Melania și Donald Trump în Houston, Texas, ajutând la  împărțirea pachetelor cu mâncare pentru sinistrații uraganului Harvey

Statele – încă – Unite ale Americii                     Washington, Diana Negre

Uraganul Harvey, cel mai rău dintre toate câte au lovit coastele americane în ultimii 12 ani, atunci când Katrina a devastat zone întinse din Statul Louisiana, a declanșat obișnuitele apeluri la unitate în momentele de criză, iar dacă răspunsul a fost exemplar și pozitiv în zonele cele mai afectate, în restul țării exemplul nu prea a fost urmat.

Diferențele care îi fac pe americani să se înfrunte din ce în ce mai mult și care par să nu aibă rezolvare de la alegerea lui Donald Trump, se evidențiază mai pregnant, acum, când orice activitate a președintelui atrage elogii superlative din partea sprijinitorilor săi, și condamnări sistematice din partea mijloacelor de informare, care nu încetează să-l critice.

Unele din aceste critici sunt de-a dreptul puerile, cum au fost cele care au avut ca țintă pe prima doamnă a țării, Melania Trump, deoarece ar fi purtat pantofi cu toc prea înalt, atunci când a ieșit din Casa Albă pentru a se urca în elicopterul care a dus-o la aeroport, pentru a-i vizita pe sinistrații din Texas. Dar, când s-a dat jos din avionul prezidențial, avea o ținută campestră, așa că reproșurile s-au transferat spre persoana lui Trump, unele pretinzând că vizita sa avea loc prea devreme și îi încurca pe cei care formau echipele de salvare, altele pentru că urmărea doar să câștige sprijin popular, și ultimele scormoneau în conștiința lui Trump, întrebându-se dacă într-adevăr simțea compasiune pentru sinistrați.

Respingerea sau entuziasmul pentru președinte nu sunt decât o reflectare a profundelor divizări din societatea americană, care par să fi dobândit o nouă înfățișare: este normal ca o țară atât de mare, geografic variată, cu origini rasiale și vetre culturale foarte diferite să aibă diferite tendințe și modalități de a vedea viața, dar, de-a lungul celor trei secole a istoriei sale a știut să depășească aceste diferențe, pentru a se concentra asupra a ceea ce aveau în comun. Nemții, italienii, britanicii sau mexicanii lăsau în tările lor o parte din bagajul lor cultural și multe din resentimentele lor sociale, precum și identitatea lor, pentru a deveni americani și a forma acea societate cunoscută ca „melting pot”, adică, un creuzet în care se topeau și se amestecau toate tendințele.

Condiția de a fi american nu s-a definit, ca în atâtea alte țări, printr-o moștenire culturală comună, ci, mai degrabă, printr-o viziune asupra viitorului: cea a dorinței de prosperitate, privind spre ziua de mâine. „Move-on”, care s-ar traduce prin „hai, dă-i zor, mergi înainte, nu pierde vremea cu tânguieli din cauza unor eșecuri sau neplăceri !” a fost formula aplicată în viața profesională și personală, într-o atitudine care i-a deosebit pe americani de alte popoare de cultură occidentală, care se concentrau mai mult pe analize istorice – cu  resentimentele care rezultau din aceasta – și, probabil, care le dădea impulsuri pentru a depăși greutățile și a forma o nouă națiune.

Dar, această atitudine se pare că a început să se schimbe: divizările și resentimentele rasiale iau locul etapei de luptă pentru drepturi civile, despre care atât albii cât și negrii credeau că ar fi putut depăși moștenirea de sărăcie și discriminare, atribuită sclaviei. Ceva asemănător se întâmplă cu amer-indienii, care, cu toată creșterea bunăstării lor economice, – unii dintre ei chiar cumpără pământuri, în care, în mod tradițional și-au dus existența strămoșii lor, – trăiesc o reizbucnire a resentimentelor lor față de opresiunea colonială.

Consecințele acestei atitudini le vedem în încercările de a înlătura sau a distruge statuile unor eroi sau personaje populare din tabăra secesionista a Războiului Civil american, deoarece luptau în acea jumătate de țară care tolera sclavia. Ceva asemănător se întâmplă și cu Cristofor Columb, una din statuile sale din New York fiind decapitată, și împotriva căruia  s-a stârnit și statul California pentru a desființa „Columbus Day”, ziua dedicată cinstirii, nu sosirii celor trei caravele spaniole în America, ci a imigranților italieni care se mândresc cu faptul că l-au avut compatriot pe navigatorul genovez. California vrea să înlocuiască sărbătoarea de la 12 octombrie cu „o zi a popoarelor indigene ”.

Bustul devastat al lui Cristofor Columb, Parcul Yonkers, NY

La fel se întâmplă și cu partidele politice, înțepenite în pozițiile lor și care  par să-și fi pierdut capacitatea de a dialoga cu rivalii lor. Și nu este vorba de negocieri doar între republicani și democrați, ci între diferitele facțiuni din cele două partide: dacă democrații nu reușesc să formeze o echipă de lideri care să-i scoată din criza care i-a făcut să-și piardă majoritățile în toată țara, republicanii nu pot să treacă podul care îl desparte pe președinte de sectoarele tradiționale ale partidului, și nici ultraconservatorii nu sunt capabili să cedeze vreun milimetru pentru a se uni cu moderații și astfel să reușească să aprobe legi și bugete.

Aceasta, fără a mai vorbi despre ceea ce aici numim „războaiele culturale”, în care se înfruntă sectoarele profund religioase cu secularii, astfel încât, unii vor doar să se roage , în timp ce ceilalti luptă pentru a avea dormitoare „unisex” în universități, precum și vestiare în școli sau grupuri sanitare de același fel în locuri publice.

Între timp, muncitorii, – veniturile lor sunt înghețate de mai mult de opt ani – se plâng că liderii lor de orice culoare care îi reprezintă sunt mai preocupați de aceste „războaie culturale”, decât de pâinea pe care trebuie să o pună alegătorii pe masă, astfel încât, prăpastia dintre elitele intelectuale și masa de muncitori se adâncește pe zi ce trece.

Și în toată această aiureală, Nancy Pelosi, lider al democraților în Camera Reprezentanților, a stârnit ura și disprețul colegilor ei când a spus că este încredințată că Trump  va învăța, până la urmă, să fie un bun președinte, și că dorește aceasta pentru binele țării. Se pare că țara e în război cu ea însăși, iar ceea ce o interesează cel mai puțin este tocmai binele ei.

Nancy Pelosi

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Donald y Melania Trump entre los damnificados por el huracán Harvey en Huston, Texas

Estados –todavia-Unidos de America                       Washington, Diana Negre

El huracán Harvey, el peor registrado en las costas norteamericanas desde hace 12 años, cuando Katrina devastó grandes zonas del estado de Luisiana, ha producido los habituales llamamientos a la unidad en momentos de crisis y si la respuesta ha sido ejemplar y positiva en las zonas más devastadas, no parece que sigan su ejemplo en el resto del país.

Las divisiones que enfrentan a los norteamericanos de una manera creciente y que parecen insolubles desde la elección de Donald Trump, quedan todavía más de manifiesto ahora, en que cualquier actividad del presidente produce elogios superlativos entre sus partidarios o condenas sistemáticas entre los medios informativos, que no cesan de criticarle.

Algunas de estas críticas son realmente pueriles, como las dirigidas a la primera dama, Melania Trump, porque llevaba zapatos de tacón muy alto cuando salió de la Casa Blanca, para montar en el helicóptero que la llevaría a visitar a los damnificados de Texas.  Al desembarcar del avión presidencial, llevaba un atuendo campestre, así que las quejas se trasladaron a Trump, algunas porque su visita era prematura y distraía a los equipos de salvamento, otras porque sospechaban que simplemente estaba ahí para ganar apoyo popular y, finalmente, otras hurgaban en la conciencia de Trump, preguntándose si sentía auténtica compasión por los damnificados.

El rechazo o el entusiasmo por el presidente no son más que un reflejo de las divisiones profundas de la sociedad norteamericana, que parecen haber tomado un cariz nuevo: es normal que un país tan grande, variado en geografía, orígenes raciales y hogares culturales, tenga diversas tendencias y formas de ver la vida, pero, a lo largo de sus casi tres siglos de historia, ha sabido superar estas diferencias, para centrarse en lo común. Los alemanes, italianos, británicos o mejicanos, dejaban en sus respectivos países parte de su bagaje cultural y muchos de sus resentimientos sociales y su identidad, para convertirse en americanos y formar esa sociedad conocida como el “melting pot”, es decir, una mezcla en que se han fundido todas las tendencias.

Eso de ser norteamericano no se ha definido, como en tantos otros países, por una herencia cultural común, sino más bien por la visión del futuro: el deseo de prosperidad, la mirada en el mañana. “Move-on”, que se traduciría más o menos como “sigue hacia delante” sin entretenerte demasiado lamentando fracasos o disgustos, ha sido el lema aplicado a la vida profesional y personal, en una actitud que ha distinguido a los norteamericanos de pueblos de otras culturas occidentales, mucho más centrados en análisis históricos – con sus consiguientes resentimientos – y probablemente les ha dado empuje para superar las dificultades de formar una nueva nación.

Pero, esta actitud parece estar cambiando: las divisiones y los rencores raciales substituyen, hoy, a la etapa de lucha por los derechos civiles, en la que, tanto blancos, como negros pensaban que podrían superar la herencia de pobreza y discriminación, atribuída a la esclavitud. Algo semejante ocurre con los indios, quienes, a pesar de un creciente bienestar económico que les permite incluso comprar tierras ocupadas tradicionalmente por sus antepasados, viven un resurgir del resentimiento contra la opresión colonial.

Consecuencias de esta actitud las vemos en los intentos de retirar o destruir las estatuas de héroes o personajes populares en el bando secesionista de la Guerra Civil americana, porque militaban en la mitad del país que toleraba la esclavitud. Algo semejante ocurre con Cristóbal Colón, una de cuyas estatuas fue decapitada en Nueva York, y contra el que arremete también el estado de California, para eliminar el “Columbus Day”, el día que el país dedica a honrar, no la llegada de las tres carabelas españolas a América, sino a los inmigrantes italianos que se enorgullecen de tener por compatriota al navegante genovés. California quiere substituir la fiesta del 12 de octubre por un “día de los pueblos indígenas”.

Otro tanto ocurre con los partidos políticos, encasillados sin flexibilidad en sus posiciones y que parecen haber perdido la capacidad de diálogo con sus rivales. Y no se trata solo de negociaciones entre republicanos y demócratas, sino entre las diferentes facciones de ambos partidos: si los demócratas no son capaces de ponerse de acuerdo en un equipo de líderes que les saque de la crisis que les ha hecho perder mayorías en todo el país, los republicanos no consiguen cruzar el puente que separa a su presidente de los sectores tradicionales del partido, ni los ultra conservadores son capaces de ceder un milímetro para unirse a los moderados y conseguir aprobar leyes o presupuestos.

Eso, sin hablar de lo que aquí llaman “guerras culturales”, que enfrentan a los sectores profundamente religiosos con los secularistas, de forma que los unos solo quieren rezar, mientras los otros luchan por dormitorios “unisex” en las universidades, igual que en los vestuarios en las escuelas o los lavabos en lugares públicos.

Entretanto, los trabajadores cuyos ingresos están estancados desde hace más de ocho años, se quejan de que los líderes de cualquier color que los han de representar están más preocupados por estas “guerras culturales”, que por el pan que han de poner los votantes en la mesa, de forma que la división entre las élites intelectuales y la masa trabajadora es cada día más profunda.

En medio de tal cacofonía, la líder de los demócratas en la Cámara de Representantes, Nancy Pelosi, ha provocado la ira y el desprecio de sus colegas al decir que confía en que Trump acabe por aprender lo que podría convertirlo en un buen presidente, algo que desea para el bien del país. Parece que el país está en guerra consigo mismo y su propio bien es lo que menos le interesa.

Nancy Pelosi y Donald Trump

 

Galerie:  după trecerea uraganului Harvey în Huston, Texas

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.