TURCIA DANSEAZĂ CU TIGRI

Istoria recentă a Turciei este o adevărată înșiruire de dragoste și despărțiri de Occident; mai ales de despărțiri. Căci, de la reforma într-adevăr revoluționară a lui Atatürk – care, în anii 20 ai secolului trecut, a făcut din Turcia o țară aproape occidentală – și până astăzi, când Erdogan o orientează din nou spre răsărit și spre islamism, toate încercările Ankarei de a se integra în prima lume au fost tot atâtea eșecuri.

Exceptând admiterea ei în NATO, pact militar occidental din care Turcia face parte, lumea atlantică a respins, până acum, toate încercările de apropiere ale Turciei. Franța, Italia și Germania se tem de concurența economică a Turciei, în cazul în care aceasta devine membru plenar al UE; Europa întreagă se îndoiește că aceasta țară va deveni, vreodată, ideologic europeană. Iar acum, culmea!, se îndoiesc de fidelitatea militară a Turciei chiar și SUA.

Occidentul nu a fost capabil să-și imagineze vreo însoțire cu Turcia, și acest lucru poate fi din vina vestului. Însă, din 2003 – când a preluat puterea în Ankara, Erdogan și partiddul său (AKP) – nerăbdarea guvernului și balansarea politico-economică a Turciei dau dreptate turcofobiei occidentale. Dar, și ostilitatea crescândă a Rusiei și Chinei față de Ankara. S-ar putea spune că, în prezent, Turcia dansează cu trei tigri, care au mai multe reproșuri, decât motive reale de a se apropia de această țară.

Nimic nu ilustrează mai bine această singurătate diplomatică turcească decât istoria echipamentelor sale de apărare anti-rachetă. Până acum, această sarcină o îndeplineau bateriile americane “Patriot”, în cadrul sistemului militar al NATO. Însă, printre discrepanțele în creștere turco-americane, din cauza alianței Pentagonului cu milițiile kurde în războiul din Siria (miliții pe care Ankara le consideră a fi o ramură a interzisului PKK – partid al naționaliștilor și comuniștilor kurzi din Turcia) și datorită încăpățânării AKP de a promova industrializarea Turciei, Ankara a hotărât să renunțe la “Patriot” și să cumpere sisteme străine, cu condiția ca întreprinderile adjudecătare să se angajeze să coopereze cu industriile turcești și să le transfere tehnologie acestora.

Aceasta s-a întâmplat în anul 2009, și au concurat pentru contract – în valoare de la trei la patru miliarde de dolari–chinezi, americani, italo-francezi și ruși. După multe ezitări și reformări ale licitației, Ankara a optat pentru oferta chineză (HQ-9) în anul 2013, pentru că era mai ieftină și venea însoțită de promisiunea că se vor face transferuri de tehnologie. Însă Beijing nu și-a ținut promsiunea de a face transfer de tehnologii, astfel că Erdogan a acceptat oferta rușilor (S-400). Aceasta este mai economică – costă doar două miliarde de $ -, include transferul de tehnologie și intră pe deplin în orientalizarea politicii turcești, care mai include și conducta de petrol și gaze prin Marea Neagră, pe care o promovează Moscova pentru a aproviziona Europa și Turcia.

Recep Tayyip Erdogan

Însă, nu e sigur deloc că rachetele S-400 vor fi desfășurate în luna iunie a acestui an, conform contractului. NATO consideră la unison că acest armament este incompatibil cu restul arsenalului occidental. Iar, SUA au amenințat cu grave sancțiuni economice, care ar cauza mari pierderi economiei turcești, deorece ar fi ștearsă de pe lista furnizorilor de avioane USA F-35, și i s-ar interzice să mai fabrice și să vândă elicoptere T129, sub licență americană, articole pe care Turcia le exportă, în prezent, cu mari beneficii.

Desigur, Ankara încă ar mai putea anula (cu despăgubiri) achiziționarea sistemului anti-rachetă rusesc, dar, e greu de crezut că Erdogan o va face fără vreo compensație (de s-ar putea atât politică, cât și financiară) din partea Americii. E rău că, dacă Erdogan și Trump se aseamănă întrucâtva, această asemănare o au în arta de a se încăpățăna să nu dreagă lucrurile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Putin y Erdogan

TURQUÍA BAILA CON TIGRES

La historia reciente de Turquía constituye todo un rosario de amores y desamores con occidente; sobre todo, de desamores. Porque desde la reforma realmente revolucionaria de Atatürk – que hizo en los años 20 del siglo pasado de Turquía un país casi occidental – y hasta hoy en día, que Erdogan la está reorientando nuevamente al Este y el islamismo, todos los intentos de Ankara de integrarse en el primer mundo han sido sendos fracasos.

Si se exceptúa el ingreso en la OTAN, pacto militar occidental que incluye a Turquía, el mundo atlántico ha rechazado hasta ahora todas las aproximaciones turcas. Francia, Italia y Alemania temen la competencia económica turca si esta llegase a ser miembro pleno de la UE; toda Europa duda de que ese país llegue a ser nunca ideológicamente europeo. Y para colmo, ahora dudan de la fidelidad militar turca también los EE.UU.

Recep Tayyip Erdogan

Occidente no ha sido capaz de imaginar comunidad alguna con Turquía y eso podría ser culpa suya. Pero, es que desde el 2003 – cuando asumió el poder en Ankara, Erdogan y su partido (AKP) – las impaciencias gubernamentales y los vaivenes político-económicos turcos están dando la razón a la turcofobia occidental. Y también a la creciente hostilidad de Rusia y China hacia Ankara. Se podría decir que en la actualidad Turquía está bailando con tres tigres que tienen más quejas de ella que motivos reales de aproximación.

Nada ilustra mejor esa soledad diplomática turca que la historia de su equipo de defensa antimisiles. Hasta ahora, este ha estado a cargo de baterías estadounidenses “Patriot” dentro del sistema militar de la OTAN. Pero entre las crecientes discrepancias turco-norteamericanas a causa de la alianza del Pentágono con las milicias kurdas en la guerra siria (milicias que Ankara consideran una rama del prohibido PKK – nacionalistas comunistas kurdos – turco) y el empeño del AKP de promover la industrialización de Turquía, Ankara decidió renunciar a los “Patriot” y comprar sistemas extranjeros, siempre y cuando las correspondientes empresas adjudicatarias se comprometieran a cooperar con las industrias turcas y transferir tecnología a estas.

Esto sucedió en el 2009 y concurrieron a por el contrato – de entre 3 y 4 mil millones dólares – chinos, estadounidenses, italo-franceses y rusos. Tras muchos titubeos turcos y reformas de la subasta, Ankara optó por la oferta china (HQ-9) en el 2013, dada su baratura y la promesa de transferencias tecnológicas. Pero Pekín no mantuvo la promesa de las transferencias de tecnologías y Erdogan aceptó la oferta rusa (S-400). Esta es más económica – 2.000 millones $ -, incluye la transferencia tecnológica y entra de pleno en la orientalización de la política turca, que incluye también el óleo- gasoducto a través del Mar Negro que promueve Moscú para abastecer Europa y Turquía.

Pero no es nada seguro que los S-400 vayan a ser desplegados el próximo me de julio, según lo contratado. Y es que toda la OTAN considera este armamento incompatible con el resto del arsenal occidental. Y, sobre todo, los EE.UU. han amenazado con graves sanciones económicas; sanciones que causarían grandes pérdidas a la economía turca ya que quedaría excluida de la lista de proveedores del avión USA F-35 y la fabricación y venta del helicóptero T129, de licencia estadounidense, y que es hoy en día uno de los artículos que exporta Turquía con mayor beneficio.

Es evidente que Ankara podría anular aún (indemnizando) la compra de los antimisiles rusos, pero es difícil de creer que Erdogan lo vaya a hacer sin una compensación (a ser posible tanto política como financiera) norteamericana. Lo malo es que, si en algo se parecen Erdogan y Trump, es en el arte de empeñarse en no enmendarla.

Trump y Erdogan

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.