Zarva trezită în lungul și-n latul Uniunii Europene (UE) de acordurile pentru o mai mare colaborare și coordonare militară comunitară este, întrucâtva, justificată, dar, totuși, este exagerată.

Cu toate că aceste acorduri presupun încă un pas spre o viitoare și eventual mai mare acțiune militară unitară, ne aflăm, totuși, departe de a considera UE ca o supraputere militară. Centralizarea serviciilor medicale ale diferitelor armate naționale este, într-adevăr, un pas în direcția cea bună, dar, aceasta nu sporește și puterea de foc; iar, dorința de a avea libertate de deplasare a corpurilor de armate în interiorul zonei comunitare este, mai degrabă, o aparență, decât o realitate, deoarece suveranitatea militară a fiecărui stat nu este, câtuși de puțin, transferată vreunui organism guvernamental comunitar. Domeniul apărării rămâne, prin excelență, un atribut național.

Iar dacă motivele pentru a trâmbița aceste acorduri țin mai degrabă de viitor și de mai multă bunăvoință, rațiunile care au determinat aproape toate statele membre ale UE să le semneze – nu au făcut-o Danemarca, Marea Britanie (face parte, încă, din UE, până în 2019), Irlanda, Malta și Portugalia – sunt, în schimb, deosebit de actuale și destul de îngrijorătoare. Amenințările fundamentalismului islamic, beligeranța unor țări mici și mijlocii – cum sunt Corea de Nord și Iranul – care au sau sunt pe punctul de a avea arsenale nucleare, precum și năzuințele expansioniste  ale Rusiei și Turciei au devenit probleme cotidiene de care țările UE trebuie să țină seama.

La fel de neliniștitoare pentru securitatea comunitară este și noua politică americană a președintelui Trump, a cărui lozincă „America mai întâi de toate” ar putea duce la o reducere a scutului militar al NATO pentru țările Comunității Europene.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol

***

   

MÁS COOPERACIÓN MILITAR, SÍ PERO…

Los aspavientos hechos a lo largo y ancho de la Unión Europea (UE) a raíz de los acuerdos de una mayor cooperación y coordinación militar comunitaria tienen su pizca de justificación, pero no dejan de ser exagerados.

Porque si bien esos acuerdos suponen un paso hacia una futura y eventual unidad de acción militar, están aún muy lejos de situar a la UE como potencia militar. La centralización de los servicios sanitarios de los distintos ejércitos nacionales es un paso en la buena dirección, pero no da potencia de tiro; y la intención de libertad de desplazamiento de cuerpos de ejército dentro del ámbito comunitario es más apariencia que realidad, porque la soberanía militar de cada Estado no se ve delegada ni por asomo en un órgano de gobierno comunitario. La defensa armada sigue siendo nacionalísima.

Fundamentalistas islámicos

Y si los motivos para echar las campanas militares al vuelo son más bien de futuro y buena voluntad, las razones que han llevado a casi todos los Estados miembro de la UE – no firmaron Dinamarca, Gran Bretaña (que sigue siendo miembro hasta el 2019), Irlanda, Malta y Portugal – son en cambio muy actuales y bastante preocupantes. Las amenazas del fundamentalismo islámico, la beligerancia de pequeñas y medianas naciones – como Corea del Norte e Irán – que tienen o están a punto de poseer arsenales nucleares y las querencias expansionistas de Rusia y Turquía son problemas cotidianos que han de atender y prever las naciones de la UE.

Misil norcoreano

Igualmente inquietante para la seguridad comunitaria es la nueva política estadounidense de Trump, cuyo lema de “América primero” podría acabar por transformarse en una reducción del escudo militar de la OTAN para los países de la Comunidad Europea.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.