A PIERDUT TRENUL SOCIALISMUL ?

De oriunde s-ar privi, panorama socialistă este îngrijorătoare. În bogata Germanie, Partidul Social-Democrat nu își revine nici după ce și-a schimbat  conducătorul (a pierdut 3 alegeri regionale cu Martin Schulz), iar, în Grecia cea sărăcită, ultra-socialismul lui Tsipras se menține la putere doar cu ajutorul extremei drepte.

Martin Schulz

Alexis Tsipras, primul-ministru al Greciei

În Marea Britanie, laburiștii nu se apropie de Tories nici cu „brexit”, nici cu plebiscitul separatist scoțian; în Franța, Valls, fost prim ministru al unui guvern socialist, declară că partidul acesta este depășit; iar, grijile Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol sunt arhicunoscute, nu mai necesită comentarii.

  Pedro Sánchez, din nou  secretar general al PSOE

În SUA, democrații (versiunea americană îndepărtată a ideilor socialiste europene) cad în fața lui Trump…In Egipt și Irak, socialismul musulman de abia reușește să se neliniștească pe el însuși, în timp ce în Balcani, partidele socialiste – atât când sunt la putere, cât și când se află în opoziție –  strălucesc prin corupție și cârdășie cu mafiile naționale.

Amplitudinea dramei socialiste arată că fenomenul nu are doar niște rădăcini locale. Din contră, totul arată spre o cauză unică: conducătorii socialiști s-au culcat pe lauri și, de foarte multă vreme, nu au o ideologie nouă, adusă la zi cu programe, analize și oferte de soluții pentru o lume care nu se mai aseamănă deloc cu societatea secolului al optsprezecelea, când a apărut și s-a dezvoltat socialismul.

Această pierdere a tempo-ului este cu atât mai cruntă, cu cât ideologiile extreme (care nu sunt în stare să se adapteze) cum este comunismul chinez, au reușit, pe muchie de cuțit, să păstreze în vitrină decalogul marxist, în timp ce practicau, pe tăcute, o economie de piață de pe urma căreia oamenii se îmbogățesc, ceea ce, de fapt, vrea toată lumea.

Dar, este evident că într-o societate foarte avansată, bogată și superindustrializată, cum este societatea occidentală, un pragmatism ca în China nu este suficient. Situația actuală din lumea occidentală necesită o analiză profundă a realităților sociale și a viitorului economic din această zonă a lumii. Și, ceea ce este și mai important : este nevoie, acum, de gânditori clarvăzători care să tragă concluzii din aceste analize, pentru a oferi celor defavorizați, dar, mai ales celor nedumeriți, un model de societate incomparabil mai bun decât cel actual. Acea masă a cetățenilor nedumeriți – care formează o majoritate imensă – care vede cum partidul purcede la cucerirea puterii în numele celor defavorizați (adevărații săraci se află, în prezent, în lumea a treia), dar, uită imediat de ei. După ce cuceresc puterea, nici nu le mai dă prin gând să le facă și lor viața ceva mai ușoară.

Aproape că s-ar putea spune că situația este mai amară decât în depotismul iluminat („totul pentru popor, dar, fără popor”), deoarece, în ziua de azi, oferta socialistă este mai degrabă „…totul în numele poporului…dar, dacă dați de popor, nu vreau să știu…”

Desigur, în tabăra conservatorilor necazurile sunt asemănătoare, dar consecințele politice, întrucât sunt niște mașinării care purced la cucerirea puterii mai mult pentru a o deține decât pentru a aborda și înfăptui mari reforme, sunt mai mici, deoarece ei nu se prezintă la competiția electorală folosindu-se de iluzii și promisiuni sociale.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: Valentí Popescu … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿ HA PERDIDO EL TREN EL SOCIALISMO ?

Se mire a dónde se mire, el panorama socialista es inquietante. En la rica Alemania el SPD no levanta cabeza ni cambiando de líder (ha perdido 3 comicios estatales seguidos con Shulz) y en la depauperada Grecia el socialismo ultra de Tsipras sólo sobrevive en el poder gracias a la alianza con la ultra derecha. En Gran Bretaña los laboristas no se acercan a los Tories ni con “brexit”, ni con los plebiscitos separatistas escoceses; en Francia, Valls, ex jefe de Gobierno socialista, declara fenecido al partido; y de las angustias de nuestro socialismo ya ni hablo de puro conocido. En los EEUU, los demócratas (lejana versión estadounidense del ideario socialista europeo) sucumben ante Trump…En Egipto y el Irak, el socialismo musulmán apenas logra inquietarse a sí mismo y en los Balcanes los partidos socialistas – tanto cuándo tienen el poder, cómo cuando están en la oposición – brillan casi exclusivamente por el nivel de corrupción y los maridajes con las mafias nacionales.

Jeremy Corbyn, Labour Party of Great Britain

Manuel Valls

La extensión y generalización del drama socialista impiden buscarle raíces locales al fenómeno. Por el contrario, todo apunta a una sola causa : los dirigentes del socialismo se han dormido en los laureles y llevan demasiado tiempo sin aportar una ideología nueva, sin un “aggiornamento” de programas, análisis y ofertas de soluciones a un mundo que no se parece ni por los forros a la sociedad decimonónica en que nació y creció el socialismo.

Esta pérdida del compás resulta tanto más cruenta cuando ideologías extremas (y, por tanto, nada aptas a acomodamientos) como el comunismo chino han sido capaces de caminar sobre el filo de la navaja y mantener en la vitrina el decálogo marxista, pero practicando a la chita callando una economía de mercado en casa que le permite a la gente enriquecerse, que es lo que en el fondo quieren todos.

Es evidente que en una sociedad avanzadísima, rica y súper industrializada como la atlántica no basta con un pragmatismo a la china. La situación actual del mundo atlántico requiere análisis profundos de la realidad social y el porvenir económico de esta zona del mundo. Y más importante aún : ahora se necesitan pensadores clarividentes que saquen las consecuencias de esos análisis para ofrecerle a la gente desfavorecida y, por encima de todo, a la gente perpleja un modelo de sociedad mucho mejor que el actual. Y es que es la masa de ciudadanos perplejos – que es la inmensa mayoría – que ve cómo el partido va a la conquista del poder en nombre de los menos favorecidos (los pobres de verdad son, hoy en día, los del tercer mundo) olvidándose de ellos. Es un asalto al poder sin intentar ni por asomo usar ese poder para hacerles a ellos la vida más fácil y comprensible.

Casi se podría decir que es una situación más amarga que la del despotismo ilustrado (“todo para el pueblo, pero sin el pueblo”) porque, hoy en día, la oferta socialista parece ser la de “…todo en nombre del pueblo…y si encuentran al pueblo, que no me lo digan…”

Es obvio que en el bando conservador las cuitas son muy parecidas, pero las consecuencias políticas de ser unas máquinas que van a la conquista del poder por tener el poder más que por abordar grandes y difíciles reformas han sido menores porque no acuden a la liza electoral enarbolando banderas de ilusiones y promesas sociales.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.