Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

O parte din gardul care desparte Mexicul de SUA, în Tijuana (Mexic) și San Diego (SUA)

ULTIMUL ZID          Diana Negre

Zidul anunțat de Donald Trump, de-a lungul frontierei mexicane, nu va fi nici ultimul care urmează să fie construit și nici nu va fi mai eficient decât cele ridicate de oameni până acum, în decursul istoriei.

A înălța ziduri defensive este mai degrabă o infirmitate politică, decât o măsură de apărare. Este o boală pe cât de veche, pe atât de incurabilă. Ziduri – de la cele din chirpici și pietre, până la împrejmuirile  din lemn – a tot ridicat omenirea din vremea în care nu a mai fost nomadă. Cătunele din preistorie și orașele din zorii istoriei, de acum mai mult de cinci milenii, se apărau în felul acesta. Dar, nici unora, nici altora nu le-au servit, atunci când inamicul care le ataca era mai puternic decât cei asaltați.

Acest fenomen de a vrea și a nu putea s-a tot repetat în lungul și în latul Pământului, precum și în timp.

Chinezilor le-a servit foarte puțin pentru a se apăra de hoardele din stepă, după cum, pe termen lung, nu au rezistat nici orașele fortificate din Antichitate și din Evul Mediu –, sau, pentru a veni spre un trecut mai apropiat, nu i-au servit Germaniei comuniste (RDG), în secolul trecut, Zidul Berlinului și frontiera minată și ticsită cu dispozitive care se declanșau singure pentru a-i împușca pe cei care vroiau să treacă în cealaltă Germanie.

Marele Zid Chinezesc

Fostul Zid al Berlinului

Hoardele din stepă ocoleau zidul  pentru a-și continua năvălirile în China, atunci când dobândeau suficientă superioritate; orașele înconjurate cu ziduri au fost cucerite de fiecare dată când puterea militară a atacatorilor era mai mare decât cea a celor care le apărau, iar, în cazul Germaniei comniste, RDG, și a întregului stalinism european, zidurile-cușcă s-au năruit împreună cu tot sistemul politic care încerca să-și compenseze șubrezenia structurală internă printr-o ostentație de forță.

În mod surprinzător, din lista – care ar putea fi mult mai lungă – nu a tras nimeni învățăminte până în ziua de azi. Ba chiar este și mai rău : Europa cea bogată și plină de aere moraliste a construit și continuă să construiască mai multe garduri electrocutante, din sârmă ghimpată, și ziduri decât cei din Evul Mediu, aheii și chinezii. Și nu pentru a se apăra de invadatori care ar aduce moartea, ci pentru a-i menține pe flămânzii din restul lumii departe de viața lor (comparativ) îndestulată.

Astfel, există ziduri și garduri de sârmă ghimpată între Europa și Asia (la granița greco-turcă), între Europa și Africa (în Ceuta și Melilla), între Europa comunitară și restul Europei, în Asia (în Israel, în fața palestinienilor), iar, în America va exista – dacă bunul simț nu va împiedica acest lucru – zidul promis de Trump. Că o parte există deja, cu toate că nu este chiar un zid,  ci o înșiruire de diferite tipuri de garduri, întărite, mai mult sau mai puțin, cu polițiști și sesizoare electronice de prezență.

Gardul defensiv  Ceuta și Melilla

Nu este nevoie să mai spunem că acest gard nu a fost prea util. Că între Mexic și SUA lucrurile se vor repeta ca mai înainte o dovedește faptul că cei o mie de kilometri de gard deja construiți au făcut mai dificilă, mai scumpă și mai periculoasă trecerea, dau nu au împiedicat intrarea nici a imigranților și nici a drogurilor. Ca de obicei, și acolo, presiunea foametei îi împinge pe zdrențăroși și pe disperați spre țările cu un nivel de viață mai ridicat.

Concluzia obligatorie pe care o tragem din această succintă trecere în revistă a istoriei zidurilor defensive este că ultimul zid este mereu primul : cel care se află în mintea conducătorilor statelor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Una familia mexicana habla con sus seres queridos, al otro lado de la frontera, a través de la valla ubicada en Playas de Tijuana

EL ÚLTIMO MURO       Diana Negre

El último muro anunciado por Donald Trump a lo largo de la frontera mexicana ni es el último que el mundo va a construir, ni ha de ser más eficiente que los erigidos a lo largo de la historia.

Eso de levantar muros defensivos es, en realidad, una enfermedad política mucho más que una medida defensiva. Y es una enfermedad tan vieja como incurable. Porque muros – desde los de adobe y piedra hasta  las empalizadas de madera – los ha edificado la humanidad desde que dejó de ser nómada. Caseríos de la Prehistoria y urbes de los albores de la Historia, hace ya 5000 años largos,  pretendían defenderse así. Ni a los unos ni a los otros esta protección no les sirvió de nada en cuanto el enemigo que les atacaba era más poderoso que los amurallados.

Este querer y no poder se  ha repetido a lo largo y ancho de la Tierra y los tiempos. A los chinos les resultó una defensa vana contra las hordas esteparias, al igual que, a la larga, no les sirvió de nada a las ciudades amuralladas de la Antigüedad y la Edad Media o – para irnos a un pasado reciente – como no le sirvió de nada a la Alemania comunista (RDA) del siglo pasado el muro de Berlín y la frontera minada y con dispositivos de auto disparos, erigida frente a la otra Alemania.

Las hordas esteparias rodeaban la muralla para seguir invadiendo China más adelante, cuando habían alcanzado la superioridad; las ciudades fueron conquistadas siempre que el poderío militar de los atacantes era mayor que el de los defensores, y, en el caso de la RDA – y de todo el estalinismo europeo -, los muros enjauladores se fueron al pique con todo el sistema político que trataba de compensar la debilidad estructural interna con el alarde de fuerza.

Sorprendentemente, la lista – que se puede alargar mucho más – no ha aleccionado a nadie hasta el día de hoy. Peor aún : la Europa rica y rebosante de ínfulas moralistas ha erigido y está erigiendo más vallas electrificadas, alambradas y muros que los medievales, los aqueos y los chinos. Y no lo hace para defenderse de invasores mortíferos, sino para mantener a los famélicos del resto del mundo alejados de su (comparativamente) regalada vida.

Así, hay vallas y alambradas entre Europa y Asia (frontera greco-turca), Europa y África (Ceuta y Melilla), entre la Europa comunitaria y la otra, en Asia (la erigida por Israel frente a los palestinos)  y en América existirá – si el sentido común no lo evita – la prometida por Trump. Que en parte existe ya desde hace tiempo, aunque no sea propiamente un muro, sino diferentes tipos de vallas con más o menos refuerzos policiales y controles electrónicos.

Valla de Ceuta y Melilla

Valla de Melilla – 2014

La verja de Gibraltar

Sobra decir que todas estas vallas han servido de poco o de muy poco. Que entre Méjico y EEUU ocurrirá otro tanto lo demuestra que los mil kilómetros ya edificados han hecho más difícil, cara y peligrosa la travesía, pero no han impedido la entrada ni de inmigrantes, ni de narcotráfico. Como siempre,  también allí la presión del hambre sigue empujando a los desarrapados y desesperados hacia los países de mayor nivel de vida.

La consecuencia obligada de este superficial repaso de la historia de los amurallamientos es que el último muro sigue siendo el primero : el que está en la cabeza de los dirigentes de los Estados.

Muro fronterizo entre Estados Unidos y México, a la altura de la ciudad de Sunland Park, en Nuevo México, y Ciudad Juarez, en Chihuahua

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.