MONEDA EURO CA PANACEU UNIFICATOR

Ideea unei Europe unite și omogene – Uniunea Europeană (UE) – își are rădăcinile apropiate în Piața Comună Europeană și cele imediate în Tratatul de la Maastricht din 1992. Până acum, aceste rădăcini s-au dovedit a fi insuficiente pentru a alimenta acest proiect pe cât de dificil, pe atât de ambițios.

Problema UE este că ideea motrice continuă să fie embrionară. Era evident că o Europă conștientă de faptul că, unită, avea mult de câștigat, iar învrăjbită, mult de pierdut, se bucura de consensul general, după cel de al doilea război mundial. Consensul era el general, dar, slăbuț. Nu numai că fiecare stat vedea unitatea în felul său, dar toate statele se arătau foarte reticente la ideea de a-și sacrifica, într-adevăr, suveranitățile lor pe altarul unei unități supranaționale.

Graba pentru a pune în practică proiectul unionist i-a determinat pe politicienii care promovau proiectul să vină cu fapte gata împlinite și să lase pentru mai târziu elaborarea unei filosofii a statului supranațional.

Și astfel, între conjuncturile favorabile ale lumii industriale și avantajele unei mari piețe bogate care aducea considerabile beneficii imediate, s-a născut o enormă entitate europeană, mai mult economică decât politică, însă căreia îi lipsea o concepție împărtășită asupra a ceea ce trebuia să fie un super-stat, dar, mai ales îi lipsea un manual pentru construcția unei asemenea entități politice.

În aceste condiții, era normal să apară crize de creștere și chiar de supraviețuire. Năzuința de a avea o mare piață a împiedicat să se vadă că  – adunând de-a valma în „casa europeană”, din motive politice, bogați și săraci, cinstiți și mai puțin cinstiți – nici nu se crea o piață solidă, și nici nu se construia o comunitate politică continentală. Prosperitatea generală de la sfârșitul secolului trecut a hrănit auto-amăgirea; Și cum banii prisoseau exact acolo unde lipsea consensul, la Maastricht s-a recurs și mai mult la capital pentru a ascunde lipsa unor idei clare și valabile în privința a ceea ce trebuia să se facă și cum trebuia să se facă.

Criza economică din Grecia a fost prima mare fisură care a arătat slăbiciunea unui proiect cu mulți bani, dar prea puțin cugetat.  Au urmat bulgarii și românii, care nu știu sau nu vor să termine cu corupția; polonezii și maghiarii care vor doar să fie comunitari, după ce au impus niște interese ultra-naționale; și a culminat cu fisurarea întregii concepții asupra pan-europenismului prin brexit-ul britanicilor.

Jean Claude Juncker

Acest șirag de crize trebuia să-i fi îndemnat pe conducătorii comunitari să regândească bazele și structurile super-statului. Însă, se pare că la Bruxelles nu se practică ideea de a învăța din greșelile proprii, iar acum, Jean Claude Juncker, președintele, pe final de mandat, al Comisiei Europene, a propus fuga înainte: să intre, pentru a forma parte din zona euro, toate țările membre care încă nu aparțin uniunii monetare, deoarece, în felul acesta, – spune Juncker – având o monedă comună, vor fi conștienți și de interesele lor comune.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

EL EURO COMO PANACEA UNITARIA

La idea de una Europa unida y homogénea – la Unión Europea (UE) – tiene sus raíces próximas en el Mercado Común Europeo y las aún más próximas, en el Tratado de Maastricht de 1992. Hasta ahora, estas raíces se han mostrado insuficientes para alimentar tan difícil como ambicioso proyecto.

El problema de la UE es que la idea motriz sigue siendo embrionaria. Era evidente que una Europa consciente de que unida tiene mucho que ganar y enfrentada, mucho que perder gozaba de un consenso general tras la II Guerra Mundial. El consenso era general, pero tibio. No sólo que cada Estado veía la unidad a su manera, sino que todos los Estados se mostraban muy reacios a sacrificar realmente sus respectivas soberanías en aras de un ente supranacional.

Las prisas por poner en marcha el proyecto unionista determinaron a los políticos que promovían el proyecto a ir estableciendo hechos consumados y dejar para más adelante la elaboración de una filosofía del Estado supranacional.

Y así, entre que las coyunturas del mundo industrial eran favorables y las ventajas de un gran mercado rico rentaban grandes beneficios de inmediato, fue naciendo un enorme ente europeo más económico que político y sin apenas un concepto compartido de lo que era un súper Estado y mucho menos, un manual de construcción de semejante ente político.

Union Europea

En estas condiciones era forzoso que surgieran crisis de crecimiento y hasta de supervivencia. Las ansias de un gran mercado impidieron ver que así – juntando en la “casa europea” por motivos políticos a ricos y pobres, honrados y menos honrados – ni se creaba un mercado sólido, ni se construía una comunidad política continental. La bonanza general de finales del siglo pasado alimentó el autoengaño; Y como dinero sobraba donde ya escaseaban los consensos, en Maastricht se recurrió aún más al capital para ocultar la falta de unas ideas claras y válidas de lo que había que hacer y cómo.

La crisis económica griega fue la primera gran grieta que mostró la endeblez de un proyecto con mucho dinero y poca reflexión. Siguieron búlgaros y rumanos, que no saben o no quieren erradicar la corrupción; polacos y húngaros que sólo se avienen a ser comunitarios después de imponer intereses ultra nacionales; y ha culminado el resquebrajamiento de todo el concepto pan europeísta con el brexit de los británicos.

Este rosario de crisis parece que debería haber impulsado a los dirigentes comunitarios a repensar las bases y estructuras del súper Estado. Pero, eso de aprender de los propios errores tampoco parece practicarse en Bruselas y ahora Jean Claude Juncker, el presidente saliente de la Comisión, propuso la huida hacia delante: Que entrasen ya a formar parte del € todos los países miembro que aún no pertenecen a la unión monetaria, porque así – sugiere Juncker – al tener una moneda común serán conscientes de los intereses comunes.

Estados miembros y Estados candidatos

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.