REVOLUȚIE SAU NEPUTINȚĂ ?

Așa numita „primăvară arabă” este unul dintre multele lucruri social-politice absurde care s-au înrădăcinat în opinia publică. Protestele populare care au izbucnit în anul 2011, în lumea musulmană, (greșit numite „arabeliuni”) au fost foarte puțin arabe, deoarece nici Magrebul, nici Egiptul și nici Libanul sau Iranul – pentru a le menționa pe cele mai cunoscute – nu sunt arabe și nici înfruntările populare cu guvernele respective n-au avut nimic primăvăratic, adică n-au fost amabile sau surâzătoare.

Acum, la 9 ani după acele evenimente, efervescențele antiguvernamentale reizbucnesc în lumea islamică – și în multe alte locuri, începând cu America de Sud -, dar, cu mult mai multă vehemență, încrâncenare și tenacitate, decât la începutul acestui deceniu. Iar acum, nimeni nu mai îndrăznește să vorbească de vreo „primăvară” revoluționară.

Dar, până acum, nimeni nu s-a străduit să spună de ce au reizbucnit actualele „proteste gen dinamită”. Poate, pentru că una dintre cauze este evidentă: în toate țările unde se aud aceste strigăte de revoltă, nemulțumirea care cuprinde ample sectoare ale populației este atât de mare, încât protestele se dezlănțuie la cel mai mic incident și degenerează rapid în violență; în violență protestatară și în violență represivă.

Cealaltă cauză principală a valului actual este și ea evidentă, însă nu atât cât este nemulțumirea populară: slăbiciunea respectivelor guverne. Acum, reformiștii și oportuniștii cred că a venit vremea lor. La protestele din 2011, guvernanții chestionați au sfârșit prin a fi defenestrați, în majoritatea cazurilor, dar elitele guvernante au supraviețuit vremii nefavorabile, fără prea multe pagube.

În prezent, situația s-a înrăutățit pentru guverne. Numărul celor săraci – foarte săraci – a tot crescut, perspectivele de refacere economică sunt infime, iar marea supapă de siguranță din secolul trecut, migrațiile, nu mai rezolvă nimic. Fără să mai punem la socoteală faptul că, acum, și în acest domeniu, concurența a crescut enorm, datorită celor care fug de foamete și de războaie, și care se îndreaptă, toți, spre țările bogate.

Însă, mai ales guvernele hărțuite au pierdut din forță și coeziune. În acești nouă ani, nu au știut să găsească soluții pentru problemele social-economice. Și, poate și mai grav decât ineficiența economică, nu au descoperit vreo ideologie care să genereze speranțe sau valori morale, care să justifice continuitatea la putere a unor oameni care au gestionat greșit resursele umane și materiale din țările lor; adică, guvernele au suferit o debilitare profundă.

Ori, se știe că nimic nu stimulează mai mult rebeliunea, ca slăbiciunea guvernelor…primăvara sau în oricare din anotimpurile anului.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿ REVOLUCIÓN O IMPOTENCIA ?

La llamada “primavera árabe” es uno de los muchos absurdos sociopolíticos que han arraigado en la opinión pública. Y es que los brotes de protesta popular surgidos en el 2011 en el mundo musulmán ( la mal llamada “arabelión”) apenas fueron árabes, porque ni el Magreb, ni Egipto, ni el Líbano o Irán – para citar solo los más conocidos – son árabes, ni los enfrentamientos populares con los respectivos Gobiernos tuvieron nada de primaveral, es decir de amables y sonrientes.

 Hoy en día, 9 años después, las efervescencias antigubernamentales resurgen en el mundo islámico – y en otros muchos sitos, comenzando por Sudamérica -, pero con más vehemencia, pugnacidad y tenacidad que a principios de este decenio. Y ahora ya nadie se atreve a hablar de “primavera” revolucionaria.

Pero hasta ahora tampoco nadie se ha tomado la molestia de decir el porqué del actual rebrote de las “protestas a la dinamita”. Quizá, porque una de las causas es obvia : en todos los países de las algaradas populares el malestar socioeconómico de amplios sectores de la población es tan grande que las protestas surgen al menor incidente y degeneran rápidamente en violencia; en violencia protestataria y violencia represiva.

La otra causa principal de la actual ola también es obvia, pero no tanto como el malestar popular: la debilidad de los respectivos Gobiernos. Ahora, los reformistas y los oportunistas creen llegada su auténtica oportunidad. En las algaradas del 2011 los gobernantes cuestionados acabaron defenestrados en la mayoría de los casos, pero las élites gobernantes sobrevivieron el temporal sin mayores quebrantos.

En la actualidad, la situación ha empeorado para los Gobiernos. El número de pobres – de muy pobres – ha seguido creciendo, las perspectivas de recuperación económica son nimias, y la gran válvula de escape del siglo pasado, las migraciones, ya no resuelve nada. Sin contar con que ahora también en este terreno la competencia ha crecido enormemente con los fugitivos del hambre y de las guerras encaminándose todos en tropel hacia las naciones ricas.

 Pero sobre todo, los gobiernos acosados han perdido fuerza y cohesión. En estos nueve años no han sabido hallar soluciones para los problemas socioeconómicos. Y, quizá tan grave o más que la inoperancia económica, sobre todo no han dado con una ideología que genere esperanzas o unos valores morales que justifiquen la continuidad en el poder de los hombres que han gestionado mal los recursos humanos y materiales de sus países; es decir, los Gobiernos se han debilitado profundamente.

Y ya se sabe que nada estimula tanto la rebelión, como la debilidad de los Gobiernos… sea en primavera o cualquier época del año.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.