Visul de cucerire al Statului Islamic

TURCOFOBIA DIN RĂZBOIUL CONTRA STATULUI ISLAMIC

Marea alianță internațională contra Statului Islamic (S.I.) s-a născut bolnavă de moarte și s-a menținut așa, atât cât a existat teama că fundamentaliștii islamici se vor statornici pe pământ sirian și irakian. Acum, când S.I. se află într-un constant regres militar – în Siria și Irak – și politic – în Libia -, marea alianță se destramă în ritm accelerat.

Și ca de obicei, adevărurile geo-istorice ies din nou la ivelă, pentru a-și relua protagonismul politic. Iar în Orientul Mijlociu, unul dintre aceste adevăruri este turcofobia. Antagonismul ruso-turc datează de la invaziile stepare ale Rusiei și a tot crescut în lupta țarilor și sultanilor pentru hegemonia în Orientul Mijlociu și Europa Orientală.

Pe de altă parte, ura reciprocă a arabilor și turcilor a rămas prezentă, practic, de-a lungul istoriei, în toată perioada de hegemonie islamică în Orientul Mijlociu și în Europa de Răsărit, pentru a sfârși, în timpurile moderne, cu problema nerezolvată a marii minorități kurde (10% din totalul populației) din Republica Turcă.

Acest fundal istoric, precum și jocul intereselor politice actuale explică marele eșec – politic și militar – al lui Erdogan în războiul impotriva S.I.

În luna august a anului trecut, președintele turc a anunțat, cu surle și trâmbițe, începutul operațiunii „Scutul Eufratului”, ale cărei obiective erau controlul asupra teritoriului sirian de la granița cu Turcia și oprirea unificării „Royava”, cuvânt kurd care înseamnă „occident”, adică provinciile cu majoritate kurdă din nordul Siriei: Kamishli, Kobane și Afrin.

Teritorii locuite în majoritate de kurzi

Până în prezent, acest ultim obiectiv nu l-au atins trupele lui Erdogan și, colac peste pupăză, nici diplomații săi nu au putut să impiedice Rusia să-și instaleze în Afrin – partea cea mai occidentală din Royava – o bază militară de observație, care oprește orice manevră militară a Turciei în zonă. Ankara n-a reușit să oprească, în timpul războului contra S.I., nici sprijinul american cu arme, bani și pregătire militară pentru luptătorii PKK (Partidul Comunist Kurd din Turcia) care acționează în Siria, cu toate că Departamentul de Stat american consideră, în mod oficial, că PKK este o organizație teroristă. Și aceasta, deoarece eficiența militară a PKK, pe frontul sirian, îi permite SUA să continue războiul fără trupe terrestre proprii.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

El proyecto del califato del Estado Islámico- Lo que anhelaba ser el Estado Islámico

LA TURCOFOBIA EN LA GUERRA CONTRA EL E.I.

La gran alianza internacional contra el Estado Islámico (E.I.) nació enferma de muerte desde el primer momento y se mantuvo en pie el tiempo justo que duró el miedo a que los fundamentalistas islámicos se arraigaran en tierras sirias e iraquíes. Ahora, con E.I en constante retroceso militar  – en Siria e Irak – y político – en Libia -, la gran alianza se está deshaciendo a ritmo acelerado.

Y como casi siempre, las verdades geo-históricas vuelven a emerger aquí también para recabar su protagonismo político. Y en el Oriente Medio una de esas verdades geo-históricas es la turcofobia. El antagonismo ruso-turco se remonta desde las invasiones esteparias de Rusia, hasta la pugna de zares y sultanes por la hegemonía en el Oriente Medio y Europa Oriental.

Por otro lado, el odio que se profesan árabes y turcos ha hecho acto de presencia prácticamente a lo largo de toda la hegemonía islámica en el Oriente Medio y Europa del Este a lo largo de la Historia, para acabar en los tiempos modernos con el problema sin resolver de la convivencia de la gran minoría kurda (el 10% del total del censo turco) en la República Turca.

El presidente turco, Recep Tayyip Erdogan, en una reunión con el alto mando militar

Todo este trasfondo histórico y juego de intereses políticos actuales explica el gran fracaso – político y militar – de Erdogan en la guerra contra E.I.

En agosto del año pasado, el presidente turco anunció a bombo y platillo el inicio de la operación “Escudo Éufrates” cuyos objetivos eran controlar todo el territorio sirio fronterizo con Turquía e impedir la unificación del “Royava”, palabra kurda que significa “occidente” y abarca las provincias de mayoría kurda del norte de Siria Kamishli, Kobane y Afrín.

Territorios de mayoría kurda

Al día de hoy, este último propósito no lo lograron las tropas de Erdogan y para más inri, sus diplomáticos tampoco pudieron impedir que Rusia instalara en Afrín – parte más occidental del Royava – una base militar de observación que coarta cualquier maniobra militar turca en la zona.  Como tampoco logró Ankara en ningún momento de la guerra contra el E.I. que los Estados Unidos dejasen de apoyar con armas, dinero y asesoramiento militar a los combatientes del PKK (Partido Comunista Kurdo de Turquía) en Siria, pese a que el Departamento de Estado norteamericano tiene calificado oficialmente al PKK como organización terrorista. Ello, claro, porque la eficiencia militar del PKK en el frente sirio le permite a los EEUU seguir en la guerra sin tropas de Tierra.

Guerrilla kurda del PKK

Valentí Popescu