IRAN: RĂDĂCINILE URII    Washington, Diana Negre

Ura istorică și marile crize politice au adânci și multiple rădăcini, iar actuala criză irano-americană își are aceste rădăcini poate mai adânci decât oricare dintre conflictele din zilele noastre.

Căci, în acest caz, se adună vechi nedreptăți coloniale cum este prezența occidentală în Orientul Mijlociu, schisme dogmatice (șiiți iranieni față de suniți), ideologii politice incompatibile, precum și ură personală. Și să nu uităm că toate acestea sunt garnisite cu interese politice și o masă umană ușor de stârnit, însă, foarte rar fidelă, pe termen mai lung.

În cazul iranian, motivele imediate ale conflictului încep de pe la mijlocul secolului trecut. În anii aceia, Iranul se afla sub incidența intereselor britanice. Atât de mult, încât întreprinderea care exploata zăcămintele de petrol persane – Anglo-Iranian Oil Company – aparținea în proporție de 75% Regatului Unit și de 25% Iranului. Un naționalist persan, Mohamed Mossadek, s-a revoltat împotriva acestei situații și a obținut de la Parlamentul Teheranului naționalizarea menționatei companii, precum și alegerea sa ca șef al guvernului.

Tensiunile dintre Londra și Teheran au rămas bilaterale până în 1953, an în care Eisenhower a devenit președinte al SUA și, deîndată, a întreprins o acțiune de hărțuire a lui Mossadek, de teamă că acesta va trece, în războiul rece, de partea sovieticilor. Consecința a fost eliminarea liderului persan și instalarea unui regim cvasi dictatorial al șahului Mohamed Reza Pahlevi.

Represiunea polițienească foarte dură a șahului, reformismul său de tip occidental foarte greșit aplicat (de fapt, o copie deplorabilă a reformei lui Atatürk din Turcia de la începuturile secolului al XX-lea), și avântul ideologiei „Fraților Musulmani” prin clerul iranian au sfârșit prin a submina Iranul lui Pahlevi.

Astfel, în 1979, „revoluția bazarului” – adică, a clasei persane mijlocii – l-a înlăturat pe sah de pe tron și a dat puterea ayatolahilor conduși de Ruholah Khomeini, care, în timpul anilor cât a stat exilat în Franța, a adunat în el o ură nemărginită împotriva șahului și a americanilor care îl sprijineau.

Ura împotriva americanilor și demontarea „Persiei occidentale” se înfrățeau perfect. Însă șiismul, arhaizant, nu se potrivea cu ideologia republicano-socialistă a „Fraților Musulmani”, oricât de bine ar fi tradus în persană actualul lider al Iranului, Khamenei, o carte a lui Saïd Qutb, gânditor de bază al ideologiei „Fraților”, care repudia total statul Israel.

Actualul lider al Iranului, Alí Khamenei

Ca și cum ar mai fi lipsit ceva pentru ca conviețuirea republicii teocratice a ayatolahilor cu restul lumii să fie vecină cu imposibilul, cei opt ani de război între Iran și Irak, pe care l-a declanșat, în 1980, dictatorul irakian, Saddam Hussein, precum și programul nuclear iranian, atât militar cât și civil, au generat ură, ranchiună și temeri, pe care, în ziua de azi, nimeni nu știe – nici la Teheran, nici la Washington, Riad, Moscova sau Beijing – cum să le rezolve, fără vărsare de sânge.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO   Washington, Diana Negre

Los odios históricos y las grandes crisis políticas tienen luengas y múltiples raíces y la actual crisis irano-estadounidense las tiene tanto o más que ningún conflicto de nuestros días.

Porque aquí se suman viejos agravios coloniales como la presencia occidental en el Oriente Medio, cismas dogmáticos (chiitas iraníes frente a sunitas), ideologías políticas incompatibles y odios personales. Sin olvidar que todo ello está sazonado por intereses políticos y una masa humana fácilmente excitable, pero, rara vez fiel, a largo plazo.

En el caso iraní, los motivos inmediatos del conflicto arrancan de mediados del siglo pasado. En esos años, Irán estaba sometido a los intereses británicos. Tan sometido que la empresa explotadora de los yacimientos petrolíferos persas – Anglo-Iranian Oil Company – pertenecía en 75% al Reino Unido y un 25% al Irán. Un nacionalista persa, Mohamed Mossadek, se revolvió contra esta situación y obtuvo del Parlamento de Teherán la nacionalización de la citada compañía y su propia elección como jefe de Gobierno.

Las tensiones entre Londres y Teherán fueron bilaterales hasta 1953, año en que Eisenhower accedió a la presidencia estadounidense y emprendió el acoso a Mossadek por miedo a que éste se decantase, en la guerra fría, del lado soviético. La consecuencia fue la eliminación del líder persa y la implantación de un régimen casi dictatorial en el Irán: el del sha Mohamed Reza Pahlevi.

Las durísimas represiones policiales del sha, su mal practicado reformismo occidentalista (una deplorable copia de las reformas de Atatürk en Turquía a principios del siglo XX), y el auge de la ideología de los “Hermanos Musulmanes” en la clerecía iraní acabaron por minar el Irán de los Pahlevi.

Así, en 1979, la “revolución de los bazarí” – es decir, de la clase media persa – echó al sha del trono y entregó al poder a los ayatolás acaudillados por Ruholah Khomeini, quien, durante sus años de exilio en Francia, acumuló un odio infinito contra el sha y los estadounidenses que lo habían apoyado.

El odio a los norteamericanos y el desmontaje de la “Persia occidental” hermanaban bien. Pero, el chiismo, arcaizante, no encajaba con la ideología republicano-socialista de los “Hermanos Musulmanes”, por mucho que el actual máximo líder del Irán – Khamenei haya traducido al persa uno de los libros de Saïd Qutb, pensador básico de la ideología de los “Hermanos” y su repudio total al estado de Israel.

El actual máximo líder del Irán, Alí Khamenei

Por si faltaba algo para que la convivencia de la república teocrática de los ayatolás con el resto del mundo rayara en lo imposible, los ocho años de guerra entre Irán e Irak que en 1980 inició el dictador iraquí Saddam Hussein y el programa nuclear iraní, tanto militar como civil, han generado unos odios, rencores y temores que hoy en día no sabe nadie – ni en Teherán, ni en Washington, Riad, Moscú o Pekín – como resolverlo sin derramamiento de sangre.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.