Cutea sau piatra răbdării

A fost odată ca niciodată o fată de crai și fata le era tare dragă părinților. N-o lăsau singurică niciodată și o păzeau ca pe lumina ochilor. Copila se scula în fiece zi, dis-de-dimineață și, după ce mai întâi slujnicele o găteau și o slujeau cu tot ce trebuie, se așeza pe verandă cu lucru-i în poală și broda. Și tot așa ani de-a rândul până ce fata crescu și se făcu mare. Într-o bună zi, cum broda ea așa, trecu pe acolo un vultur. Vulturul se lăsă ușor pe lângă ea și-i grăi astfel: Coși tu coși și-mpungi cu acul, dar să știi că ți-e sortit să te măriți cu un mort. Spaimă mare o cuprinse pe fată, dar nu zise nimic. A doua zi, veni vulturul din nou și-i grăi cu glas omenesc la fel ca prima oară, iar fata ar fi vrut, dar nu știa cui să spună ce auzise de la pasăre. Se gândi ea ce se gândi și hotărî să-i spună maică-si. Copila mea, îi zise maică-sa după ce o ascultă, dacă ți-o mai zice și a treia oară la fel, să-i zici și tu: ia-mă și du-mă acolo unde se află bărbatul meu cel mort. Zis și făcut. A doua zi, când trecu vulturul și-i grăi ce-i grăise în primele două dăți, fata-i răspunse ce-o învățase mamă-sa. Coborî acesta lângă ea, își desfăcu aripile-i mari și copila i se urcă pe spinare. Acolo unde merseră, departe-departe, ajunseră într-un loc pustiu, un codru des, și-n adâncul codrului se zărea o casă. Vulturul o lăsă jos binișor și-și luă zborul. Biata fată păli când se văzu singură-singurică în pustietatea aceea, dar își zise: cum mi-o fi soarta. Stătu ce stătu pe gânduri și porni la drum spre casa aceea necunoscută. Merse ce merse zi de vară până-n seară, ajunse pe la amurg și intră. Și, ce să vadă ? De prima ușă atârnau 40 de chei. Mută de uimire, luă cheile și începu să descuie, una câte una, toate camerele. Și ce-i văzură ochii? Minuni și lucruri nemaivăzute, bucate alese, veșminte și podoabe împărătești, toate așezate în cea mai bună rânduială. Covoare scumpe așternute în toate camerele, mobile, găteli, odoare, bogății și scumpeturi cum numai la curțile împărătești și la casele cele mari poți afla. Toate, negrăit de frumoase. Deschide fata și ultima odaie și ce să vadă, biata de ea, pierită de spaimă? Un bărbat frumos mort, întins și cu mâinile legate, ținând într-însele o hârtie. Oh, făcu ea și luă foaia de hârtie și citi: Cine mă va păzi 40 de zile, 40 de ore, 40 de minute, de va fi femeie bătrână, maica mea o voi face, de fi-va bărbat, frate mi-l voi face și de va fi fată tânără, soțioară-mi va fi. Dar, să nu adoarmă nici o clipită măcar. Așa și făcu fata noastră. L-a păzit pe bărbatul acela 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute. Dar, când mai avea doar puțin până se-mplinea veghea, auzi niște țigănci strigând pe sub ferestre: Roabe, roabe frumoase avem de vânzare ! Să nu cumpăr și eu una ? – se gândi copila. Și aruncă o frânghie groasă pe fereastră, urcă o țigăncușă și o plăti, iar celelalte se duseră-n drumul lor. Dar, cum era nedormită, săraca de ea, îi zise roabei: Fetițo, slujnicuța mea, lasă-mă să stau nițel cu capul în poala ta și tu să mă cauți în păr și să dorm puțintel, că de multă vreme n-am mai pus geană pe geană. Nici nu-și sfârși bine vorba, că și căzu într-un somn adânc. Tocmai atunci se trezi și feciorul de împărat, căci îi venise vremea. El o văzu pe roabă și-i spuse: Tu ești, doamna mea, cea care m-a vegheat atâta timp ? Da – îi răspunse ea. Dar fata asta frumoasă care doarme lângă tine, cine e ? – mai întrebă el. A, e fata care păzește gâștele. Și ticăloasa de țigancă poruncește s-o ducă pe stăpână-sa la gâște, iar ea se face împărăteasă. Și așa trecea timpul: roaba țigancă nu mai putea de bucurie că era împărăteasă, iar fata de crai, biata de ea, tot plângea și plângea, că și pomii se uscau de durerea ei. Odată, se iscă un război și tânărul împărat trebui să plece. Înainte de a pleca, însă, își întrebă toți supușii din palat ce daruri ar dori să le aducă de se va întoarce biruitor. Merse și la fata care vedea de gâște și o întrebă: Tu, doamna mea, ce-ai vrea să-ți aduc ? Eu, stăpâne și împărate, răspunse ea, aș vrea să-mi aduci un cuțit de înjunghiat, un laț de spânzurat și o cute (piatră de ascuțit) sau piatră a răbdării și, să știi, de-o fi să uiți, corabia nu ți se va urni când te-oi întoarce. Merse așadar tânărul împărat la război, se bătu cu dușmanul, birui și cumpără darurile promise. Se urcă în corabie cu gândul să se întoarcă la palatul său. Numai că uită de darul cerut de fata de crai, ajunsă să pască gâștele. Se urcă, așadar, în corabie, dar corabia nici gând să se urnească din loc. Pentru numele lui Dumnezeu, zise căpitanul, nu cumva vreunul din domniile voastre o fi promis ceva și și-a uitat de cuvânt ? Nu cumva tu, mărite împărate, vei fi uitat ceva ce trebuia să faci neapărat și nu-ți e iertat să plecăm ? Abia atunci își aminti împăratul de lucrurile pe care i le ceruse fata și i se destăinui căpitanului. Așa, zise acesta, atunci să le iei, mărite împărate și după ce i le vei fi dat fetei, să te pitești și să vezi ce va face cu ele, pentru că la mijloc, văd bine, trebuie să fie o taină. Zis și făcut, împăratul cumpără cele trei lucruri: cuțitul de înjunghiat, lațul de spânzurat și cutea sau piatra răbdării și se întoarse acasă, la palat, unde-l așteptau ai lui care-l întâmpinară cu cântări, mese-ntinse și bucurie mare. Împărăteasa se tot fălea cu coroana-i și dădea porunci tuturor. Toți își primiră darurile și vine și biata gâscăreasă să le primească pe ale ei. Îi mulțumi împăratului și, seara, când rămase singură, plângând, își zicea: Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute a răbdării ! Nu-s eu fata de crai, singură la părinți, care, atunci când brodam, am văzut vulturul că vine și-mi zice: Ce tot coși și împungi cu acul, că o să te măriți cu un mort ? Și, pe dată, se ridică cuțitul de înjunghiat gata s-o înjunghie și s-o facă bucăți. Stai, îi zise ea, pentru că mai am și altele să-ți spun. Hai, și tu, cute a răbdării – și pe dată cuțitul se așeză la locul lui. Nu eu sunt aceea care a șezut 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute la căpătâiul acestui mort ? Scoală, lațule de spânzurat, scoală și tu, cute a răbdării ! Nu sunt eu aceea care am cumpărat o roabă tânără ca să-mi țină tovărășie și ea i-a spus împăratului minciuni? Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute… Împăratul o auzi, dar n-o crezu. Se ținu, totuși, s-o urmărească pe ascuns, s-o audă ce va mai spune. Până într-o zi când se hotărî să cheme la ospăț tot norodul și pe vecinii săi împărați. Porunci s-o gătească și pe fata de la gâște și s-o pună și pe ea la masă dimpreună cu ceilalți. Printre oaspeții împăratului se afla și tatăl ei care, de cum o văzu, o cunoscu că e fiică-sa. Îl cunoscu și fata și alergă la tătâne-său cu lacrimi în ochi și-i căzu la piept. Atunci, împăratul, care se convinsese că fata spunea adevărul, îi rugă pe toți mesenii să-și spună, fiecare-n parte, povestea. O întrebă și pe țigancă: Tu ce spui, mărită Doamnă, ce se cuvine să pățească acela care-l desparte pe soț de soție ? Și aceea-i răspunde: Să fie înjunghiat, tăiat în bucăți și dat câinilor să-l mănânce. A, bravo, îi zise împăratul, vino să-ți facem și ție acum precum ai spus, putoare ce ești. Zis și făcut. Au luat-o slugile, au înjunghiat-o, au tăiat-o bucăți-bucățele și au aruncat-o la câini. Și au trăit ei bine – împăratul și împărăteasa – și noi și mai bine. Noapte bună, boieri dumneavoastră, om merge și noi acasă pentru că afară începu a ninge.

Η πέτρα της υπομονής

Μια φορά κι έναν καιρό ήτανε μια αρχοντοπούλα κι οι γονείς της την αγάπαγαν πολύ. Δεν την άφηναν ποτέ μοναχή. Τη φύλαγαν σαν τα μάτια τους. Κάθε πρωί σηκωνότανε κι αφού την υπηρετούσανε πρώτα οι υπηρέτριες, καθότανε στο μπαλκόνι με το κέντημά της και κένταγε. Αυτό γινόταν για πολλά χρόνια, ώσπου η κοπέλα άρχισε και μεγάλωνε. Μια μέρα από τις πολλές, εκεί που κένταγε, πέρασε ένας αετός, χαμήλωσε και της λέει: «Τι κεντάς και ξομπλιάζεις που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Η κοπέλα βέβαια κατατρόμαξε ακούγοντας αυτά τα λόγια. Την άλλη μέρα, πάλι τα ίδια ο αετός. Κι η κοπέλα δεν ήξερε τίνος να το πει. Αποφάσισε τέλος να το πει στη μάνα της. «Παιδάκι μου,» της λέει η μάνα της, «άμα σ’ το ξαναπεί να του πεις: πάρε με και σύρε με εκεί που είναι ο πεθαμένος άντρας μου.» Έτσι λοιπόν και έγινε. Την άλλη μέρα, σαν πέρασε ο αετός και της είπε πάλι τα ίδια, του απάντησε η κοπέλα ό,τι της είχε πει η μάνα της. Χαμηλώνει λοιπόν ο αετός, ανοίγει τα μεγάλα φτερά του, και κάθεται η κοπέλα πάνω του. Κι εκεί που πάνε, πάνε μακριά, φτάνουν κάποτε σε μια ερημιά που βαθιά στο δάσος φαινόταν ένα σπίτι. Την κατέβασε ο αετός και την άφησε. Η κακομοίρα η κοπέλα βέβαια σκιαζόταν, αλλά, «έτσι μου έχει η μοίρα μου,» σκέφτηκε και προχώρησε για το άγνωστο σπίτι. Αφού περπάταγε όλη την ημέρα, το βράδυ φτάνει και μπαίνει στο σπίτι. Άμα μπήκε όμως τα ’χασε. Στην πρώτη πόρτα ήτανε κρεμασμένα σαράντα κλειδιά. Τα παίρνει κι άρχισε να ανοίγει μια – μια κάμαρη και τι να δουν τα μάτια της: πράματα και θάματα, φαγητά, αρχοντιές, όλα εντάξει. Χαλιά πανάκριβα στρωμένα σ’ όλες τις κάμαρες, λούσα, μεγαλεία… όλα πολύ όμορφα. Ανοίγει όμως και την τελευταία κάμαρη και τι να δει η μαύρη! Έναν ωραίο άντρα πεθαμένο, ξαπλωμένο με δεμένα χέρια και να κρατάει ένα χαρτί. «Α!» παίρνει και το διαβάζει: «Όποιος με φυλάξει σαράντα μέρες, σαράντα ώρες, σαράντα λεπτά, αν είναι γριά θα την κάνω μάνα μου, αν είναι άντρας θα τον κάνω αδερφό μου, κι αν είναι κοπέλα, γυναίκα μου. Να μην κοιμηθεί ούτε στιγμή όμως.» Έτσι κι έκανε λοιπόν η κοπέλα. Τον φύλαξε σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά. Μια ώρα όμως πριν τελειώσει το στοίχημα, ακούει κάτι γύφτισσες από κάτω να φωνάζουν: «Σκλάβες, καλές σκλάβες πουλάμε!» «Δεν παίρνω μία;» συλλογίστηκε. Ρίχνει μια τριχιά, την ανεβάζει, την πληρώνει και φεύγουν οι άλλες. Έτσι όπως ήταν νυσταγμένη η κακομοίρα, «σκλαβοπούλα μου,» της λέει, «να πέσω λίγο στα γόνατά σου κι εσύ να με ψειρίσεις, ν’ αποκοιμηθώ λιγάκι, που ’χω τόσον καιρό να κοιμηθώ.» Δεν πρόλαβε να γείρει κι αποκοιμήθηκε στο λεπτό. Ξυπνάει τότε το βασιλόπουλο, γιατί ήταν η ώρα του: «Εσύ είσαι κυρά μου που με φύλαξες τόσον καιρό;» «Ναι,» του απαντάει εκείνη. «Κι αυτή η όμορφη κοπέλα που κοιμάται, ποια είναι;» «Αυτήν την έχω να φυλάει τις χήνες.» Κι η κακούργα η γύφτισσα διατάζει να κατεβάσουν την κοπέλα στις χήνες κι αυτή γίνεται βασίλισσα. Έτσι πέρναγε ο καιρός, η γύφτισσα χαιρόταν κι η καημένη η κοπέλα έκλαιγε και τα δέντρα μάραινε. Κάποτε κηρύχτηκε λοιπόν ένας πόλεμος κι έπρεπε να πάει κι ο βασιλιάς. Προτού φύγει, ρωτάει όλους στο παλάτι τι θέλουν να τους φέρει δώρο άμα θα γύριζε νικητής. Πάει και στην κοπέλα: «Εσύ, κυρά μου, τι θέλεις να σου φέρω;» «Εγώ, αφέντη βασιλιά μου, θέλω να μου φέρεις ένα μαχαίρι της σφαγής, ένα σχοινί του πνιγμού κι ένα ακόνι της υπομονής κι άμα τα λησμονήσεις, να μην ξεκινάει το καράβι που θα μπεις να έρθεις.» Πήγε λοιπόν ο βασιλιάς, πολέμησε, νίκησε, πήρε τις παραγγελίες όλων των άλλων και ξεκίνησε να γυρίσει πίσω στο παλάτι του. Μα της κοπέλας το δώρο το ξέχασε. Μπήκε λοιπόν στο καράβι, μα το καράβι πού να κουνηθεί από τον τόπο του. «Για όνομα του Θεού,» λέει ο καπετάνιος, «μήπως έχει κανένας σας κανένα τάμα; Εσύ, αφέντη βασιλιά, μήπως ξέχασες κανένα σπουδαίο;» Και τότε ο βασιλιάς θυμήθηκε την παραγγελία που είχε κάνει και την εκμυστηρεύτηκε στον καπετάνιο. «Α!», είπε ο καπετάνιος, «να τα πάρεις κι άμα τα πας, να κρυφτείς και να δεις τι θα γίνει, γιατί κάτι μυστήριο κρύβεται αυτού πέρα.» Πράγματι, τ’ αγόρασε ο βασιλιάς και γυρνώντας στο παλάτι τον περίμεναν μουσική κι υποδοχές μεγάλες. Η βασίλισσα με το στέμμα καμάρωνε κι έδινε παντού διαταγές. Πήραν όλοι τα δώρα τους, παίρνει κι η καημένη η χηνάρισσα τα δικά της. Ευχαρίστησε τον βασιλιά και το βράδυ κλαίγοντας μονάχη της έλεγε: «Σήκω, μαχαίρι της σφαγής κι ακόνι της υπομονής! Δεν είμ’ εγώ η αρχοντοπούλα η μοναχοκόρη, που κένταγα και πέρναγε ο αετός και μου ’λεγε, τι κεντάς και τι ξομπλιάζεις, που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Κι αμέσως σηκωνότανε το μαχαίρι της σφαγής, έτοιμο να τη σφάξει: «Αλλά στάσου,» του ’λεγε, «γιατί έχω κι άλλα να σου πω. Έλα, ακόνι της υπομονής,» κι αμέσως το μαχαίρι πήγαινε στη θέση του. «Δεν είμ’ εγώ που ’κατσα σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά πάνω από τον πεθαμένο; Σήκω, σχοινί του πνιγμού, σήκω, ακόνι της υπομονής! Δεν είμαι εγώ που αγόρασα τη σκλαβοπούλα για συντροφιά κι αυτή είπε στον βασιλιά το ψέμα; Σήκω, μαχαίρι της σφαγής και πέτρα της υπομονής…» Ο βασιλιάς την άκουγε χωρίς να την πιστεύει. Δεν ξέχναγε όμως και να παραφυλάει για ν’ ακούσει να το λέει. Ώσπου μια μέρα, θέλησε να καλέσει σε τραπέζι όλον τον λαό και τους γειτονικούς βασιλιάδες. Διέταξε να περιποιηθούν και τη χηνάρισσα και να την ανεβάσουν κι αυτή στο τραπέζι. Ανάμεσα λοιπόν στους καλεσμένους, ήταν ο πατέρας της, όπου μόλις την είδε, τη γνώρισε. Τον γνώρισε κι εκείνη κι έτρεξε αμέσως με δάκρυα στην αγκαλιά του. Τότε λοιπόν ο βασιλιάς, που πείστηκε πια για την κοπέλα πως έλεγε την αλήθεια, έβαλε όλους τους καλεσμένους να πουν ο καθένας ξέχωρα την ιστορία του. Ρώτησε λοιπόν ο βασιλιάς τη γύφτισσα: «Εσύ τι λες, Μεγαλειότατη, όποιος χωρίζει αντρόγυνα, τι πρέπει να παθαίνει;» Κι αυτή του απαντάει: «Να σφάζεται, να κομματιάζεται, και να τον τρώνε τα σκυλιά.» «Α! μπράβο», της λέει ο βασιλιάς, «έλα τώρα να σε κάνουμε κι εσένα έτσι, παλιογυναίκα.» Έτσι κι έγινε. Την πήρανε, τη σφάξανε, την κάμανε κομματάκια και την πετάξανε στα σκυλιά. Κι έζησαν αυτοί καλά — ο βασιλιάς με τη βασιλοπούλα-κι εμείς καλύτερα. Καληνύχτα τώρα της αφεντιάς σας, γιατί έξω χιονίζει.

***

The Routledge Modern Greek Reader: Greek Folktales for Learning Modern Greek, Maria Kaliambou.

***

Iată și varianta, probabil originală, persană:

Traducere: Viorel Bageac, Cele mai frumoase bsme persane, Polirom, 2011

***

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.