesis y consideran que no son lo suficientemente sofisticadas para merecer su apoyo.
Sus clientes, los obreros, tenderos o agricultores de zonas rurales o pequeñas ciudades, no comprenden demasiado bien en qué se benefician de tanta política social, pues mientras abogados y funcionarios pueden vigilar a sus hijos cuando siguen las clases “on line”, ellos han de escoger entre ir a trabajar y dejar a los niños solos, o quedarse en casa y no cobrar. Encima de todo esto, se sienten objeto de desprecio por las clases ilustradas y pudientes.
Hace cuatro años, Trump celebró que esta “mayoría silenciosa” lo hubiera llevado a la Casa Blanca. Entonces les prometió “secar el pantano” de la corrupción en Washington. Hoy, con el Covid y la crisis económica, Trump está muy debilitado y sus partidarios, todavía fieles, temen perder los comicios presidenciales de este año y verse de nuevo a la merced de las élites caritativas que se forran los bolsillos en nombre de ellos.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Cronică din cealaltă Americă Washington, Diana Negre
Cititorii noștri au avut și continuă să aibă ocazia de a citi, de a vedea sau a auzi la radio sau la televiziune ce gândesc jurnaliștii americani sau corespondenții acreditați în orașele Washington sau New York.
Acesta din urmă este marele oraș cosmopolit al Americii și un loc vizitat frecvent de turiști, în timp ce Washington este sediul guvernului federal, reședință a jurnaliștilor, are cea mai mare concentrație de avocați din lume și găzduiește un mare număr de „think tanks” –un fel de „tancuri ale gândirii”- în care, academicieni iluștri sau care aspiră la o asemenea condiție își folosesc pregătirea primită în universități de elită pentru a arăta restului lumii ce și cum să gândească.
Cele două orașe sunt foarte diferite: în timp ce New York este o junglă urbană suprapopulată, Washington este un oraș liniștit cu o populație cu densitate mică, dar cu venituri de înalt nivel al clasei mijlocii, cu parcuri și muzee gratuite, străzi străjuite de arbori, cu flori, din luna mai, până în noiembrie, când spectacolul vegetal se încheie cu o sărbătoare a toamnei în toată gama culorilor roșii.
Cu toate diferențele lor de ritm și caracter, ambele metropole au în comun afinități politice: dacă New York-ul i-a dat, acum 4 ani, 79% din voturile sale democratei Hillary Clinton, Washington i-a luat-o înainte cu 91%.
În aceste două orașe apar cele mai influente ziare din țară: New York Times, citit și de redacțiile din toată lumea, și Washington Post, care acum este proprietatea milionarului Jeff Bezos, stăpânul firmei Amazon. Amândouă aceste ziare sunt lecturi obligatorii pentru elitele țării. Cu toate că USA Today și Wall Street Journal, cu tonuri politice mai nuanțate, au o circulație de câteva ori mai mare, nu sunt acestea izvoarele din care se adapă corespondenții străini.
În Washington și New York, cu restaurantele lor internaționale, cu elitele lor intelectuale și centrele lor de influență, Donald Trump cu impolitețele sale produce respingere și chiar silă, care se reflectă zilnic în ziarele editate în aceste orașe.
Dar, la mai puțin de o oră de mers cu automobilul spre interior, există o altă țară ai cărei locuitori au puține privilegii și o slabă protecție în fața avatarelor, cum este de pildă pandemia, care a costat multe locuri de muncă, spre deosebire de funcționarii și experții din orașe care, pe lângă faptul că primesc salarii mult mai mari, lucrează în tele-muncă de acasă.
Tocmai acești privilegiați îi sfătuiesc să nu-și trimită copiii la școală sau să nu-și viziteze rudele, ceea ce are consecințe total diferite pentru elitele de la orașe, în comparație cu zonele rurale, unde mulți părinți nu au cunoștințele necesare pentru a-și putea ajuta copiii la lecțiile pentru școală, sau nu găsesc cu cine să-i lase atunci când sunt la muncă.
Sunt „cele două Americi” la care se tot referă oamenii politici progresiști și care doresc ștergerea diferențelor dintre elitele urbane puternice și locuitorii din imensele câmpii ce se întind de la Munții Apalași până la Munții Stâncoși, oameni care nu numai că au bani mai puțini, dar sunt conștienți că sunt disprețuiți pentru că păstrează valori tradiționale ca patriotismul, religia sau familia.
A menține unite aceste două Americi, cu culturi, aspirații și posibilități diferite nu a fost niciodată ușor. Războiul de secesiune a fost o înfruntare între cei care aveau concepții opuse despre țara lor.
Atunci lupta s-a concentrat asupra sclaviei.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Crónica desde la otra América Washington, Diana Negre
Nuestros lectores han tenido y tienen la oportunidad de leer en las páginas de este y otros diarios, o de ver y oír en las radios y televisiones de nuestro país, lo que piensan los periodistas norteamericanos y los residentes de las ciudades de Washington o Nueva York, donde viven nuestros corresponsales.
Esta última es la gran ciudad cosmopolita de América y lugar visitado con frecuencia por nuestros compatriotas turistas, mientras que Washington es la sede del gobierno federal, residencia de periodistas, tiene la mayor concentración de abogados del mundo y aloja un gran número de “think tanks” -algo así como “tanques del pensamiento”- en que académicos ilustres o con aspiraciones de serlo, utilizan la preparación recibida en las universidades de élite para decir al resto del mundo lo que debe pensar.
Ambas ciudades son muy distintas: mientras NY es una jungla urbana super densa, Washington es una ciudad tranquila con una población escasa en densidad, pero de alto nivel medio de ingresos, con parques y museos gratuítos y calles arboladas que exhiben sus flores, desde mayo hasta noviembre, cuando el espectáculo vegetal termina con el fin de fiesta otoñal en toda la gama de rojos.
A pesar de sus diferencias en ritmo y carácter, ambas metrópolis tienen en común sus afinidades políticas: si NY dio, hace 4 años, el 79% de sus votos a la demócrata Hillary Clinton, Washington se le adelantó con nada menos que el 91%.
En estas dos ciudades se publican los diarios más influyentes del país: El New York Times, leído también por las redacciones del mundo entero, y el Washington Post, ahora propiedad del millonario Jeff Bezos, dueño de Amazon. Ambos son lectura obligada para las élites del país. Aunque el USA Today y el Wall Street Journal, de tono político más matizado, tienen una circulación varias veces mayor, no son las fuentes de las que beben los corresponsales extranjeros.
En Washington y Nueva York, con sus restaurantes internacionales, sus élites intelectuales y sus centros de influencia, Donald Trump con sus malos modales produce rechazo y hasta repugnancia, que se refleja diariamente en los diarios editados en estas urbes.
Pero a poco más de una hora en coche hacia el interior, hay otro país cuyos residentes gozan de pocos privilegios y escasa protección ante avatares como la pandemia, que ha costado muchos puestos de trabajo, a diferencia de los funcionarios y expertos urbanos quienes, además de cobrar mucho más que ellos, están trabajando desde sus casas.
Estos mismos privilegiados les dicen que no manden a sus niños a la escuela o que no visiten a sus familias, lo que tiene unas consecuencias muy distintas para las élites urbanas que para las zonas rurales, donde muchos padres no tienen conocimientos suficientes para ayudar a sus hijos a seguir las clases, o no encuentran con quien dejarlos si ellos están trabajando
Son “las dos Américas” a las que tanto se refieren los políticos progresistas deseosos de reducir las diferencias entre las élites urbanas pudientes y los residentes de las vastas planicies que se extienden desde los Apalaches hasta las Rocosas, gente que no solo tienen menos dinero, sino que se saben menospreciados por mantener valores tradicionales como el patriotismo, la religión o la familia.
Mantener unidas estas dos Américas, de culturas, aspiraciones y posibilidades diferentes, no ha sido nunca fácil. Ya la guerra de secesión enfrentó a quienes tenían conceptos opuestos de su país.
Entonces la lucha se centró en la esclavitud.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În ultimele două secole – pentru a nu merge și mai adânc – lumea a văzut conflicte dintre cele mai năstrușnice, de la războaie pornite de la o partidă de fotbal (între Salvador și Honduras, în secolul XX) până la înfruntări diplomatice pentru un motiv ca: „nu sunt de acord să porți acest nume” (Grecia – Macedonia) sau să vedem care limbă română e într-adevăr română (Republica Moldova – România, când s-a destrămat URSS). Lista o continuă în prezent Egiptul și Etiopia, care se dușmănesc, acum, din cauza timpului; a timpului necesar pentru umplerea cu apă a unui lac de acumulare.
Desigur că, în acest caz, nu este vorba despre un lac de acumulare oarecare, ci de unul gigantic – cu o capacitate maximă de 74.000 milioane de metri cubi de apă – „Renaissance”, construit de Etiopia pe teritoriul său, pe cursul Nilului Albastru. A vorbi despre Nilul Albastru înseamnă a vorbi de supraviețuirea celor o sută de milioane de locuitori ai Egiptului, o țară care reușește să trăiască în deșert numai datorită Nilului. Și, prin urmare, viteza cu care se va umple „Renaissance” a devenit o chestiune aproape de viață sau de moarte pentru Egipt și Etiopia.
Marele fluviu african – cu o lungime de 6.500 km – e alimentat, în principal de doi afluenți care se varsă în el, în Omdurman (Sudan): Nilul Alb, care izvorăște în Uganda, cu o lungime considerabilă, y și Nilul Albastru, care curge din Etiopia pe o lungime cât jumătate din fratele său ugandez, însă aduce cam 85% din debitul total.
Cei din Addis Abeba vor ca totul să meargă cât mai repede pentru a pune în funcține barajul: între 3 și 5 ani; În schimb, la Cairo, se consideră că între 7 și 10 ani va fi „o viteză mortală”; deoarece dintre cei doi afluenți ai Nilului, tocmai Nilul Albastru, care izvorăște în Etiopia aduce cea mai mare cantitate de apă fluviului care irigă Egiptul.
Acumularea apei timp de 7 ani ar însemna o reducere a debitului Nilului în tot acest răstimp cu 25%. Este o reducere care va avea ca efect o scădere a producției agricole și piscicole la fel de mare sau poate și mai mare, precum și o creștere a salinității apelor de la vărsarea Nilului, dar și riscul ca întreaga Deltă a Nilului să sece.
Sunt riscuri să izbucnească și foametea în Egipt, și într-o măsură mai mică, în Sudan. Dar, pentru Addis Abeba, intrarea în funcțiune a barajului cu cele 13 turbine ale sale ar însemna un mare pas înainte în domeniul economic. Nu numai că s-ar îmbunătăți finanțele țării prin vânzarea excedentului de energie electrică, dar această abundență energetică ar accelera industrializarea țării și ar face posibil ca mai mult de jumătate din populația țării să aibă acces la electricitate. Căci Etiopia are mare nevoie de prosperitate economică, deoarece marea majoritate a populație are venituri de aproximativ 60 $ pe lună.
Încurcătura cu exploatarea apelor Nilului și a afluenților săi vine din două vechi probleme africane. Prima și cea mai veche este politica de rea vecinătate care a prevalat în istoria continentului. Și cea de a doua, mai recentă, este că din punct de vedere juridic multe dintre acordurile internaționale asupra apelor Nilului derivă din tratatele din era colonială (1929), când nimeni nu-și imagina posibilitatea ca Africa să se industrializeze vreodată.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
AGUAS ETÍOPES
En los últimos dos siglos – para no remontarme más atrás – el mundo ha visto conflictos de lo más esperpéntico, desde guerras por un partido de futbol (Salvador – Honduras en el siglo XX) hasta enfrentamientos diplomáticos por un quítame allá ese nombre (Grecia – Macedonia) o ver qué idioma rumano es realmente rumano (República de Moldavia – Rumanía, tras el hundimiento de la URSS). La lista la acaban de ampliar ahora Egipto y Etiopía, enemistados a causa del tiempo; del tiempo necesario para llenar un embalse.
Claro que en este caso no se trata de un embalse cualquiera, sino del gigantesco – capacidad máxima: 74.000 millones de metros cúbicos de agua – “Renaissance” que ha construido Etiopía en su territorio sobre el curso del Nilo Azul. Y hablar del Nilo Azul es tanto como hablar de la supervivencia de los 100 millones de habitantes de Egipto, un país que vive en el desierto únicamente gracias al Nilo. Y, consecuentemente, la velocidad a que se va llenar el “Renaissance” se ha transformado en una cuestión de casi vida o muerte para Egipto y Etiopía.
El gran río africano – 6.500 km de recorrido – vive básicamente de dos afluentes que desembocan en él en Omdurman (Sudán): el Nilo Blanco, que nace en Uganda, con un largo camino, y el Nilo Azul, que fluye desde Etiopía a lo largo de la mitad del trecho de su hermano ugandés, pero aporta el 85% del caudal total.
En Addis Abeba quieren ir todo lo deprisa que se pueda con la puesta en marcha de la presa: de 3 a 5 años; en El Cairo, en cambio, consideran que de 7 a 10 años son ya una “velocidad mortal” para Egipto, ya que, de los dos afluyentes del Nilo – el Nilo Blanco, que nace en Uganda, y el Nilo Azul, procedente de Etiopia-, este último suministra el 85 por ciento de todo el agua que fluye anualmente por el gran río que irriga Egipto.
Y es que un embalsamiento de 7 años ya significaría una reducción del caudal total del Nilo durante este tiempo, en un 25%. Esta es una reducción que repercutiría en una merma de la producción agraria y pesquera igual o mayor, así como una salinización de las aguas de la desembocadura del Nilo, amén del riesgo –grande- de una desecación del amplio delta de este río.
Son riesgos y eventuales hambrunas para Egipto y, en menor, medida para Sudán. Pero para Addis Abeba una pronta entrada en servicio de la presa y sus 13 turbinas significaría un gran paso adelante económico. No solo mejorarían las finanzas del país con la venta de los excedentes eléctricos, sino que esta abundancia energética aceleraría la industrialización del país y permitiría que acceda al suministro eléctrico más de la mitad de la población que hoy en día no lo tiene. Y las mejoras económicas las necesita Etiopía como nadie ya que poco menos de la mayoría de la población vive con ingresos de 60 $ mensuales,
El embrollo del aprovechamiento del Nilo y sus afluentes arranca de dos viejos problemas africanos, Uno, el más antiguo, es la política de mala vecindad que ha prevalecido en la historia del Continente. Y la otra, más reciente, es que jurídicamente muchos de los acuerdos internacionales sobre las aguas del Nilo proceden de los tratados de la era colonial (1929), cuando nadie se imaginaba la posibilidad de una industrialización de África.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.