FIȘE DE ROMAN

Voi vorbi – voi scrie, mai exact -, despre unele lucruri întâmplate pe la mijlocul secolului trecut. Pot vorbi acum, deoarece destinul persoanelor implicate în acele întâmplări nu se mai poate modifica, au avut carierele lor împlinite… După mai mult de 50 de ani de autoimpusă tăcere absolută, mă simt eliberat de acest angajament al meu, ca vechii evrei (în Vechiul Testament) când sărbătoreau Jubileul (Yuvel-ul), marea bucurie a eliberării…de datorii, de sclavie…etc.

În această jumătate de secol, mai ales după prăbușirea comunismului, am așteptat ca cineva, măcar una dintre acele persoane, să-mi arate un semn  că s-a desolidarizat de acea acțiune sistematică și tenace de nedreptățire la care am fost supus în anii studenției. Măcar să-mi spună: Eugen, îmi pare rău!

Până acum, n-a fost să fie! (C.Noica)

Poate, încă mai e timp!

Ceea ce ofer acum sunt doar niște fișe de roman. Poate contribui oricine la completarea lor. Oricine, dar, să fi fost martor la acele desfășurări. Sub protecția anonimatului sau cu mândria persoanei care dorește să mă ajute.(Vă rog să vă exprimați dorința în acest sens pe Messenger). Sunt multe lucruri pe care nu le știu și nu am avut cum să le aflu.

Închei cu observația făcută de Cervantes: OMUL ESTE FIUL FAPTELOR LUI.

Dar atunci când FAPTELE APARȚIN UNUI COLECTIV ÎNTREG? Cum stăm?

Eugen Hac

Iată fișele:

ESPERPENTO

-JURNAL SEFARD-

ESPERPENTO este o caricatură în care grandoarea se îmbină cu grotescul, generând, astfel, o mare dilemă: este doar o imagine deformată sau o redare prea-fidelă a realității?

Profesorilor mei:

PALMIRA ARNAIZ AMIGO, profesoară universitară originară din Țara Bascilor: nu s-a temut de niște comuniști români care și-au privatizat partidul pentru a-și satisface interesele lor personale.

CONSTANTIN RACOVIȚĂ (Moș Costel, rudă cu EMIL RACOVIȚĂ, speologul)), profesorul arădean care m-a format, fără să-l fi cunoscut personal. Aparent, preda franceza, dar, de fapt, era profesor de…entuziasm.

ISRAEL ZANGWILL, scriitorul britanic care, prin personajul Diego de Balthasar, mi-a arătat cât să cedez pentru a învinge.

VELÁZQUEZ!

Domnişoara asistentă universitară râdea copios de mine cu un râs răutăcios, susţinut, poate prea zgomotos, de râsetele întregii grupe 107, adică cei 12 studenţi-boboci care, în anul 1965, începeau studiul limbii şi literaturii spaniole la Facultatea de Limbi romanice, clasice și orientale a Universităţii din Bucureşti, singurul centru universitar din România unde se preda, la acea vreme, spaniola.

Eu se pare că eram cel de al 13-lea boboc, adică, ultimul! De fapt, cum aveam să aflu mai târziu, TREBUIA SĂ FIU ULTIMUL!

Îmi dădeam seama că în jurul meu se ţesea un spectacol penibil şi nedrept, lipsit de sens şi de raţiune. Era absurd!

La doar trei sau cel mult patru secunde după intrarea noastră în sala de clasă, „ca din întâmplare”, domnișoara asistentă m-a ales pe mine, mi-a cerut să ies la tablă și să scriu o propoziţie în spaniolă. „Nu ştiu deloc spaniolă, nu ştiu să scriu în spaniolă. Am venit la Bucureşti ca să învăț, deoarece numai aici se predă spaniola; și nicăieri altundeva, în toată țara!”

La tot ce îi spuneam, îmi răspundea, invariabil, că trebuie să scriu ceva în spaniolă. Când mi se adresa, avea o încleștare nefirească, o fierbere care o domina și o consuma.

-Dar, NU ŞTIU!

-TREBUIE!!!

Am fost tentat să arunc o provocare…dar ar fi fost prea tăioasă și umilitoare pentru argonauții mei zeflemitorii (argonauți, deoarece căutau lână exact acolo unde nu era!) …Le-aș fi dat un motiv serios ca să mă urască, or eu nu voiam așa ceva! 

Pentru a evidenția absurdul situației, am fost tentat să scriu, în chineză, China 中国, singurele semne chinezești pe care le știam,…și să afirm, nici mai mult, nici mai puțin, că e vorba de …spaniolă ! 

Dar, eu trebuia să am răbdare, să fiu politicos, să procedez cu tact și, mai ales, să văd și să înțeleg ce se întâmpla. Semnele chinezești puteau să mai aștepte. Poate, până la urmă, nu va fi nevoie de ele.

Ce am început să scriu pe tablă a fost un fel de italo-română. Improvizam, „cream o limbă”! Nu ştiam nici italiană, dar, totuşi, îmi era mai aproape, deoarece, elev de liceu fiind, obişnuiam să ascult emisiunile pe unde scurte – 31 și 38 m -, în italiană, pe care Radio Praga le transmitea zilnic, începând de la orele 13.00, pentru emigranţii italieni din Germania, Elveţia, Franța şi Belgia. Ascultam, mai exact, o jumătate de oră de muzică cu cântăreţii italieni de mare succes din anii aceia: Adriano Celentano, Domenico Modugno, Peppino di Capri, Gianni Morandi, Claudio Villa, Aurelio Fierro, Milva…

O italo-română, deci, cu pretenţia că era spaniolă, spre extazul domnişoarei asistente universitare şi al colegilor mei studenţi-boboci. Se topeau de râs!

Cream ceva absurd pentru a combate absurdul ! Cui pe cui scoate!

Cum poți să râzi de cineva care spune foarte clar și răspicat că nu știe ceea ce îi ceri, iar tu să știi foarte bine, fără urmă de îndoială, că spune adevărul!? Ce îți stârnește râsul? Ce anume te subjugă în asemenea măsură încât să insiști și să te afunzi tot mai mult în absurdul de care ești conștient? De ce nu-ți pasă?

După ce valul de râsete s-a mai domolit, domnişoara asistentă, zâmbind dispreţuitor, m-a întrebat dacă știu, așa…măcar… un nume de pictor spaniol celebru, iar, dacă știu, să-l scriu pe tablă.

Şi am scris: VELASQUEZ.

Un zâmbet de deplină-satisfacție-malițioasă i-a relaxat fața, căci, imediat m-a corectat, scriind chiar deasupra numelui scris de mine:

VELÁZQUEZ (cu Z, la mijloc, şi cu accent pe A!).

S-a declanșat un alt val de râsete, dar, nu când am scris eu numele celebrului pictor spaniol, ci doar după ce domnișoara asistentă mi-a operat corectura. Au râs, din nou, copios. Nu se puteau opri… Batjocura evolua spre bășcălie!

-Nici măcar atâta lucru nu ştiţi că se scrie Velázquez şi nu Velasquez !

Pe chipul dumneaei începea să se contureze o nuanță de condescendență față de prezența persoanei mele în acea sală de clasă, adică, un amestec de acceptare, milă și dispreț.

Era clar, nu ştiam nimic. Eram provincialul sosit în capitală dintr-un îndepărtat colţ de ţară. Ceilalţi boboci, dacă nu erau bucureşteni, veneau, totuşi, din localităţi mai apropiate.

Şi ceea ce avea să mă surprindă, puţin mai târziu, majoritatea dintre ei –  nu toți – aveau cunoştinţe foarte serioase de spaniolă. Dominau cele trei aspecte: citeau, scriau şi vorbeau spaniola cu mare uşurinţă, ceea ce denota un antrenament susţinut.

Însă, râdeau toți, și cei care, la fel ca mine, nu știau nicio boabă de spaniolă !

Oare, de ce își puneau mintea cu mine, la ce servea tot acest spectacol hilar? Pe cine putea să mulțumească această juxtapunere (în realitate, se vroia o contra-punere!) a unui necunoscător – eu -, și a unui public – ceilalți studenți -, în marea lor majoritate, inițiați și chiar avansați în studiul spaniolei?

Încercând să văd o parte luminoasă a situației, m-am gândit că, peste câteva luni, se va constata cât de mult am progresat, noi, cei care am pornit de la zero. Cam aceasta ar putea fi intenția, doar la o asemenea idee ar putea servi constructiv sceneta în care eram, involuntar, personaj principal…

-Cred că v-am convins, până la urmă, de neştiinţa mea. În îndepărtatul oraş transilvănean din care vin, la Biblioteca Municipală, se găsesc albume de artă de provenienţă franceză, în care, credeți-mă, numele lui Velázquez apare, în mod constant, VELASQUEZ…cu „S”, așa cum l-am scris eu pe tablă…Știți, multă vreme doar francezii au dominat arta culorilor și a nuanțelor în reproducerile artistice. Albumele lor sunt cele mai apreciate și mai răspândite. Or, francezii scriu, deocamdată, VELASQUEZ…

Am spus lucrurile acestea pe un ton natural, asertiv, poate chiar cu o nuanță conciliantă…Suna a: SINCER, NU VĂ ÎNȚELEG!

A icnit! Se pare că i-am ruinat tot „edificiul”, nu m-a mai putut privi în ochi, zâmbetul maliţios i-a îngheţat pe buze, chipul ei a dobândit, în decurs de numai două secunde, un aer de seriozitate și de severitate. A recunoscut cu voce joasă: „Da, aşa scriu francezii…”

Nu a mai râs nimeni.

Probabil și-au pus întrebarea: de cine și de ce au râs, până la urmă ? Căci, așa cum spune Don Quijote (începusem să-l citesc în traducerea lui Ion Frunzetti și Edgar Papu): Mulți se duc după lână și… se întorc tunși chilug! Situație nu prea plăcută pentru niște argonauți!

Preț de o clipă, am citit în ochii domnișoarei asistente universitare… suferință!

Mi-a făcut un semn discret că pot să trec la locul meu în bancă şi, în sfârşit, şi-a început ora, ne-a oferit primele cunoştinţe de limbă spaniolă. Nu a mai scos pe nimeni la tablă. Spectacolul umilirii fusese programat doar pentru persoana mea…

Ducea foarte bine lecţia: începătorii – ca mine – făceau primii paşi rapizi, alături de colegii nostri avansaţi. Explicaţiile şi discuţiile erau în spaniolă, dar şi în română, pentru cazul în care, noi, începătorii, nu am fi înţeles pe deplin ce se preda la ora de curs. E nevoie de talent şi creativitate pentru a putea duce deodată începători şi avansaţi, astfel încât, toţi să fie în câştig.

În pauză, am ieșit pe hol împreună cu ceilalți colegi, dar, întrucât s-au format, aproape spontan, grupuri-grupulețe, (pe mine mă evitau!) m-am îndepărtat puțin, amestecându-mă printre studenții care au ieșit din celelalte săli de clasă. Unii dintre ei erau stingheri, ca mine.

Dintr-un colţ, îmi face semn un student pe care îl cunoșteam, ION DOBRECI. Era din Turnu Severin şi studia araba. La Căminul de studenţi, CARPAŢI, fuseserăm repartizaţi în aceeaşi cameră, la etajul 9.

-Ce faci, cum merg începuturile pe la voi? V-au întrebat dacă știți cuvinte de origine arabă în română?

-Nu ne-au întrebat nimic – îmi răspunde. Am pornit direct cu alfabetul, cu o atenție mai mare pe sunetele care nu există în română. De pildă, sunt vreo trei H–uri în arabă. Dar, dacă ne-ar fi întrebat de cuvinte arabe existente în română, cred că aș fi știut eu vreo câteva, care au venit prin turcă.

-Știi turcește?

-Nu grozav. Mă descurc. Am învățat în Ada-Kaleh, când eram copil.

-Pe mine, domnișoara asistentă m-a scos la tablă, înainte de a-și începe lecția, și mi-a cerut insistent să scriu ceva în spaniolă, cu toate că i-am spus că habar n-am. Pur și simplu nu voia să audă.

-Ce-i buimacă?

-Nu știu, dar, crede-mă, avea în ochi o răutate care m-a pus pe gânduri.

-Hai lasă-mă! Femeia te place! O fi vreuna din alea care nu știu să se poarte cu bărbații și consideră că devin mai interesante și mai misterioase dacă se poartă urât.

-Nu cred că e cazul să glumești ! Mai degrabă încerca să demonstreze ceva, prea avea nevoie de public, dar, și publicul prea se străduia să-i stea la dispoziție. Ba chiar se repezea să-i fie la dispoziție! Am scris ceva într-o limbă italo-română inventată de mine și au râs mai rău ca la circ.

-Aaaa!… de la voi veneau râsetele acelea!

-Da! Din sala 12!

-Aș fi zis că ați râs de veselie, dar acum, că mi-ai spus cum s-au desfășurat lucrurile, cred că ați fost cam zgomotoși.

-Eu nu am râs. Au râs de mine, sub bagheta ei.

-Atunci, chiar că e buimacă! Spune-mi, a venit vreunul dintre colegii tăi să-ți ceară scuze? Să-ți spună: am râs și noi ca să ne amuzăm un pic, dar, nu cu răutate! Așa că, ne-ar părea rău dacă te-ai supărat!…

-Nu, nu a venit nimeni. Mai au timp. Însă, nu cred că va veni cineva.

-Ce te face să crezi asta?

-Ceva îmi spune că au fost stârniți împotriva mea. Uite, acum în pauză, se fereau de mine, își fereau privirile să nu se întâlnească cu privirea mea. Am constatat că asistenta se cunoaște foarte bine cu studenții din grupă. Unora chiar le spune pe nume. Pe numele mic! Când au venit spre sala de clasă, au venit împreună, în grup. Și, ceea ce este și mai interesant, respectivii știu spaniolă, vorbesc numai în spaniolă.

-E clar, i-a pregătit, i-a meditat! Și cu ei, zici că s-a purtat normal?

-Ca în familie! Când a intrat în sala de clasă nici măcar nu a simțit nevoia să se prezinte. Probabil, singurul care nu o cunoaște din toată grupa sunt eu.

-Mda! Ciudat! Ai puțină răbdare și o să te lămurești tu!

Recreația s-a terminat și am revenit în sala de clasă.

La Universitate, un curs sau un seminar durează două ore, cu pauză la mijloc.

Cu excepția unei singure priviri neutre, inexpresive, domnișoara asistentă (aveam să aflu mai târziu că se numea Olga Tudorică) m-a ignorat total.

În aceeași zi, am mai avut și alte cursuri.

Cursuri împreună cu grupa de italiană: erau numai fete! (Mă așteptam să fie măcar un băiat – cu numele de Alberto – la italiană!) Și cursuri comune, cu toate grupele din anul întâi. Eram, în total, peste o sută de studenți.

***

Oricât mă străduiam eu să văd părți pozitive, ceea ce mi s-a întâmplat în dimineața aceea – în primele secunde din viața mea de student – a fost nefiresc.

Mă copleșeau întrebările!

Ce putea să aibă cu mine o persoană pe care o vedeam pentru prima oară în viața mea? De ce avea fierberea aceea, de ce clocotea, de ce suferea? De ce n-a avut liniște și a încercat să mă umilească chiar înainte de a-și începe ora de clasă? Cum e posibil ca o persoană rațională, care predă la Universitate, la o Facultate de limbi străine, să-ți ceară imperios să scrii o frază într-o limbă pe care nu o cunoști?

Nefiresc era și comportamentul colegilor mei. Probabil de aceea i-am și perceput ca pe niște argonauți tunși zero, decepționați și decepționanți. Dacă stau să mă gândesc bine, ei și-au dat întâlnire în altă parte, nu în fața sălii de clasă – sala 12 -, unde urma să începem cursurile. Când au venit, erau constituiți într-un fel de pluton sub conducerea domnișoarei asistente. Venind spre sala 12 – căci erau vreo cincisprezece-douăzeci de pași de făcut – mi-au atras atenția sunetele pe care le scoteau și râsetele lor oarecum în surdină, dar, atunci, eu nu știam cine sunt ei, în schimb, ei știau cine sunt eu, căci așteptam exact în dreptul sălii (era încuiată!) care ne interesa pe toți. Ei au venit cu cheia și au descuiat sala.

Toate celelalte săli erau descuiate, nimeni nu a așteptat în fața ușii ca mine!

Cum se face că s-au adunat, mai întâi, în altă parte, probabil chiar la Catedra de Spaniolă, și de ce? De ce eu nu am știut? Cum au comunicat între ei și de ce eu am fost omis?

Ce puteau să aibă cu mine chiar înainte de a mă cunoaște?

Din punctul meu de vedere, nu aveau niciun motiv.

Din momentul în care ne-am văzut, am fost prietenos, respectuos, politicos și amabil. Am suportat cu calm și naturalețe revărsarea și râsetele lor răutăcioase. Nu m-au iritat și nici nu m-au supărat. Nu m-am molipsit de răutatea lor.

Riposta pe care le-am administrat-o a fost delicată, discretă și elegantă…Pe măsură și proporțională! La noi în țară, nimeni nu-l putea cunoaște pe Velázquez, în vremea aceea, decât prin Velasquez, adică prin albumele de artă franceze!

Nu sufeream de mania persecuției. Dar, nu greșeam: aveam de-a face cu un mediu ostil!

***

Punea tot mai mult stăpânire pe mine idea de a adopta forma mentis a evreului. Era calea supraviețuirii. Singura pe care o vedeam accesibilă în momentele acelea.

Totuși, eu nu aveam o viață comunitară, nu aveam niciun sprijin, eram „orfan”, solitar, un pustnic. Dar, undeva trebuia să mă regăsesc, să am locul meu de tihnă, „patria mea zilnică”. Dacă nu ai patrie, te poate cuprinde disperarea.  Nu era cazul, deoarece eram puternic și echilibrat.

Ateismul impus de comunism nu a prins în familia mea.

Aveam sistemul meu de valori la care nu renunțam: valorile erau pe primul loc și, în funcție de această ierarhie, gândeam și acționam. Mai întâi valorile și pe urmă scopurile! Nu invers!

Prima patrie a evreilor e Biblia, credința în Dumnezeu.

O au și creștinii.

În această patrie, orice ființă este iubită. Nimeni nu se simte părăsit, căci nimeni nu este abandonat. Iubirea divină este mult mai mare decât capacitatea de înțelegere a oamenilor. E o patrie la îndemână, o patrie implicită.

Și, desigur, nu trebuia să mă limitez numai la o atitudine defensivă. Trebuia să lupt, însă, nu oricum, oriunde și oricând. Lupta secretă era calea care se impunea de la sine. Iar, victoria trebuia gândită, plănuită și organizată.

Abordabil este doar prezentul. Este aici și acum!

Căci, momentul prezent este și cel mai la îndemână și cel mai fertil. Orice discuție despre trecut sau viitor devine periculoasă, într-un mediu ostil. Mi-am propus să evit, cu desăvârșire, să vorbesc despre trecutul meu, sau despre intențiile și năzuințele mele. Viitorul este la fel de vulnerabil ca și trecutul. Știu de unde să te ia, știu unde să te pândească…

Mediul ostil te obligă să-ți organizezi cu multă migală existența. Să-ți creezi instrumente adecvate. Să crezi în supraviețuire, să ai o puternică motivație, angajament, tenacitate, pasiune, curaj… Ești nevoit să-ți construiești spații de libertate și speranță, de refugiu și de luptă. Spații și timpi de ancorare, adică, PATRII! Spații secrete pentru a evita lupta și spații privilegiate pentru a primi și a duce o luptă îndârjită.

Un prim instrument ar fi să țin un JURNAL. Este o modalitate de a aduna fapte, experiențe și trăiri. Jurnalul închide sistematic prezentul într-un tărâm al memoriei. Oprește timpul în loc. Sau spus altfel, jurnalul are capacitatea de a ține prezentul captiv. Prin jurnal, dobândești posibilitatea de a controla și a domina timpul, ticurile, refrenele și repetările lui. Poți să stabilești puncte de reper și te poți mișca, ușor și sigur, înainte și înapoi, pe această dimensiune. În timp, lucrurile se așează, se limpezesc și dobândesc coerență. Poți să vezi ce vrea timpul! Ai o viziune panoramică și o înțelegere mai profundă a vremurilor și a evenimentelor. A vieții! Jurnalul îți oferă o atemporalitate a timpului.

Un jurnal în vremea comunismului era foarte riscant, deoarece în subtext, zace o confesiune, o destăinuire. Oricând poate deveni o probă împotriva ta, poate fi interpretat ca o autorecunoaștere a „culpelor” tale…Nu aveai voie să auzi, să vezi, nu aveai voie să știi sau să asiști la unele lucruri, deoarece, automat, deveneai… vinovat! Dacă le și puneai pe hârtie, era clar că gândeai dușmănos…

Erau vremuri tulburi…Trăiam într-o societate totalitară, cu toate că, în 1965, începea să se resimtă o oarecare relaxare.

Voi hotărî, mai târziu, dacă voi ține un jurnal sau nu.

***

ADAPTAREA este condiția esențială a supraviețuirii. E o idee darwiniană. Rapiditatea cu care supraviețuitorul face față condițiilor din mediul înconjurător este calitatea sa cea mai de preț.

Ura, invidia și răzbunarea nu servesc la nimic, nu au niciun aport. Te pot orbi. Sunt doar o povară sterilă și extenuantă. Păguboasă pentru supraviețuire.

În schimb, promotorii ostilității se hrănesc cu acest balast.

Etica supraviețuirii îl exclude cu desăvârșire.

Iar adaptarea presupune cunoașterea și aprecierea justă a realității. Atât supraestimarea, cât și subestimarea sunt erori care trebuie evitate.

Sarcina mea imediată era să descopăr NUCLEUL GENERATOR AL OSTILITĂȚII: unde se afla, ce anume îl alimenta și îl făcea să emită pulsații, până unde se propagau acestea, puterea și gradul de organizare, și bineînțeles, eventualele fisuri și părți slabe ale sistemului și ale funcționării lui. Și cui servea!

Dificultatea acestei cercetări era foarte mare.

Nu puteam să pun întrebări. Întrebările sunt porți revelatoare ale vulnerabilității. Punând întrebări, îi înveți pe cei din mediul ostil cum să te inducă în eroare, cum să te mintă. Nimeni nu-ți va spune adevărul. Întrebările sunt un indiciu că ți-ai dat seama că ceva se întâmplă și că ai de gând să iei măsuri, să ripostezi.

Într-un mediu ostil există o conspirație a tăcerii. Spontan ești înconjurat de o convenție tacită, astfel încât să nu afli nimic din ceea ce te-ar interesa. Solidaritatea este absolută în astfel de situații, indiferent dacă este în jurul unei cauze nobile sau meschine. Și aceasta din urmă unește pe cât de rușinos, pe atât de durabil.

Nu puteam avea încredere în nimeni. Eram singur, nu aveam pe nimeni ca să mă ajute. Nici măcar cu un sfat.

Și totuși, mă puteam baza pe ceva concret: GREȘELILE! Au comis o greșeală și, în mod sigur, vor urma și altele. „Primirea” neospitalieră pe care mi-au rezervat-o m-a alertat. Domnișoarei asistente Olga Tudorică îi sunt recunoscător pentru faptul că mi-a arătat prompt, crud și fără menajamente că ceva nefiresc și incorect se întâmpla în legătură cu persoana mea. Probabil, Nucleul Generator se afla la Catedra de Spaniolă. M-a avertizat și mi-a oferit indicii. Or, un om avertizat face cât doi! Proverb francez.        

Un alt instrument util este… VISAREA Lupta pentru supraviețuire nu trebuie să-mi afecteze puterea de a avea proiecte și năzuințe. În definitiv, această luptă este un turnir între proiecte. Ale tale și cele ale adversarilor tăi multipli. Vor să-ți modifice sau chiar să-ți frângă destinul!

Visarea este o armă de luptă. Un proiect vital este BUCURIA. Bucuria trebuie exersată pentru un motiv real sau pentru un pretext oarecare, indiferent cât de adverse sunt circumstanțele. Nimic nu trebuie să te împiedice să-ți iei porția, dacă nu zilnică, măcar săptămânală de bucurie.

Din categoria instrumentelor de supraviețuire face parte și JOACA. Aveam de gând să mă joc cu toți adversarii mei combatanți, în mod deosebit cu cei mai înverșunați. O joacă imaginară! Desigur, o joacă discretă, neostentativă și imperceptibilă pentru partea adversă.

Altfel, devine provocare și motiv bine întemeiat de dezlănțuire furibundă împotriva mea. Nu! Adversarul nu trebuia să-și dea seama nicio clipă de joaca mea.

Din punct de vedere psihic, joaca înseamnă o neutralizare a combatantului agresiv. E o schemă mentală care funcționează ca o terapie preventivă. Rămâne cu mâna goală, fără arme! Agresiunea psihică nu-și atinge scopul dacă i se interpune joaca.

Așa că mă voi juca! Dacă adversarul va fi o femeie, îmi voi imagina că o iau la dans! Ca primă etapă. Etapa următoare va fi să-i împrumut…trotineta mea! Dacă va fi bărbat, voi sări direct la faza a doua. Dacă sunt mulți, cât timp vor arăta răutate, toți vor fi niște argonauți învinși. Un cor de argonauți cu chelie!

În etapele următoare, voi putea să recurg și la ALTE RESURSE LUDICE, în funcție de situație și de ideile care îmi vor veni.

Ei, aici e aici! Să vezi un personaj cu prestanță într-o ipostază urâțită în urma vreunei decizii sau indicații vădit incorecte, venită pe linie de partid…un personaj deplasându-se încoace și încolo pe… trotinetă! Eventual și chel! Argonautul „cel cu părul chel”! Nu e puțin lucru!

Dar, nu cumva să te pufnească râsul!

Un spectacol care trebuie receptat ca atare, însă doar atâta timp cât „pe scenă” personajul exersează răutatea și incorectitudinea!

Nicio secundă în plus! Va fi ca o intervenție chirurgicală pentru a extirpa cu strictețe doar răul. Altfel, ar deveni batjocură, iar eu însumi m-aș transforma în argonaut! Aș fi el!

Un alt instrument este DETAȘAREA. Voi fi atent tot timpul… Însă, pot fi surprize…tot timpul! Dacă surpriza mă „prinde” în mreaja ei, trebuie să mă eliberez imediat din strânsoare. Procedeul cel mai simplu este să-mi poruncesc: desprinde-te! Din momentul acela, îmi voi vorbi mie însumi ca unei alte persoane. În mod simultan, EU voi fi (și) TU!

Pe termen lung, practica aceasta duce la detașarea destinului. Va trebui să am grijă ca destinele celor din jur să rămână în permanență paralele cu destinul meu. Apropiate, dar paralele. Să nu se intersecteze niciodată! Nu voi întreprinde nimic care să le afecteze în vreun fel soarta. Nici destinele individuale și nici cel colectiv. În felul acesta, niciodată nu-mi vor putea aduce vreun reproș.

Pentru mine, important era să nu mă expun. Nu cunoșteam „legile” și nici criteriile lor. Ce vroiau de la mine? Ce intenții aveau?

Urma să descopăr treptat aceste lucruri, pe măsură ce progresam în rezistența mea la acțiunile lor.

Pe de o parte, „nimeni nu trebuia să observe, că mi-am dat seama” de ceea ce se întâmpla, – căci, și-ar fi rafinat progresiv metodele – iar, pe de alta, trebuia să fiu foarte atent, ca să nu ofer niciun pretext, oricât de nesemnificativ ar fi fost, pentru ca cineva să se reverse asupra mea.

Să văd foarte precis, foarte exact cum stăteau lucrurile. Să nu mă fure imaginația sau fantezia peste limita realității, dar, nici să-mi scape ceva din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Să apreciez just situațiile, nimic în plus, nimic în minus! Pentru tot ce vedeam și constatam, trebuia să am explicații foarte riguroase. Căci nu tot ce îmi era nefavorabil, îmi era neapărat și ostil!

CIUDĂȚENII

Venisem în București cu două săptămâni mai înainte de examenele de admitere la Facultate, deoarece se organizau niște cursuri de pregătire a candidaților. În broșura ADMITEREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL SUPERIOR – (și) din anul acela, 1965 – te ademeneau să participi la cursurile de pregătire a examenelor de admitere. Sora mea, Georgeta, m-a îndemnat și a insistat să particip la cursurile acelea, deoarece te introduceau în atmosfera universitară. Între nivelul de la liceu și cel de la Universitate – spunea ea – uneori, e o diferență foarte mare. Chiar un decalaj. Cursurile de pregătire organizate de universitari aveau menirea de a mai reduce din acea diferență și de a-i obișnui pe viitorii studenți cu atmosfera, cu ritmul mult mai intens de predare și de învățare din Universități. Iar, examenele de admitere erau o mostră a sesiunilor semestriale și anuale de examene care urmau, în cazul în care deveneai student. O sesiune de examene din timpul anilor de studenție – spunea sora mea – este tot atât de grea cât examenele de admitere în Facultate. Unele sunt chiar mai grele. Volumul cunoștințelor pe care le asimilezi este incomparabil mai mare, iar timpul pe care îl ai la dispoziție este mult mai scurt. Trebuie să parcurgi atent toată bibliografia pe care ți-o recomandă profesorul, care, uneori, însumează mii de pagini, la o singură materie. Or sunt mai multe materii, mai multe examene de pregătit într-o sesiune.

În București, m-am cazat, pentru 24 de ore, la Hotelul Gambrinus. În aceeași zi m-am înscris la examenele de admitere. În vremea aceea, intrarea principală în clădirea Universității se afla pe Edgar Quinet. Am completat formularul cererii de inscriere și am anexat actele necesare. Examenul Roentgen– examenul micro pentru plămâni – îmi amintesc că trebuia repetat, deoarece exista o oarecare neîncredere că în provincie ar fi fost făcut corect. Stând la coadă, am aflat unde se cazau candidații de la limbile străine, română, istorie, matematici…:

La Căminul Carpați, de pe strada Academiei, chiar lângă Universitate!

Superb! Contează foarte mult să ai totul în apropiere, să nu fi nevoit să umbli și să te rătăcești prin oraș.

Am dus rezultatul examenului micro la Secretariatul Facultății, astfel încât dosarul meu de înscriere era complet. La hotel, m-a răzbit oboseala: zece ore cu trenul rapid de la Arad la București, plus cozile și așteptările pentru înscriere m-au doborât. După o baie fierbinte, am căzut într-un somn profund. Cred că am dormit vreo 12 ore. M-am trezit dis-de-dimineață, în glasurile matinale ale vânzătorilor ziarului Informația Bucureștiului. Era ceva nou pentru mine. În Arad, ziarele se cumpără în liniște de la chioșc.

Lângă Hotelul Gambrinus erau doi vânzători-crainici, care anunțau, ca doi pitpalaci, ediția din dimineața aceea:

–Infoma – ția! Informa – ția!

Iar, celălalt se părea că îl îngână pe primul, de la o oarecare distanță, un pic mai legat:

–Informația! Informația!

Aveau farmec!

Cântarea lor de vestitori ai veștilor bucureștene avea să mă obsedeze toată ziua aceea.

Am plecat din hotel pentru a mă instala în Căminul de Studenți Carpați. L-am salutat pe portar și am trecut pe lângă el de parcă aș fi știut unde se afla Administrația căminului. În fața ușii ascensorului aștepta un băiat. În lift, mi-a spus că puteam să stau în cămin, clandestin, vreo zece zile, fără nicio problemă și că era convenabil să mă stabilesc la ultimul etaj. Camerele erau descuiate, goale – doar paturi cu saltele, fără lenjerie, cu noptiere din metal și dulapuri din lemn. Sus era mai liniște, nu se auzea zgomotul traficului de pe strada care atunci se numea „6 Martie”(astăzi, Regina Elisabeta). În plus, căminul se umplea de candidați de jos în sus, adică, la început, se ocupau etajele inferioare și, treptat-treptat, se umpleau și cele superioare. Dar, până atunci, aveau să mai treacă vreo zece-douăsprezece zile. Băiatul acela era ungur, nu mi-a spus ce studia și în ce an era, dar, peste vară, în vacanța mare, el rămânea să doarmă în cămin, deoarece, ziua, lucra cu o echipă, în București, în construcții. Își făcea, astfel, niște bani pentru haine și încălțăminte. Părinții lui erau foarte săraci și nu-l puteau ajuta. Avea note mari în timpul anului, așa că avea bursă. Portarii și femeile de serviciu îl cunoșteau. Camera o menținea curată și nimeni nu avea ce să-i reproșeze. Din contră, îl iubeau deoarece remedia, în mod frecvent, tot felul de probleme care apăreau mai ales la dușuri sau la chiuvete. Era constructor și instalator.

Eu i-am spus că am venit mai devreme la București pentru a participa la cursurile de pregătire anume organizate pentru candidați, înainte de examenele de admitere.

Nu l-a impresionat ideea cursurilor și mi-a spus ca nici eu să nu o iau în serios.

-Universitarii nu se prea omoară cu mulțimea de candidați. Și nici nu are rost! Cei mai mulți dintre ei nu reușesc. Iar cei care sunt buni, devin studenți și se adaptează rapid la ritmul și nivelul din învățământul superior. N-are rost să te duci la cursurile pregătitoare. Mai bine stai în cămin și învață!

Nu m-a convins. În schimb, m-a convins să stau în camera lui: mi-o lăsa „moștenire”. El își strângea lucrurile și urma să se întoarcă în satul lui din Harghita să-și vadă părinții și să stea cu ei vreo două săptămâni. Mi-a arătat cum să pun un sertar de noptieră sub saltea, astfel încât  să-mi servească drept pernă. Mi-a spus să păstrez curățenia în cameră, și-a luat valijoara și a plecat. 

În dimineața zilei următoare m-am gândit să merg la Universitate să văd măcar care era atmosfera la cursurile acelea.

Am coborât până pe la etajul al treilea pe scara centrală – mai existau două scări și existau și lifturi. Dumnezeu a vrut să întâlnesc încă un sceptic în materie de cursuri pregătitoare pentru candidați. A venit de undeva de pe etaj și cobora și el pe scară. Nu stătea în cămin, doar a căutat pe cineva din Pitești. Avea 21 de ani (eu aveam 18) și spunea că era ultima dată când mai încerca să intre la italiană. Se numea Alberto. Numele de familie nu mi l-a spus. Când vorbea, atât intonația cât și vocea de tenor belcanto te convingeau că este italian. Vorbea o limbă română perfectă, căci era născut, crescut și educat în România. Un român-italian. Sau un italian-român.

– M-a crescut o familie de italieni. De fapt, sunt român înfiat de foarte mic. Nu-mi amintesc decât de mama și de tata, italienii care m-au înfiat. În familie, vorbim italiana. Ai mei s-au străduit să nu vorbească în dialect, anume ca eu să învăț italiana comună, italiana literară. În casă, avem o mică bibliotecă cu cărți italiene. Avem rude în Italia care ne trimit cărți. Dar, ce vreau să-ți spun este că am venit în București doar ca să mă înscriu la examenele de admitere. Sunt în trecere, nu mă  interesează cursurile pregătitoare. Mă voi întoarce cu o zi înainte de începerea examenelor. Acum câțiva ani, am fost la cursurile pregătitoare și regret foarte mult că am participat la ele.Te sfătuiesc să nu faci și tu prostia pe care am făcut-o eu! Nu te arăta pe la cursurile alea. Nu te învață nimic, te epatează, ba mai mult, te derutează, te aiuresc. Mai bine stai în cămin și repetă toate materiile. Crede-mă, vei fi în câștig!   Pe mine m-au luat la ochi, au văzut că sunt italian și, an de an, mă pică.

-Probabil au indicație de la partid să te pice. Nu numai pe tine, ci pe toți cei ca tine. Se tem că, de îndată ce obții diploma de absolvent, abandonezi țara și pleci definitiv în Italia.

-Dacă aveam de gând să mă stabilesc în Italia, aș fi ales altceva decât limba italiană. Ce să fac acolo, să-i învăț italiana pe italieni? Aș fi studiat arhitectura, medicina sau electronica. Eu vreau să rămân aici, cu părinții mei, să fiu profesor de română și italiană. Dar, am pierdut prea mulți ani tot încercând în zadar să intru la italiană. Dacă nu reușesc nici acum, mă voi orienta spre un alt domeniu. Întotdeauna am fost mai pregătit decât majoritatea celor care au reușit la italiană și uite că m-au tot picat.  De aceea, insist să nu te arăți decât la examen. Nu te duce pe la cursurile pregătitoare. Dacă ești bine pregătit, vei intra. Dacă ești foarte bine pregătit îi vei lua prin surprindere și nu vor avea timp să-ți pună bețe în roate. Așa că, stai în cămin și învață!

Bețe în roate!? Ciudate afirmații și, totuși, de bun simț din partea unui om pățit! Răsturnau niște valori din concepția mea despre etică, învățătură și profesori. Cu toate acestea, Alberto m-a convins. M-am întors în camera mea de la etajul 9. Vreo câteva zile nu am ieșit din cămin. Au fost zile magice. Se părea că mai întâi existau cărțile și pe urmă existam și eu. Mă dominau și mă struneau ca pe un cal în manej. Am atins nivelul plăcerii iterative a învățării. Era la fel ca un cântec sau melodie de care nu mă mai săturam. Citeam și expuneam în același timp, într-o curgere continuă. Cartea venea cu contribuția ei, iar eu cu expunerea mea. Și ne întâlneam pe la jumătate, pe o linie de mijloc. În manej de verificare!  Am tot învățat. Învățam până mă fura somnul. Când mă trezeam, învățam din nou. Ziua și noaptea. Aveam suficientă mâncare adusă de la Arad. Și un briceag! Căci unde s-a mai văzut ardelean fără…brișcă!? Pâine, roșii, ardei grași, brânză, ouă fierte, slănină…Cu toate că era foarte cald, nu s-au stricat. M-a uimit eficiența foilor de varză: adusesem cu mine vreo 5 sau 6 șnițele. Ca să se păstreze – știam dinainte că nu voi avea acces la vreun frigider – mama le-a împachetat, pe fiecare, în foi de varză crudă. Și s-au păstrat foarte bine.

Într-una din zile, am văzut că nivelul de „umplere” a căminului a ajuns la etajul șapte, așa că am mers la Admnistrație. Acolo, doamna care se ocupa de cei care veneau să se cazeze, când a văzut că eram din Arad, mi-a zâmbit și mi-a spus că au trecut ani buni de când nu a mai fost „pe acasă” la Arad. Aveam să constat că m-a repartizat într-o cameră excelentă: la etajul întâi, cu fereastra spre Edgar Quinet, stradă liniștită, fără trafic intens. Lenjerie de pat, pernă și pătură. Și patru tovarăși de cameră, deja instalați. Nu mai aveam liniștea și singurătatea de la etajul nouă, dar era bine. În plus, cazarea era însoțită de bonurile de masă la cantina studențească din Pasajul Victoria. Foarte aproape, practic, tot pe strada Academiei. Bonurile pentru cantină serveau și ca legitimație, în cazul în care portarul ne-ar fi cerut să dovedim că suntem candidați cazați în cămin. „Cine nu mănâncă, nu doarme!” Eu nu am avut nicio problemă. Niciodată portarii nu mi-au cerut să le arăt bonurile de masă.

Unul dintre colegii mei de cameră, candidat la Facultatea de Filosofie, originar din Târgoviște, cânta superb. Era un dar natural, nu era rodul unui antrenament special, făcut sub supravegherea vreunui profesor de canto pasionat. Știa cântece italiene și latino-americane. Domina vocea de siflet, iar trecerile în și din acest registru le realiza cu mult farmec. Cânta a capella. Dacă s-ar fi acompaniat cu o chitară, ar fi fost de-a dreptul fantastic!

Făcea o variantă fermecătoare a cântecului: Fata din Málaga (La Malagueña), răspândită la noi în țară și în întreaga Europă de formația Los Paraguayos și Luís Alberto del Paraná. Cânta atât de frumos, încât ieșeau băieții din celelalte camere și îl invitau să iasă și el pe hol, ca să îl audă cât mai mulți căminiști. Și cu greu îl mai lăsau să se întoarcă în cameră.

-Încă un cântec! Hai, numai unul! Te rugăm!

La unul dintre aceste mini-concerte, și-a făcut apariția, pe neașteptate, domnul Nicolaidis, administratorul căminului de studenți. Încerca să înainteze prin mulțimea de ascultători, ca să-l prindă pe cel care cânta. Era fermecat și el de harul divin al cântărețului, dar, în același timp, era speriat: respectivul nu avea ce să caute în cămin.

-Așa nu poate să cânte decât un străin! Or, în cămin nu sunt cazați candidați străini!

Târgovișteanul cu gâtlejul de aur tocmai se oprise din cântat, a auzit ce a spus domnul administrator, a privit cu curiozitae în jur, și l-a întrebat pe acesta, care, între timp, a reușit să se apropie și mai mult prin mulțimea deasă de admiratori :

-Și dacă, totuși, e român ?

-Nu se poate! Niciun român nu cântă așa !

La auzul acestor replici, asistența s-a pornit pe un râs puternic…Până la urmă, s-a molipsit și domnul administrator de râsul general, însă, din priviri tot îl mai căuta pe străinul intrus, care trebuie că se afla undeva pe aproape…

Nu-l vedea, deoarece străinul era român get-beget, din vechea cetate de scaun a Munteniei! Și chiar dacă îl descoperea, nu avea ce să-i facă: stătea legal în cămin și ne oferea momente de încântare tuturor, foarte binevenite în zilele acelea de dinaintea examenelor.

Au venit și zilele de examen. Mai întâi, probele scrise. Erau trei: Limba și literatura română; Limba și literatura străină (franceză, engleză, germană, rusă…adică limbile care se  învățau în liceu, care deschideau accesul spre alte limbi, predate, în vremea aceea, doar la Universitate) și Istoria modernă și contemporană. Am făcut lucrări deosebite la toate cele trei probe scrise.

La limba și literatura română nu au fost probleme de dificultate deosebită și cred că toți candidații au știut bine și foarte bine. Căci, dacă n-au știut…chiar că n-ar fi meritat să fie studenți.

La limba franceză subiectul a fost: „Dacă un străin ar vizita România, ce i-aș spune?” Subiectul avea două, să le spunem chei importante: în franceză, român (români) este nume propriu și se scrie cu majusculă: Român (la fel ca toate numele de popoare), iar cea de-a doua cheie  – oameni – este când masculin, când feminin. Sunt reguli și lucruri care trebuiau să fie știute! Erau cuvinte care urmau să fie folosite în orice compunere pe tema aceasta. Pierdeai puncte dacă nu le știai cum trebuie!

Iar, la Istoria modernă și contemporană, subiectul din anul acela a fost: Unificarea Italiei. Il Rissorgimento. Un subiect care îmi era foarte drag. Mazzini, Garibaldi, Cavour, Victor Emmanuel II. Între Congresul de la Viena, 1815, și sfârșitul Primului Război Mondial. Astăzi, aș fi arătat și rolul poeților și al compozitorilor în crearea spiritului înălțător care a dus la unificarea țării. (Va’ pensiero sull’ali dorate, Du-te gând pe aripi aurite!) Viva Italia!

La toate cele trei probe scrise – erau eliminatorii – am știut foarte bine. Am făcut niște lucrări superbe, cu farmec și încântare. În plus, am scris frumos și citeț. Caligrafic! Din cei 150 de candidați pentru cele 10 locuri existente, am rămas doar 33, pentru probele orale. Trei și ceva pentru un loc, față de 15 pe un loc, câți am fost la început!

S-a întâmplat ca, într-o plimbare pe care am făcut-o, în zilele acelea, prin Cișmigiu, să aud niște copii de nouă-zece ani vorbind fluent franceza. M-am oprit ca să trag cu urechea: era o franceză foarte bună! Chiar m-au complexat: mi-am pus problema, dacă niște copii domină franceza în asemenea măsură, cât de bine pregătiți trebuie că sunt după câțiva ani, când ajung la vârsta majoratului? Aceasta înseamnă că, în competiția cu contracandidații mei, lupta este foarte strânsă! Mai mult ca sigur!

A urmat examenul oral la limba română. Domnul Brătucu, un om impunător, cu o alură de savant – avea o înfățișare mai degrabă de expert în nave cosmice și în călătorii intergalactice, decât de profesor de limba română – când, pe legitimația de candidat, a văzut cum mă cheamă, a avut o tresărire care nu mi-a mai lăsat niciun dubiu că numele meu îi era cunoscut. Cât timp am răspuns la primul subiect – era cel la literatură – dumnealui a ascultat tăcut, nu mi-a pus nicio întrebare…de parcă nici nu existam! Am trecut la cel de al doilea subiect: o analiză gramaticală a unei fraze. Examinatoare era o doamnă mult mai tânără decât domnul Brătucu. Nu i-am aflat numele. Dumneaei mi-a pus o întrebare referitoare la o propoziție subordonată, condițională, dacă îmi aduc bine aminte. Și atât! S-au consultat fără cuvinte ce notă să-mi dea, folosindu-se de lista numerotată a candidaților pe care o aveau în față, înclinată astfel ca eu să nu pot vedea suprafața care era spre ei. Plimbau creionul în sus și în jos, oprindu-l în diferite puncte, probabil în dreptul cifrelor care stabileau și ordinea alfabetică a candidaților. Nu știu ce notă mi-au dat.

Ultima probă orală a fost la limba franceză. Am tras un bilet: avea două subiecte. Foarte ușoare. Examinatorii mei erau lectori în vremea aceea: Ion Murăreț și Paul Miclău.(Le-am aflat numele mai târziu). Îmi vine rândul să răspund. Domnul Murăreț mă întreabă cu ceea ce mie mi sa părut atunci a fi o consistentă doză de reproș:

-DE CE SPANIOLA?(în franceză!)

Celălalt examinator al meu, domnul Miclău, avea o privire prin care îmi transmitea că întrebarea era cât se poate de serioasă.

-Este o limbă foarte importantă, sunt zeci de țări care au spaniola ca limbă oficială. Împreună, au câteva premii Nobel… pentru literatură. Iar la noi în țară, nu e cunoscută, nu sunt specialiști, nu avem cărți spaniole în biblioteci și librării…(tot în franceză!)

După această întrebare pe care eu am considerat-o preliminară, dau să răspund la primul subiect de pe biletul pe care l-am tras.

-E deajuns! – îmi spune domnul Murăreț cu amărăciune.

-Dar?!

-E deajuns! E deajuns! (totul, în franceză!) Și îmi face semn să îi restitui biletul.

La atât s-a rezumat examenul meu oral la limba franceză. Eram nedumerit și îngrijorat. Ceva era în neregulă! Semnificațiile comportamentului domnului Murăreț aveam să le înțeleg mult mai târziu: DE CE SPANIOLA? însemna, de fapt, DACĂ AI ȘTI ÎN CE TE-AI BĂGAT!

Era singura modalitate de a-mi transmite un mesaj despre piatra de moară care îi apăsa inima și sufletul! Ce notă îmi dădea și după ce criterii, în condițiile în care nu m-a lăsat să dezvolt subiectele pe care le aveam pe bilet?

Îmi rămânea doar speranța că proba scrisă i-a edificat plenar pe examinatorii mei asupra nivelului de pregătire pe care îl aveam. La franceză, acest nivel se reflectă direct în felul în care scrie persoana respectivă. Știi să scrii corect – știi într-adevăr franceză.

O altă ciudățenie a fost întârzierea foarte mare cu care s-au anunțat numele celor care au reușit la limba spaniolă. La celelalte limbi, inclusiv la franceză, unde erau cei mai numeroși studenți, rezultatele erau afișate de două zile. Și, în toată țara și la toate Facultățile, la fel! Căminul de studenți se golise de candidați; toți, reușiți sau nereușiți, plecaseră acasă, căci, până la începerea anului universitar, mai rămânea un interval destul de mare. La spaniolă, afișarea rezultatelor întârzia în continuare, în mod inexplicabil. De ce, oare, nu cădeau de acord asupra a numai 10 locuri?

În căminul studențesc se aflau, de acum, restanțierii, cei care aveau examene picate și încercau să-și corecteze notele pentru a promova anul. În camera unde rămăsesem doar eu dintre candidați, printre restanțieri era un student de la petrol și gaze, care nu credea că putea exista o facultate care să nu fi anunțat rezultatele până la data aceea. Când s-au anunțat și i-am spus că am reușit, nu m-a crezut.

-Domnule – i-am spus – du-te să vezi, în sfârșit, lista afișată. Inițial au fost 10 locuri, dar, până la urmă s-au făcut 13. Și vei vedea că figurez printre cei care au reușit. În toată grupa, suntem numai doi băieți, restul sunt fete. Așa că, mă vei găsi foarte ușor pe listă.

Eram, desigur, foarte bucuros, și poate bucuria mea l-a făcut să creadă că ceea ce îi spuneam era adevărat.

-E nefiresc! E ceva anormal acolo! Poate vei afla ce s-a întâmplat și care a fost cauza acestei întârzieri.

Aveam să aflu, într-adevăr, dar, peste foarte mult timp, ce încleștare teribilă a făcut să întârzie anunțarea rezultatelor.

 Mi-am cumpărat imediat bilet de tren pentru Arad.

Acasă, mama era disperată. Când m-a văzut de departe, și-a făcut cruce și a început să plângă în hohote. Așa că, i-am strigat de la distanță:

-Am reușit! Sunt student și am note de bursă!

Nu-i venea să creadă. Într-un târziu, după ce și-a mai revenit, mi-a spus cât de mult s-a necăjit în ultimele trei zile, deoarece toți tinerii arădeni care participaseră la examenele de admitere în Universitățile din Timișoara, Cluj sau București se întorseseră acasă, cu rezultate bune sau rele. Dar, erau acasă! De la mine, nicio veste!

-Mamă, abia ieri s-au anunțat rezultatele! Într-adevăr foarte târziu pentru o grupă de numai zece studenți! O întârziere inexplicabilă! Dar, important este că am reușit!

– Câte griji mi-am făcut! Am fost convinsă că nu ai reușit și că îți este rușine să te întorci acasă! Sau că ți-au furat actele și banii și nu știi cum să ajungi din nou la Arad!

-Îmi pare rău, mamă! Ar trebui să ne instalăm telefon pentru a putea comunica mai ușor, în viitor.

 În vremea aceea, nu existau celulare, doar telefoane fixe. Dar, și pentru acelea era nevoie de o „aprobare” pentru a fi instalate. 

Timpul a trecut în zbor. Începea anul universitar la 1 octombrie. Așa că m-am întors la București, de data aceasta ca student. În același cămin Carpați. La etajul 9! Sus era liniștea pe care o știam. În total, în cameră, stăteam cinci colegi.

Printre ei, era și celălalt băiat din grupa de spaniolă, Aspătărelu. Desigur, în realitate, se numea altfel, dar sunt suficiente rațiuni foarte serioase ca să folosesc numele acesta, pentru a nu lăsa loc la niciun fel de interpretări. Era un băiat liniștit, cu vorba domoală. Nu voi menționa nici numele orașului din care venea. Este un oraș frumos, cu oameni simpatici, interesanți și, unii dintre ei, valoroși! Un oraș adorabil!

Într-una din primele zile ale anului universitar, intră în camera în care stăteam în cămin, un domn la vreo 50 de ani. Ne aflam „acasă”, din întâmplare, doar eu și Aspătărelu. Îmbrăcat într-un costum foarte elegant și foarte bine croit de tergal alb și cu o șapcă a la Lenin din același material -cu misiunea de a ascunde o chelie aproape totală- domnul acela de statură mijlocie și de o ursuzenie agresivă intră în camera noastră, nu scoate niciun cuvânt, și în plus, aruncă în jur niște priviri-pumnale. Și-a ațintit, la un moment dat, ochii asupra mea și am avut senzația că în clipa următoare mă va ucide. Încruntat și tăcut se întoarce spre colegul meu de cameră…și, în momentul acela realizez că era… Aspătărelu-tatăl. Genul de om care îți dădea fiori prin simpla lui prezență. Nu era nevoie să ți se adreseze sau să te privească. Dădea senzația de om-arici cu țepii ridicați, din preajma căruia să te retragi cât mai rapid posibil și să te refugiezi undeva, să nu-l vezi și să nu te vadă.

Colegul meu trebuie că îl aștepta, deoarece era pregătit să iasă în oraș. Știa, deci, că va veni tatăl său.

Am simțit nevoia să îi adresez câteva cuvinte vizitatorului ciudat, pentru a rupe tăcerea de plumb care se instalase de la intrarea dumnealui în încăpere:

-Domnule, sunt convins că fiul dumneavoastră și cu mine ne vom înțelege foarte bine, ne vom înțelege perfect!

 Și-a întors fața spre mine surprins, ca și cum atunci m-ar fi descoperit, și a scos un sunet întrebător:

-HÂM ???!!! (La fel de posibil a putut fi HUM???!!!)

-Fiul dumneavoastră și cu mine ne vom înțelege foarte bine! – am repetat, tot în rimă și cu o intonație ardelenească, mesajul meu. L-am însoțit cu un zâmbet, prin care încercam să-l fac să zâmbească și dumnealui, vizitatorul nostru-sloi, însă fără succes. Îmi aruncase acel „hâm” cu o încruntare dușmănoasă, mostră că avea alte probleme mult mai importante la care să se gândească și că orice conversație cu mine nu-i servea la nimic. Ba chiar îl deranja…

Între timp, Aspătărelu-junior s-a apropiat de ușă: probabil mergeau într-o vizită în oraș. Și au ieșit amândoi în tăcere, mai întâi tatăl și pe urmă, fiul… Fără niciun fel de salut: La revedere! Mi-a părut bine! Sau: Spor la învățătură!

Le-am spus eu :

-La revedere! 

Însă, nu am primit răspuns.

Când s-a închis ușa în urma lor, am avut senzația că pe acolo tocmai a alunecat abraziv un ghețar de munte care ne înghețase camera până la limitele tehnice posibile, spre zero absolut.

Ce ciudățenii se mai adună prin Bucureștii aceștia! – mi-am spus în sinea mea.

Aveam să aflu că tovarășul Aspătărelu-tatăl era un om foarte puternic, un om influent, avea relații și resurse, de care nu ezita să se folosească pentru a-și atinge scopurile sale și ale fiului său. Dumnealui făcea parte din categoria foarte privilegiată a activiștilor de partid: era plătit cu un salariu îndestulător pentru simplul fapt că era membru marcant al partidului comunist. Posibil, ilegalist.(Ilegaliștii erau acei membri care intraseră în structurile comuniste încă din perioada în care partidul lor activa în clandestinitate).

Lucrurile acestea aveau să iasă treptat la iveală.

Mai întâi, cererea lui Aspătărelu-fiul pentru a beneficia de bursă a fost respinsă pentru motivul că la rubrica „Veniturile părinților”… a fost nevoit să scrie: SALARIU CONFIDENȚIAL! Or, exista un plafon până la care se acordau bursele. Un salariu confidențial depășea cu mult limita aceasta. O astfel de familie era una înstărită, fără griji materiale!

Concret, am aflat lucrurile acestea când am fost chemați împreună să trecem pe la Secretariatul Facultății. Lui i s-a spus că nu poate beneficia de bursă, deoarece salariul părinților săi era…confidențial.

Mie, secretara mi-a spus să fac o cerere pentru o adeverință că eram student. Cu adeverința respectivă urma să obțin, în continuare – împlinisem 18 ani – pensia de urmaș, căci tatăl meu murise cu câțiva ani mai înainte. Trebuia să aduc la Secretariat un talon de pensie, pentru calculul cumulativ al veniturilor familiei mele. Nu era nicio problemă, deoarece ultimul talon îl aveam la mine: 90 de lei! L-am anexat la Cererea de bursă. Salariul mamei mele era, atunci, de 400 de lei. Împreună cu pensia de urmaș, nu depășeam 500 de lei lunar.

Aspătărelu la aflarea acestor cifre a rămas încremenit. Părinți săi, pe lângă alte numeroase avantaje, aveau venituri de cel puțin zece ori mai mari. Însă, niciodată nu m-a privit de sus și nu și-a arătat vreo superioritate în această privință, în toți cei cinci ani cât am fost colegi de facultate. Totuși, ar fi fost mai bine dacă nu ar fi aflat datele acestea despre starea materială a familiei mele. Mai bine pentru el, deoarece ar fi fost scutit de complexe! A realizat că pe mine nu m-a meditat nimeni.

Pe urmă, s-a adăugat atitudinea pe care o aveau cadrele universitare față de Aspătărelu. Îl cunoșteau foarte bine pe el și pe părinții lui. Se aflau în relații cordiale și comunicau frecvent. Iar pe el îl răsfățau!

Și era normal, deoarece Aspătărelu fusese pregătit de asistenții și lectorii de la Catedra de spaniolă din București (nu existau alții, în vremea aceea!) și a susținut examenul de admitere în spaniolă tocmai cu ei.

La aceasta se mai adăuga încă o realitate revelatoare: nu l-au pregătit în București, ci universitarii s-au deplasat la el, pe rând, ca să îl pregătească. Ca într-un fel de cantonament, așa cum sunt antrenați sportivii de performanță. Aspătărelu-tatăl a organizat o adevărată Preparandie pentru fiul său. Să aduci o celulă universitară din București – era o distanță de sute de kilometri – presupunea niște costuri: transport, casă, masă plus onorariul universitarilor! Un onorariu ceva mai deosebit decât cel al unui profesor de liceu. Cursurile s-au ținut într-o cabană: patru ore de predare la clasă și alte patru ore de plimbare prin natură, cu conversații numai în spaniolă. În total, opt ore, zilnic, de îmbibare hipanică! Superb! Aspătărelu-tatăl și-a ușurat întrucâtva povara financiară, împărțind-o cu părinții unei tinere, care au fost de acord să susțină și ei activitatea acelei Preparandii, deoarece succesul la examenul de admitere în Facultate era, în mod evident, garantat.

Și un ultim punct, la această înșiruire de avantaje: la o asemenea întreprindere și cheltuială, Aspătărelu-tatăl, din poziția de activist de partid, a ridicat o pretenție foarte fermă: la terminarea Facultății, fiul său trebuia să fie ȘEF DE PROMOȚIE!

A hotărât acest lucru când Aspătărelu-fiul încă era elev de liceu!

RELÂCHE

Eșecul Olgăi Tudorică, în acțiunea ei de umilire a mea, a avut un efect de bumerang asupra întregului colectiv.

De aceea, au hotărât  că era convenabil să-și suspende acțiunile și să instituie o perioadă de relâche. Relâche – le cer scuze cunoscătorilor de franceză, dar sunt din ce în ce mai puțini – înseamnă odihnă, suspendare, zi în care actorul nu are spectacol.

Perioada de relaxare a durat până la sfârșitul primului semestru.

După vacanță, Olga Tudorică avea să-mi servească o altă mostră de ostilitate. Și pot să afirm sincer, fără urmă de cinism, că m-a reconfortat!

Săptămâni și luni întregi nu s-a întâmplat nimic deosebit. Viața mea de student – superba viață de student – decurgea în limitele normalității. Cursuri, seminarii, bibliotecă, plimbări prin Cișmigiu, filme, spectacole și…anticariate.

Dintre librării, una singură, Crețulescu (unde se află acum librăria Editurii Humanitas, lângă Biserica Crețulescu), „primea” și cărți în limbi străine: cele scoase de editura moscovită PROGRES. Foarte rar, veneau cărți din Cuba. Atât!

Relațiile cu colegii mei, de fapt, mai mult cu colegele mele, căci, așa cum am menționat deja, eram doar doi băieți în grupă, erau normale. (Unele dintre ele îmi deveniseră bune colege, sau așa mi s-au părut atunci: Burcă Victoria, Gâlă Felicia, Mihăilescu Senina, Niculescu Adriana, Poștoacă Eugenia, Zamfir Dana – în ordine alfabetică. Așa se numeau ele atunci, pe la mijlocul secolului trecut. Măritându-se, desigur, și-au schimbat numele.)

Atmosfera de la cursuri și seminarii era plăcută – profesori și studenți ne vedeam de treabă.

Pentru cei care studiam spaniola, de mare folos ne-au fost două instrumente, care văzuseră lumina tiparului în anii aceia: Dicționarul spaniol-român, întocmit de un român și un argentinian, Filipovici-Serrano, și proaspăta lucrare: Să vorbim spaniola, de Minea Alexandra (Sanda Minea) – aceasta a devenit imediat manualul după care s-a predat, o vreme, cursul practic de limbă spaniolă la Universitatea din București.

Pentru grupa noastră, acest manual a a re-startat și sincronizat tempo-ul, în sensul că a impus un ritm de învățare, unul și același, pentru toată lumea: lecțiile aveau dialoguri, cuvinte, expresii și proverbe pe care trebuia să le învățăm toți la fel, începători și avansați. Probabil, aceștia din urmă învățau mai ușor, dar, cantitativ și calitativ, avansam în același ritm. Iată cât de mare importanță poate avea un instrument de lucru bine făcut.

***

Nicolae Ceaușescu noul lider al partidului unic avea ceva cu posibilele concentrări de oameni în apropierea sediului Comitetului Central. Probabil, cineva i-a prezis că va fi alungat de mulțimi. Căminul Carpați se afla la 45-50 de secunde de mers spre C.C. Nu-i plăcea căminul acela unde erau cazați peste o mie de studenți, așa că a construit o capcană. A aranjat în așa fel încât să se iște o mișcare petiționară-revendicativă printre noi. Un student din anul al patrulea de la Drept, aduna semnături pentru o cerere cu niște revendicări de bun simț, ușor de satisfăcut și care nu amenințau, în niciun fel, stabilitatea în țară. Ceea ce urma să deranjeze era organizarea: nu puteau exista, în România comunista, cereri colective. Doar individuale. Studentul care aduna semnături era omul lor, omul partidului. El crea pretextul.

Am asistat la o scenă semnificativă în acest sens: un coleg mai mare de la franceză, Dan Dumitrescu, l-a întrebat pe inițiatorul petiționar:

-De fapt, ce urmărești? Știi că nu sunt permise cereri colective? Fără îndoială că știi!

Nu a primit niciun răspuns. Dar, era foarte clar că această lămurire îl deranja pe organizator. Cred că se numea Dan Munteanu, sau cel puțin sub numele acesta trebuia să fie cunoscut.

Și, la puțin timp, s-a declanșat spectacolul penibil al mascaradei: ședință cu studenții în aula mare a Facultății de Drept, la care participau înalți funcționari din Comitetul Central al PCR. Participau e un fel de a spune, căci ei erau cei care conduceau ședința. Cu acuzații grave: semnăturile acelea adunate urmau să fie trimise în Occident…prin Coreea!…pentru a denigra orânduirea noastră socialistă!

Dumnezeule, ce scorneală! (Acum, aș spune: scorniceală!).

De ce prin Coreea? Coreea nu putea fi decât cea comunistă, căci, în cea de sud, cine ar fi îndrăznit să trimită studenți în anii aceia? Iar, în Coreea comunistă nu puteau exista contacte cu vreun occidental! (Situația se perpetuează până în zilele noastre!).

Ca pedeapsă,Dan Munteanu ar fi fost exmatriculat, iar studentul-complice care studia coreana n-a mai plecat în Coreea…Câteva luni mai târziu, se zvonea că Dan Munteanu, drept recompensă, și-ar fi continuat studiile în Occident…

Lucrurile s-au pus, oricum, în mișcare… Printr-o hotărâre a CC al PCR studenții din anul întâi au fost separați de cei din anii mai mari. O modificare cam neplăcută în viața noastră, a celor care stăteam în Căminul CARPAȚI. (Puțin mai târziu, căminul avea să fie desființat, pentru a face loc unui Minister). Astfel, bobocii căminiști au fost mutați la Regnault, un cămin improvizat, aproape de Operă și de Biserica Elefterie: Intrarea Costache Negri, numărul 11. Această Intrare Costache Negri este o mică străduță-fundătură care derivă din strada Costache Negri. Stăteam 16 de studenți de la limbi romanice, clasice și orientale în aceeași încăpere! ERAM TOȚI STUDENȚII CĂMINIȘTI DIN ANUL ÎNTÂI LA UN LOC, ÎNTR-O SINGURĂ CAMERĂ! La fel erau cazați și cei de la română: prin camera lor treceam pentru a ajunge în camera noastră! Supravegherea studenților se efectua mult mai ușor.

Alte condiții, nu ca la Carpați! Dar, ne-am adaptat destul de repede.

Un coleg de cameră de-al nostru, cu vreo cinci ani mai mare – student la franceză –, după cum s-a aflat ulterior, scria note informative despre noi, ceilalți căminiști, pe care le depunea la organizația de bază a PC. Deci, nu la Securitate, ci la partid. O făcea în mod voluntar: nu-i cerea nimeni acele note informative. Cadrele universitare care îndeplineau și funcții în organizația de bază a partidului rămâneau consternate când le citeau. Colegul acela era sârb din Moldova Nouă și nu avea loc de un alt sârb și de un evreu. Sârbul era denunțat că este fascist, iar evreul, sionist. Or, minunea era că fascistul se înțelegea foarte bine cu sionistul! Sârbul-fascist era un sârb-oltean (unul dintre părinți era oltean): vorbea oltenește, cânta cântece oltenești (cânta bine!)… uneori primea de acasă cârnați oltenești și îi mai dădea și sionistului, care nu respecta strict regulile kasher, așa că savura delicatesa fără probleme.

Sionistul a aflat destul de repede despre felul în care era etichetat și descris la partid de colegul acela al nostru și a plecat din cămin. Când a plecat mi-a spus de ce anume pleacă. Sârbul-oltean-fascist avea să citească personal notele informative, despre el și despre alți colegi, mai târziu, puțin înainte de prăbușirea comunismului.

Problema sârbului-delator era surplusul de ani pe care îl avea față de generația noastră. A tot încercat să intre la facultate. După ce a intrat, a simțit nevoia să se răzbune pe cei care erau „în grafic”, pentru timpul pierdut din cauza neșansei lui. Defazarea a devenit pentru el sursă de invidie și răutate. Și de delațiune!

Însă, lucrurile acestea începeau să devină ridicole. La înscrierea candidaților pentru examenele de admitere în universități, nu se mai cereau date – scrise în formă de autobiografie – despre activități politice ale candidatului și ale familiei sale: tată, mamă, frați, surori, unchi, mătuși, bunici. Se desființaseră dosarele politice pentru înscrierea la Facultate, care, în anii anteriori, reprezentaseră criterii decisive pentru respingerea candidaților. Pur și simplu le era respinsă înscrierea, nu mai apucau să participe la vreo probă de examen. Erau declarați dușmani sau fii ai (fiice ale) unor dușmani ai poporului: chiaburi, mijlocași, capitaliști, deținuți politici etc. Organele de cercetare verificau amănunțit acele autobiografii, iar dacă se descoperea că au fost ascunse sau omise lucruri „incriminatorii” – bunicul ar fi făcut, totuși, politică liberală sau tatăl a posedat o anumită suprafață de pădure – studentul era imediat exmatriculat printr-o ședință de condamnare vehementă, chiar dacă se afla în anul al doilea sau al treilea de studii.

Din 1965, nu au mai avut loc asemenea practici de epurare social-politică printre tinerii studenți din România.

Această revenire la rațiune și normalitate a permis accesul în învățământul superior a unor tineri și mai puțin tineri care avuseseră condamnări politice, cu experiențe teribile pe la Canal, sau prin închisori celebre, ca Gherla și Aiud.

Am cunoscut în căminul de studenți Regnault un german din Sibiu care fusese condamnat…la moarte! Am tremurat când am dat mâna cu el. Era student la engleză, dar, am putut să constat că vorbea o franceză superbă, învățată în închisoare. Un alt student din Brașov, tot neamț, fusese condamnat la nouă ani de închisoare, deoarece încercase să fugă în Occident. Ajunsese până la granița cu Austria, dar trenul marfar în care călătorea clandestin a fost oprit din cauza unui accident. Hrana și apa fugarului s-au epuizat, astfel că a fost nevoit să iasă din ascunzătoare pentru „a se aproviziona”. Cum era zonă de graniță, l-au prins – au folosit câini – și l-au retrimis acasă, în România. Acești deținuți „frontieriști” erau numiți de ceilalți deținuți „iepuri de câmp”, deoarece încercaseră să fugă peste frontieră. Bert – acesta era numele mic al germanului „iepure de câmp”, povestea un caz al unui deținut pe care-l cunoscuse în închisoare. Omul văzuse pe câmp, spre sfârșitul războiului, niște tancuri germane abandonate. Unul dintre ele, în foarte bună stare. Noaptea l-a adus în curtea casei lui, știa să conducă mai mult tractoare decât tancuri, și l-a acoperit cu o căpiță de paie. Pe el îl interesa motorul tancului: voia să-și construiască o moară. Era un om pașnic, cu gânduri și intenții foarte bune: să faci moară dintr-un tanc e o dorință nobilă, demnă de a fi ridicată la rangul de exemplu pacifist suprem. A distrus treptat muniția și armamentul de la bord. Tunul nu mai avea închizător, deci, nu mai era o armă în stare de funcționare. Ar fi trebuit să-i taie și țeava! Ar fi semănat mai mult cu un tractor! Dar, a lăsat lucrurile așa, niște ani. Și a venit…nenorocirea! Probabil, cineva a aruncat un muc de țigară. Paiele au luat foc și a rămas tancul! Ușor afumat, dar, întreg, neincendiat, adică nu a luat foc, cu toate că mai avea motorină în rezervor. Incendiul a atras ceva lume, iar tancul, și mai multă! Pe aspirantul la condiția de morar l-au arestat și l-au condamnat la ani mulți de închisoare „pentru port ilegal de armă cu circumstanțe agravante”. Bert, neamțul, i-a spus: Vezi ce ciudată e viața, i-ai furat pe fasciști și te-au condamnat comuniștii!

Acești studenți foști deținuți aveau o formare deosebită. Căci, în închisoare s-au aflat în preajma unor oameni deosebiți, a elitelor pe care sovieticii și comuniștii noștri se străduiau să le distrugă: universitari, ingineri, preoți, militari…Unii dintre ei formați în Occident. Adevărate universități în recluziune și care aveau, totuși, studenți și produceau… absolvenți. Se îmbogățeau unii pe alții, predându-și reciproc cunoștințele. Prin acest exercițiu, le mențineau vii, funcționale. Altfel, din cauza inactivității – erau condamnați la ani grei de închisoare – le-ar fi pierdut, le-ar fi uitat.

În anul nostru, un astfel de student, produs al elitelor noastre supraviețuitoare din închisori, a fost Marcel Petrișor, un om de o cultură vastă, admirat și invidiat de colegii săi de la franceză și de unele cadre universitare. Unii se străduiau chiar să-l deteste. Probabil, păstrau, încă, rezerve ascunse de mânie proletară.

Peste mai mult de un deceniu, după ce mini-revoluția culturală din septembrie 1971 a întunecat din nou firmamentul cultural și spiritual al societății românești, Constantin Noica, la solicitarea unor tineri, avea să se străduiască singur să re-creeze, în libertate, spiritul, dăruirea și eficiența acelor universități de dincolo de gratii. A avut studenți cu rezultate deosebite. Însă, din păcate, lui Noica nu i s-au alăturat și alți maeștrii pentru a-l ajuta și pentru a constitui o echipă universitară. Nici studenților săi nu le-a venit ideea să meargă ciclic în pelerinaj academic și pe la alți guru. (Poate a funcționat și frica: comuniștii desființau cu violență și viclenie orice lucru pe care nu-l puteau controla). Figura Maestrului Spiritual ideal e formată, în mod necesar, din mai mulți maeștrii vii, nu doar de unul singur! Jurnalul de la Păltiniș și Epistolarul defineau Crezul Maestrului Spiritual ca pe un convocator, dar maeștrii –cei în carne și oase- nu au realizat că trebuiau să se adune și să colaboreze dincolo de paginile statutului și regulamentului de funcționare a Ordinului Cavalerilor-Maghistri (căci asta a fost substanța dezbaterilor lor!) și l-au abandonat pe anahoretul de la Păltiniș. Iar discipolii săi, atleți superbi, râvniți și ademeniți de importante națiuni occidentale, au moștenit și și-au dezvoltat puterile nicasiene, dar au preluat și evidentele sale neputințe. Se simte formarea lor monomaghisterială: au o everestică putere de discernământ, sunt excelenți ghizi, mânuiesc cu îndemânare și naturalețe bisturiul analizei…Bon causeur-i nobili și fermecători! Plini de grație divină! Dar, sunt doar niște îngeri: nu au prozaica putere de a… (pro)crea! Ori, un bebeluș viu este de un miliard de ori mai valoros decât o mie de cadavre perfect disecate, analizate și explicate!

Revenind la anii mei de studenție (1965-1970), cred că am avut o șansă extraordinară, deoarece am prins o perioadă de deschidere maximă.1964 – 1971 a fost un interval extrem de benign.

Gheorghe Gheorghiu Dej închisese conducta de petrol fără contor prin care se scurgeau cantități necontrolate, enorme de țiței spre URSS, căci, după cum spunea Dej, datoriile de război „le-am plătit și răs-plătit”. Le-am plătit în produse, la prețuri infime, mai mici decât simbolice. De fapt, a fost o spoliere! Când jaful a încetat, a urmat o perioadă unică de prosperitate: alimentele de bază, pâinea, laptele, uleiul…s-au ieftinit! Și nu numai alimentele! Era abundență! Și când e abundență, înfloresc toate! Inclusiv libertatea, creația și cultura. Nu cred că va mai exista în viitorul previzibil vreo perioadă în care prețurile să scadă, să tot scadă, toate și semnificativ, ca atunci. Ceaușescu a moștenit situația aceea de la Dej.

În lumea comunistă, ucraineanul Nikita Hrusciov declanșase un dezgheț, destalinizase bolșevismul, și inițiase contacte cu SUA, prin vizita sa în această țară. Trio-ul care l-a mazilit: Brejnev, Kossîghin și Mikoian – acesta din urmă va fi înlocuit cu Podgornîi- nu a oprit, dar nici nu a continuat procesul inițiat de Hrusciov, plutind într-o stare de stagnare.

Pe plan european, germanul Willy Brandt a inițiat o OSTPOLITIK (politică spre răsărit) pentru a răspunde discret și inteligent, în beneficiul Germaniei și al Europei, la dezghețul pornit de sovietici. Cu toată greșeala sovieticilor – și-au autoadministrat lovitura de grație invadând Cehoslovacia, în 1968: au arătat lumii întregi și s-au convins pe ei înșiși că nu-și suportau propria lor ideologie și practică „socialistă”, deoarece au lovit exact în idealul la care ar fi vrut să ajungă, adică, comunismul cu față umană – politica germană de destindere spre răsărit a continuat. Și avea să continue până la implozia URSS, pe care mărcile nemților au salvat-o de la colapsul economic, în schimbul reîntregirii germane. Gyula Horn, ministrul maghiar de externe din vremea aceea, știa ceva despre tranzacția germano-sovietică, căci fusese la Moscova, unde primise asigurări că nu vor fi consecințe dacă deschide granița spre Austria. Așa că, împreună cu omologul său austriac, Alois Mock, au tăiat niște sârmă ghimpată, adică, au făcut o breșă fizică în Cortina de Fier, astfel încât, s-a declanșat un tsunami care  a dus la căderea Zidului Berlinului, segmentul cel mai vizibil și cel mai urât al acesteia. (Sunt glasuri care afirmă că Lenin ar fi făcut Revoluția Bolșevică din 1917 tot cu mărci germane! Ce ciudată este istoria!).

Revenind la intervalul benign, în Universitate, instituția cea mai deschisă spre viitor, s-a simțit valul acela de destindere și libertate. Cadrele universitare au prins curaj să abordeze și să predea autori până atunci interziși, filosofi și sisteme filosofice, idei și creații care nu se armonizau întru totul cu socialismul științific și materialismul dialectic și istoric. Au fost și unele edituri care au publicat traduceri din acești autori.

Intervalul acesta de blândețe și îngăduință ideologică a avut ca punct de pornire măsurile de protecție luate de Dej față de crivățul sovietic – prin respingerea faimosului plan Valev, în aprilie 1964, de anexare a unei părți din România la URSS – iar, ca punct terminus, mini-revoluția culturală, inițiată de Ceaușescu, în septembrie 1971.

MOȘ COSTEL

În timpul copilăriei mele, am locuit, o vreme, în Mureșel, un cartier situat de-a lungul malului stâng al Mureșului. Cu Mureșelul începea, de fapt, cartierul mult mai mare cunoscut sub numele de Aradul Nou. Treptat-treptat orașul Arad a înglobat în structura sa aceste cartiere și alte câteva, care, inițial fuseseră sate.

Sora mea, Georgeta, era mai mare decât mine cu cinci ani. Când eu eram în clasa a treia, ea era într-a opta. Adică, mergea la liceu.

Învățământul românesc era o copie, în anii aceia, a celui sovietic. Manualele noastre au fost, o bună bucată de vreme, traduceri ale manualelor școlare sovietice. Notele erau de la 1, la 5.  Nivelul minim de trecere îl marca nota 3, iar 5 era nota maximă. „Sovietizarea” copiilor începea din…grădiniță! Încă mai păstrez fotografii din vremea când aveam vreo cinci ani, în care apar în costum de cazac! EU, CAZAC! Serbările de sfârșit de an însemnau dansuri căzăcești și cântece traduse în română. Nu neapărat din rusă! Era bună și gruzina tovarășului Stalin! Aceste serbări se țineau, nu la grădiniță sau la școală, ci la Căminul Cultural din Aradul Nou. Era mai încăpător, avea scenă, scaune multe pentru public și…un aer mai oficial. (Peste ani, avea să devină cinematograf: Calea Timișorii colț cu Strada Constituției). Să vezi copii de șvabi – Aradul Nou, în anii aceea era un cartier șvăbesc – îmbrăcați în costume de cazaci era un spectacol în sine, nu mai era nevoie de nimic altceva. Era un spectacol care te uimea! Nu apucai să-ți placă sau să nu-ți placă, săreai peste această etapă direct …în uimire! 

Când sora mea a început clasa a opta, pentru ea a apărut o problemă: la școala (de pe strada Popa Șapcă) unde urmase „ciclul doi” (clasele 5-7), din cauza dezorganizării și a problemelor pe care le avea învățământul românesc, nu a studiat altă limbă străină, decât rusa. Ar fi trebuit să studieze și franceza, dar nu au avut profesor care să le predea. Cum a fost posibilă o astfel de neglijență la școala aceea este greu de explicat și de înțeles. Or, la liceu nu existau decât clase de avansați la limba franceză, o limbă agreată de sovietici, deoarece Franța nu însemna nici Germania, fosta inamică din război, și nici Anglia sau SUA, niște țări imperialiste, pe cât de putrede, pe atât de agresive! (sic!).

Într-o după amiază, ne trezim cu un domn -care s-a dovedit a fi dirigintele surorii mele- că ne face o vizită acasă. Domnul profesor de rusă, Ion Bica – un om extraordinar, avea să-mi fie și mie profesor – îi spune mamei mele, care tremura toată, deoarece nu vedea să existe decât un motiv foarte serios pentru o astfel de vizită inopinată:

-Doamnă, liniștiți-vă! Fiica dumneavoastră nu a făcut nimic grav! Eu am venit ca să rezolvăm o problemă … să-i spunem… de organizare! În liceul nostru, avem numai clase de avansați la limba franceză, ori Georgeta nu a studiat deloc franceza până acum. Asta e problema! Am vorbit cu colegul meu, profesorul de franceză, să o păsuiască o vreme, dată fiind situația, dar, până la sfârșitul anului, va trebui să ajungă la nivelul clasei. Și iată ce vă propun: eu cunosc pe cineva care predă franceza. Ore particulare! Este o persoană foarte serioasă și, mai ales, are har. O recomand oricui și oricând cu multă căldură! Știu că vă este foarte greu cu doi copii! Dar, va trebui să faceți un efort. Vă spun, de pe acum, că va merita! Mâine, după ore, vom merge împreună cu fiica dumneavoastră să-l cunoască pe profesorul care o va ajuta să ajungă la nivelul pe care îl au colegii ei de clasă. Când va veni acasă fiica dumneavoastră vă va spune cât este onorariul pe care îl cere domnul Racoviță, acesta este numele lui. A studiat în Franța, la Sorbona, dar să nu credeți că își dă aere. Din contra, este un om foarte modest. Este prietenos, deschis și…un amfitrion extraordinar!

Mama și-a mai revenit din spaima pe care a tras-o, i-a mulțumit domnului profesor pentru atenția pe care o acorda situației surorii mele, și mai ales pentru recomandarea pe care tocmai i-o făcuse. A fost de acord, mai ales că ea nu cunoștea niciun profesor de franceză în oraș, așa că propunerea era foarte bine venită.

Impresiona plăcut și limbajul pe care îl folosea domnul profesor Bica: Doamnă,…liceul nostru, …profesor cu har,…amfitrion extraordinar!

Un profesor de rusă, și nu numai, din vremea aceea, ar fi folosit alte cuvinte: Tovarășă…la Școala Medie numărul Unu…un profesor destoinic…o gazdă primitoare.

A doua zi, sora mea a sosit acasă mai târziu, dar entuziasmată. Domnul Constantin Racoviță era într-adevăr o persoană extraordinară. A și reținut-o în grupa celor care erau de vârsta ei ca să aibă experiența primei lecții. 

Trăia din meditații!

În ambele sensuri. Pe de o parte, statul nu-i dădea nicio catedră în învățământ. Nu-i dădea nici pensie. Pe de altă parte, să predea franceza era bucuria supremă a vieții lui. Avea grupe de copii, adolescenți și tineri cu care vorbea numai în franceză. Elevii, la rândul lor, nu vorbeau între ei decât franceza, căci aceasta era limba oficială în Casa Racoviță. (Dar și oriunde s-ar fi întâlnit și ar fi putut să șușotească fără să atragă atenția! Era sarcină!). Orice cuvânt nou era scris mai întâi pe tablă (făcuse rost de o tablă domnul profesor!) astfel încât elevii să-l vadă de la bun început dacă are consoane duble, h-uri mute  sau aspirate, ph în loc de f, accente etc. etc. Pe urmă, îl pronunțau de câteva ori individual și colectiv. Se întreceau în a-l rosti și a-l scrie corect pe tablă și în caiete. Și învățau ce înseamnă. Scriau propoziții și fraze cu cuvântul acela nou. Gramatica ocupa jumătate din orele de clasă. Jumătate, dar era o încântare. Vorbea cu atâta șarm domnul profesor Racoviță, încât te făcea să iubești GRAMATICA, așa cum iubești personajele din basme. Gramatica trebuia să fie iubită -spunea dumnealui- deoarece era zâna limbii franceze. Ea îi dădea frumusețe, noblețe și grandoare. Îi arătai că o iubești, atunci când știai ceea ce îți revenea să înveți. Zâna hotăra cine știe într-adevăr franceză și cine nu. Își dădea seama dintr-o privire după felul în care scriai: L ORTHOGRAPHE! Atenție, în franceză, orthographe este feminin! Asta înseamnă că este o altă zână care te iubește și pe care trebuie să o iubești. Or, dacă nu le iubești pe zânele acestea, nici ele nu te vor iubi, te vor ignora și te vor părăsi! Și de ce să strici bunătate de amur!

Ortografia și gramatica – două zâne iubitoare care veghează asupra celor care învață franceza! interesantă viziune! Magică, constructivă, protectoare și creatoare! Exercițiul intelectual pentru înțelegerea și dominarea mecanismului limbii este învelit în mantia basmului! Îți dezvoltă mult mai ușor discernământul și gândirea! Îți dă încredere și putere! Nu ai cum să nu reușești!

Mai spunea domnul profesor Racoviță că franceza se învață tot timpul, toată viața, tocmai ca să fii permanent în grațiile celor două zâne amuroase. De fapt, sunt trei zâne, dar a treia se va lăsa descoperită ceva mai târziu! Mergi fără grijă pe mâna lor și vei vedea cât de fecundă și înălțătoare este iubirea aceasta!

Sora mea mergea la aceste ore particulare de două ori pe săptămână. Intrând în casa domnului Racoviță intrai pe teritoriul Franței: se vorbea numai în franceză, așa că erai francez sau franțuzoaică. Și te aflai printre alți francezi. De la saluturi și amabilități, până la cunoștințe și idei mai profunde. Erai francez chiar dacă nu știai încă limba franceză. Nu era nicio problemă: îți rămânea doar să înveți să te exprimi și să scrii în franceză, căci, de înțeles domnul profesor Racoviță nu lăsa nimic nelămurit. Era singurul care avea voie să mai vorbească românește pentru a explica și a limpezi pe deplin ceea ce le preda elevilor. Însă, imediat explicațiile acelea le repeta în franceză, astfel încât cunoștințele să se păstreze în memoria învățăceilor, în primul rând, în haina galică. Meditațiile acestea de franceză durau câte două ore.

Astăzi, metoda domnului Racoviță s-ar explica în felul următor: de la bun început te cufunda într-o baie lingvistică totală, ospitalieră, ordonată și sigură. Într-o mini-comunitate de vorbitori antrenați, educați și relativ de aceeași vârstă. Influența era paralelă: atât cea a profesorului, cât și cea a mini-comunității. Neștiința nu avea voie să trezeazcă în jur vreun sentiment sau vreo manifestare de superioritate arogantă. Domnul profesor le amintea frecvent celor mai avansați că nici ei nu au știut cândva multă franceză, ba chiar deloc! Noii veniți trebuiau să fie primiți cu prietenie și generozitate, deoarece venirea lor oferea ocazia de a repeta, rar și apăsat, unele cunoștințe mai vechi, dar fundamentale pentru orice cunoscător serios de franceză.

Cuprindea cele patru dexterități: scris, citit, înțeles și vorbit. Toate erau exersate cu senzația de simultaneitate. Domnul Racoviță vorbea despre franceză ca despre o fabuloasă comoară. Peste tot erau numai bijuterii, aur platină și pietre prețioase: inele, cercei, pandantive, brățări, diademe, coroane, cupe, talere, bibelouri și statuete. Acestea din urmă adunau în materia lor nobilă…concepte și viziuni! O lume mirifică! Rămânea doar să le vizitezi, să-ți fie arătate sau să le descoperi. Nu existau dificultăți, valorile acestea erau doar mai ferite, nu neapărat ascunse de privirile tuturor. Ele se aflau la dispoziția tuturor. Important era să știi de existența lor și să te bucuri de ele ori de câte ori se ivea ocazia să le vizitezi și…să le probezi. Și tot probându-le cu bucurie și încântare, deveneau în mod normal și natural ale tale, rămâneai cu ele!

Care dificultăți!? Franceza nu avea așa ceva! Prin cuvântul cheie „dificultăți”, connaisseur-ii transmiteau mesajul că acolo se aflau comori!

Ideea de a induce abordarea voluptoasă a dificultăților care, în realitate, sunt comori și abia așteaptă să fie descoperite de elevi, este o valoare pedagogică și metodologică deosebită. Cultivată cu elevi de la vârste cât mai mici, această atitudine duce la formarea de „exploratori” și „descoperitori” agili, tenaci și învingători, căci sunt convinși că nu există altă cale decât cea spre succes, spre victorie. Cuvântul „dificultăți” devine un semnal de îndârjire cuceritoare pentru acești luptători, care se vor manifesta ca atare în orice domeniu. Cu timpul, ajung să vadă cât de mare este importanța comorii de a trece cu plăcere și bucurie praguri și examene, care pentru cei care nu beneficiază de o asemenea pregătire psihică, nu sunt decât tot atâtea poveri și chinuri.

Domnul profesor Constantin Racoviță avea darul și harul de a-și într-aripa elevii cu un entuziasm viguros. Le creșteau aripi din momentul în care intrau în casa dumnealui. Îi antrena și, în același timp, îi avertiza să nu facă uz de puterea lor decât cu multă discreție și doar în momente și situații decisive. Trebuie să fiți niște învingători silențioși (tăcuți)! Lumea nu trebuie să afle că știți franceză! Că sunteți învingători! Iar la școală, să fiți discreți, să răspundeți strict numai la ceea ce vă întreabă profesorul: à bon entendeur…!

Nicio clipă nu dădea senzația că se joacă sau că participa la joc. Rolul său era cel de „a anunța în mod oficial” festinul. Era maestrul de ceremonii care deschidea Marea Sărbătoare a Jocurilor, într-un palat strălucitor, cu saloane elegante fără număr, dar și cu imense grădini, concepute și îngrijite de ingenioși și rafinați horticultori regali-republicani (mereu erau perechi, pentru a se echilibra!), în care, invitații se distrau învățând la tot pasul…Erau vegheați și ocrotiți de zâne. Existau pasaje secrete spre… biblioteci fabuloase…!

Imaginea aceasta a limbii franceze ca un palat grandios – aveam să realizez mai târziu – era, în anii aceia, unica punte de legătură peste Cortina de Fier între cele două Europe. Franceza însemna cultură europeană. Însemna unitate în spirit și în gândire! Dacă întâlneai pe cineva care știa franceză, aveai ce să discuți cu persoana aceea!

Când sora mea se întorcea de la aceste ore de meditații…repeta împreună cu mine ceea ce învăța cu domnul Racoviță. Mă învăța intensiv și pe mine franceza. Predând, învăța! Cu entuziasm!

Învățam împreună și lecțiile din manualul ei școlar din clasa a opta. Sora mea avea doi profesori: cel de la orele particulare și cel de la liceu. Eu o aveam doar pe ea. Și era suficient, deoarece îi reprezenta pe amândoi și, în plus, și pe colegii ei de la orele particulare. Căci și de la aceștia avea câte ceva de învățat!

Efortul pentru a plăti meditațiile era considerabil. Dar, învățând și eu, prețul era, oarecum, la jumătate. Era darul nostru pentru mama.

În decurs de trei săptămâni, am ajuns să dominăm fonetica: știam, în mare, să citim și să pronunțăm corect. În plus, când sora mea își trecea pe curat, într-un registru mare cu coperți cartonate, notițele pe care le lua la meditații, copiam și eu notițele acelea pe un caiet al meu. Cu multă rigoare! Respectând strict regulile ortografiei franceze! A contat foarte mult rigoarea aceea impusă chiar de la început! A fost greu, dar a dat roade. A meritat!

Dacă la primele lecții totul mi s-a părut a fi o junglă, treptat, am observat că unele cuvinte și construcții începeau să se repete sau să fie asemănătoare cu altele pe care le mai întâlnisem. Jungla se limpezea și se ordona. Devenea un parc de joacă misterios-ospitalier, cu ascunzișuri și labirinturi. Un parc atrăgător și incitant. Avea reguli și avea excepții – toate, încântătoare!

Lunile au trecut, sora mea i-a ajuns din urmă și i-a depășit pe colegii ei de la liceu. Cu greu s-a despărțit de domnul profesor Racoviță și de orele sale fermecate. Mais, c’est la vie! Așa e viața!

 Nivelul la care a ajuns era considerabil: subjonctif-ul (conjunctivul) condiționalul, concordanța timpurilor, si conditionnel…și ne explétif! (un ne care nu mai are valoare negativă!). Verbele neregulate. Și un vocabular activ de vreo o mie de cuvinte.

Și nici eu nu eram departe de acest nivel.

GREGORIO APARICIO ESCUDERO

Gregorio Aparicio Escudero ținea două cursuri într-unul singur: Cursul Practic de limbă și Cursul de Fonetică spaniolă.

Era un profesor foarte bun!  Preda cu simplitate și eficiență!

Îl depășea doar Constatin Racoviță, deoarece „francezul” avea, în plus, farmec și entuziasm.

Ne aflam în edificiul din Pitar Moș, la cursul de fonetică. Exista un studiou modern de fonetică, dotat cu magnetofoane cehoslovace Sonet B 3, cu posibilitatea de a înregistra și a asculta, în mod repetat, propoziții și fraze, atât ale profesorului, cât și cele proprii, ale studenților, pentru a compara și, eventual, a corecta pronunția, până când aceasta devenea perfectă.

Însă, noi ne aflam, în ziua aceea, într-o mică sală, cu o masă ovală, în jurul cărei stăteam toți studenții. În capul mesei, se afla profesorul spaniol.

Îmi cere să ies la tablă și să redau intonația interogativă absolută. Adică, să găsesc o modalitate grafică pentru a arăta cum ar fi linia melodică a unui anumit tip de propoziție interogativă în spaniolă. Mă îndrept spre tablă cu gândul să trasez un portativ, cheia Sol, fără armură, fără vreo măsură, și note, iar, dedesubt, cuvintele întrebării „absolute”. Așa cum sunt scrise cântecele. Fără armură? Adică în Do major? Sau să pun măcar un Fa diez? Asta ar mai lipsi! Ar fi o dovadă de trufie din partea mea, căci, muzica nu s-a predat, peste tot în țară, în mod serios! Nu-i așa, aș fi făcut caz de cunoștințele mele de teorie muzicală!

Și atunci, în fața tablei, cu creta în mână, mă întorc și îi spun profesorului că nu știu să redau intonația respectivă.

Spectacolul care s-a declanșat m-a împietrit: colegii mei, la auzul că nu știu cum să redau grafic intonația aceea (nici ei nu știau!), erau în al nouălea cer. Unele dintre colege își dăduseră ochii peste cap, li se vedea numai albul ochilor…erau în extaz, datorită…neștiinței mele, care, iată, părea să aibă efectul unui puternic drog instantaneu!

Dar, au rămas, oarecum,…în aer! Își imaginaseră că profesorul încerca să mă umilească, însă, nici vorbă despre așa ceva! S-au grăbit să-l sprijine într-o acțiune care…nu avea loc! Înțeleseseră greșit!

Profesorul spaniol însuși, preț de câteva clipe, a rămas consternat în fața acelui spectacol. Pe urmă, mi-a luat creta din mână și a desenat pe tablă un fel de S mare inversat, și mi-a făcut semn să trec la locul meu. Nu era exactitatea pe care ar fi redat-o niște note pe portativ: acel S inversat sugera, întrucâtva, linia intonației, însă, numai pentru persoane care ar fi știut despre ce era vorba. Cârligul S-ului începea sus, din partea stângă – nu din dreapta.

Simplu și fără mari pretenții!

Nu reușeam să-mi revin. Tocmai am văzut cum s-a declanșat inoportun un reflex colectiv, deoarece nu am avut nicio urmă de îndoială că profesorul Gegorio Aparicio Escudero nu se gândise să stârnească așa ceva. Culpa era a mea: nu ar fi trebuit să merg până la tablă și de abia acolo să mă hotărăsc că…nu știu! Eu declanșasem, fără să vreau, reflexul, nu profesorul! Iar, publicul a înțeles târziu acest lucru!

Eu am stârnit …„orgasmul”!

Iar, profesorul…l-a întrerupt!

Să vezi mai multe persoane sincronizate în extaz este un privilegiu rarisim. Extazul acela era rezultatul unui program care li s-a inoculat. A ajuns să se statornicească și să devină funcțional. Funcțional la nivel colectiv! Or programul s-a declanșat, de data aceasta, fără ca cineva să fi emis vreun stimulent real. A funcționat la un fals stimulent. Mai exact: ceva a fost perceput ca semnal de declanșare, s-a pornit extazul, dar, curând s-a văzut că a fost o „falsă alarmă”. Iar, voluptatea neîmplinită!

Ei, să ți se ofere spontan și spectacolul invers, în care, un colectiv întreg de oameni urcați în al nouălea cer, se văd nevoiți să coboare de acolo decepționați, preocupați să nu se observe nici decepția și nici „scoborâșul”, cu o fizionomie colectivă de coitus interruptus, sincronizați aproape perfect și în fazele revenirii pe Pământ, e un alt privilegiu de zile mari! Te convinge ferm că există o batjocură corală, o disponibilitate antrenată și întreținută de un nucleu exterior, autoritar și exigent! Cineva sau ceva le inocula o asemenea atitudine. Și le pretindea să o arate ori de câte ori se ivea ocazia. Cu atât mai mult cu cât niciunul dintre colegii mei nu ar fi știut să redea grafic vreun gen de intonație. Profesorul însuși a folosit modelul lui Tomás Navarro Tomás, academician al Academiei Regale a Limbii Spaniole, expert celebru în fonetica spaniolă. Acea linie care semăna cu un S întors a fost creată de fonetistul academician, tocmai pentru a simplifica lucrurile. Nu toată lumea știe atâta muzică, încât să înțeleagă o intonație a vorbirii, redată prin note muzicale, așa cum aș fi vrut să arăt eu.

Însă acest spectacol mi-a arătat o evoluție: colegii mei au atins performanța de a fi „dresați” sau „auto-dresați”, când se punea problema să aibă o atitudine față de mine. La aceasta se adăuga faptul că, la zâmbete și râsete, a apărut, din nou, treapta extazului! Un nivel mai intens de participare.

În privința cunoștințelor mele muzicale nu era nimic extraordinar. Am moștenit atmosfera din satele transilvănene. În casele țăranilor, indiferent de etnie: români, nemți, unguri, sârbi, slovaci se găsesc, în mod frecvent, piane și alte instrumente muzicale: viori, acordeoane, instrumente de suflat. Multe sate aveau fanfare. Cu colectivizarea, au dispărut treptat. A avea pian în casă nu era o dovadă de snobism. Să știi muzică și să știi să cânți la un instrument era util, era o meserie.  Viața îți poate rezerva, uneori, situații în care ești nevoit să-ți câștigi pâinea predând teorie muzicală, învățând niște copii să cânte la un instrument, sau cântând într-un local, dând concerte. Sau să-ți dezvolți o pasiune. Desigur, în orașe, viața muzicală era și mai intensă. Aradul, de pildă, avea orchestră simfonică și cor cu stagiune permanentă. Avea orchestră populară care se deplasa în mod constant prin satele din județ, dar și prin unele județe din apropiere.

În școală am avut profesori serioși, ne-au învățat muzica temeinic. Așa că, mi se pare normal, când te uiți la o partitură, să știi dintr-o privire în ce gamă e scrisă. Este o joacă să știi ordinea diejilor sau a bemolilor. Și alte lucruri elementare. Este normal să știi puțină muzică. Chiar și în cazul în care nu ai „ureche muzicală”. Muzica este fermecătoare. Vraja ei este o bucurie pentru toată lumea!

Profesorul Gregorio Aparicio Escudero cânta! Ne învăța cântece pe care le cântam în clasă, la sfârșitul orelor sale! Eram unici! De la celelalte săli de clasă, niciodată nu au răsunat cântece, în toți cei cinci ani de facultate!

Experiența trăită în ziua aceea m-a convins, încă o dată, că exista o latură ascunsă a fenomenului de învrăjbire pe care îl cultiva NUCLEUL GENERATOR. Cei care îi incitau pe colegii mei împotriva mea, în realitate, îi complexau teribil. Conștient sau inconștient! Este posibil ca unii dintre colegii mei să fi aflat, cu mult înaintea mea, cauza reală a ostilității pe care o avea Catedra față de mine. Poate au aflat-o toți de la Olga Tudorică, în prima zi de studenție, înainte de a mă cunoaște, înainte de a mă vedea măcar la față. Oricum funcționarea lor „la unison” nu putea avea alt combustibil decât…invidia. Ce anume erau incitați să invidieze la mine, nu-mi dădeam seama. Consideram că nu aveau ce! Familia mea era săracă, cea mai săracă dintre toate familiile studenților din grupă. Sărăcia nu poate fi motiv de invidie! Cunoștințe inițiale de spaniolă? Erau alți colegi de-ai mei care ar fi putut să atragă invidii, nu eu. Atunci, ce putea fi? Căci ceva era, altfel nu ar fi reacționat toți atât de unitar. Prea erau „disciplinați”!

Oricum, invidia aceea lucra, măcina pe dinăuntru și complexa!

Aveam să aflu mai târziu cauza. Nu la București, ci la Arad!

ANI VIRGIL

De la bun început, trebuie să evidențiez faptul că Ani Virgil a fost singurul dintre toți universitarii cu care am avut de a face și care s-a mântuit, adică s-a transformat în bine. Din omul ursuz și foarte rău la suflet, a devenit o ființă luminoasă și generoasă. Cunoscându-l pe Ani Virgil de prin anii 80 încoace, cu greu și-ar putea imagina cineva omul care a fost el mai înainte. O metamorfoză incredibilă! Meritul este mai mult al soției sale, o catalană deosebită, Francesca Ragolta. Este o dovadă că viața de familie armonioasă, iubirea mai ales, înnobilează ființele umane, le dă echilibru și măsură, și nu le lasă pradă instinctelor primitive, urii și amoralității (cu „a”, nu cu „i”!).

Mulți ani după terminarea studiilor mele superioare, Ani Virgil  a venit în instituția în care lucram și, când a dat cu ochii de mine…a rămas blocat! Nu se aștepta să mă mai întâlnească vreodată. Și-a revenit destul de repede și mi-a zâmbit…lucru rarisim la el!  Aveam să realizez că era alt om, cu totul diferit de cel pe care-l cunoscusem în anii studenției. Schimbarea era evidentă pentru toți cei care îl cunoscuseră mai înainte.

-Ce i-ai făcut Francisca?(pronunția spaniolă) – avea să o întrebe o colegă de a mea pe soția lui Ani Virgil.

-Cum adică ce i-am făcut? Nu i-am făcut nimic!

-O, ba da! Ai făcut din el un înger! Crede-mă, nu era așa!

-Eu, de când îl știu, tot așa este!

-Ei, asta este o adevărată minune! În preajma ta, a devenit alt om…cu totul alt om!

Francesca nu părea să creadă ceea ce auzea. Nu că ar fi respins ceea ce i se spunea, dar arăta, mai degrabă, o uimire ca în fața unei noutăți absolute.

Timp de câteva luni, Francesca ne-a fost colegă de serviciu. O colegă adorabilă.

Dar, să desfacem firul din ghemul timpului până spre a doua jumătate a deceniului 60 al secolului trecut, când Anii Virgil era un om al partidului, un om pătruns de principiile juste ale comunismului. Se spunea că ar fi fost fiul procurorului general al României. Se mai spunea că a fost căsătorit cu o crainică care lucra la RADIOTELEVIZIUNEA ROMÂNĂ (în comunism, radioul și televiziunea formau o singură instituție!). Un mariaj nefericit care s-a sfârșit …printr-un divorț.

Aveam să-l văd pe Ani Virgil, pentru prima dată în viața mea, într-o ședință a tineretului comunist –UTC. A luat cuvântul în calitate de membru al PCR, care răspundea de organizația de tineret din anul nostru. Am remarcat, de îndată, vocea superbă pe care o avea: sonoră, foarte bine timbrată, baritonală. Însă, m-a îngrozit ce spunea:

-Tovarăși, dacă un coleg de-al dumneavoastră mai are doar două absențe până să fie exmatriculat, să nu ezitați să-i treceți în condică acele absențe. În felul acesta îl veți ajuta pe colegul dumneavoastră…

Dumnezeule mare! Nu ar fi fost mai frumos și mai uman să spună că, dacă cineva tot acumula absențe, din timp să-l aducem de chică la dumnealui, la partid ! – ca să-i împletească urechile la ceafă (e un fel de a spune!) și să-l bage în sperieți pe iresponsabil? Ca să nu avem exmatriculați!

Atât de convins era de faptul că Partidul Comunist aducea fericirea pe Pământ – era o convingere foarte răspândită în vremea aceea – încât, la întâlnirile pe care le avea la cofetărie cu o colegă de-a noastră, cu care înfiripase o legătură sentimentală, o întreba, nici mai mult nici mai puțin: „dacă a luat cuvântul la ultimul seminar politic?” Și dacă nu, „de ce?”

Lucrurile se știu tocmai de la ea. Studia franceza, era cu câțiva ani mai mare, dar în același an cu noi. Era exasperată și regreta profund faptul că a acceptat relația cu un asemenea… comunist. Nu știa cum să-i pună capăt, căci, îi era foarte teamă de el.

În primul an de studii, la limba facultativă pe care o alesesem, în cazul meu, italiana, a venit să ne predea tocmai Ani Virgil. Dacă îmi amintesc bine, nu a venit chiar de la începutul anului. Inițial, am studiat cu altcineva. Ani Virgil ne-a preluat pe parcurs. Or, acest lucru era ciudat. Un profesor își duce pregătirea studenților până la examen, nu-și abandonează munca!

Limba facultativă se preda două ore pe săptămână. Foarte puțin! La sfârșit de an, nivelul nostru nu era grozav: reușeam să dobândim cunoștințe puțin peste ceea ce s-ar numi rudimente de limbă. În vremea aceea, NU EXISTAU MANUALE SAU LUCRĂRI DE INIȚIERE ÎN ITALIANĂ, ca în ziua de azi. Practic, învățam doar ceea ce ne preda profesorul la orele de curs sau seminar. Pentru examen, pregăteam un număr de texte pe care profesorul le alegea din timp și le lăsa într-un plic la Biblioteca Facultății, anume ca să le putem copia și învăța. Ajungeam să știm ceva italiană, vreo 30 sau 40 de enunțuri corecte, să traducem și să explicăm în cuvinte simple textele acelea, ceva gramatică, mai ales verbe neregulate și cam atât. Nu eram și nici nu puteam fi cunoscători profunzi, vorbitori degajați și fermi, cu un vocabular bogat și nuanțat, care să ne permită să avem fluență și capacitate de comunicare. Ceea ce dobândeam era doar o oarecare capacitate de a simula comunicarea: reproduceam niște scheme fixe, niște enunțuri învățate tematic pentru anumite situații. Ori, comunicarea este mult mai mult decât reproducerea unor scheme fixe.

Profesorii care predau limbile facultative, de obicei, se arătau generoși și îngăduitori. La colocvii sau examene, erau interesați să vadă cât au învățat studenții din ceea ce li s-a predat. Nimeni nu pica vreun student la limba facultativă. Ar fi fost penibil!

-Hai, dați-vă drumul, nu vă inhibați! Nu-i nimic dacă faceți greșeli! E normal! Hai, vreau să vorbiți  ITALIANA CU TUPEU! 

Cam așa ne-a vorbit una dintre profesoarele cu care am studiat italiana la Universitate.

În zilele noastre, sunt foarte mulți români vorbitori de italiană. Să înveți italiana în Italia, este cu totul altceva. Situațiile și dialogurile sunt vii, reale, nu doar imaginare, simulate. Comunicarea este reală, este impusă de intenția și necesitatea de a rezolva situații. În numai două săptămâni, acolo, acumulezi, zi de zi, mai multe cunoștințe de italiană decât într-un întreg semestru universitar de limbă facultativă.

Însă, superioritatea celor care învață italiana la cursuri universitare, căci există o evidentă superioritate!, constă în faptul că dobândesc temeinic sistemul gramatical. Vor fi ca niște instrumentiști care vor ști să cânte după note, după partitură, nu după ureche. Ei pot deveni buni cunoscători, nu neapărat vorbitori de limbă fluentă. Iar, dacă ajung în Italia…progresul lor va fi extraordinar de rapid,  calitativ și cantitativ.

Revenind la Ani Virgil, trebuie să spun că dumnealui nu s-a desfășurat asupra mea cu ură sau batjocură în timpul orelor la clasă. Nu a practicat limbajul spinilor și nici nu mi-a administrat vreo lovitură timpurie, generatoare de ostilitate care să justifice micșorarea notei mele de la examen.

A lucrat altfel, mult mai metodic și mai subtil, și mult mai eficient. Ca un militar.

Am învățat multe lucruri de la Ani Virgil: comparația (când se folosește „che” și când se folosește „di”, în fața celui de al doilea termen al comparației – il parangone), verbele incoative, verbele servile sau modale (dovere, potere, volere – problema auxiliarelor: când îl folosim pe „avere” și când pe „essere” cu aceste verbe – lucruri pe care foarte mulți italieni nu le știu, nu le domină!) etc. etc.

Însă, Ani Virgil a avut grijă să nu aflu ce ne va cere la colocviu!

Așa că, l-am întrebat. Mi-a spus că la Bibliotecă existau niște metode de învățat, o gramatică italiană… Dar, de fapt, nu mi-a răspuns. Și a luat măsuri ca să nu-mi spună nimeni.

Un răspuns corect din partea sa ar fi fost: Vă voi anunța din timp! Vă voi lăsa la bibliotecă un plic sau o mapă cu tot ce vă voi pretinde să știți pentru colocviu, gramatică și texte literare.

Bănuiam că vor exista texte literare.

Ar fi trebuit chiar să fie bucuros că l-am întrebat din timp despre pregătirea noastră pentru examen.

Aici a lucrat puternic profesorul meu.

Nu a lucrat singur: am constatat că la orele de italiană, în grupa aceea, am rămas singurul student de la spaniolă. Toți ceilalți colegi ai mei fuseseră transferați la alte grupe, la alți profesori. Adică „m-au izolat” de ai mei. Mă aflam, în final, printre niște studenți de la franceză și română, pe care nu-i cunoșteam, nici măcar nu știam cum îi cheamă.

Descoperisem un compendiu de gramatică italiană foarte bun în Prefața Dicționarului italian-român, elaborat de un colectiv condus de Nina Façon. Compendiul acela fusese anume gândit pentru vorbitorii de română. Era util. Îmi servea în bună măsură. Ani Virgil nu ne-a vorbit deloc despre acel compendiu. Dar, cum spuneam, îmi lipseau textele, bucățile de lectură care urmau să formeze subiectele de examen și pe care nu le studiam la orele de clasă, cum ar fi fost normal.

N-am reușit să fac rost de ele nici de la studenții mai mari. Cum nu știam ce conțineau, nici colegii  mei din anii mai mari nu au știut să-mi spună unde le puteam găsi. Așa că, pentru examen am învățat doar ceea ce ne-a predat profesorul la orele de clasă – numai chestiuni gramaticale, fără bucăți de lectură, proză sau poezii! – și compendiul de gramatică din Dicționarul italian-român!

Când am intrat în sala în care se ținea examenul, l-am simțit că mă pândea. Mă aștepta ca într-o ambuscadă. Punctul-obligat-de-trecere al ambuscadei pe care mi-a întins-o l-au constituit tocmai textele pe care nu le avusesem la dispoziție. Și care, iată că existau! Nu se poate ca ceilalți studenți să nu fi știut despre existența acestor texte și să nu fi avut acces la ele. Mie, pe biletul pe care l-am tras, mi-a căzut o povestioară-fabulă, probabil o reelaborare după Esop. Am fost o catastrofă. „L-a înfuriat”, căci, nu-i așa, trebuia să se înfurie, faptul că nu am știut să traduc „tornare a galla” (a se întoarce la suprafață, a pluti din nou). Era vorba despre un șoricel care se înecase și plutea din nou la suprafața apei. Eu am tradus: s-a înecat și s-a întors cu burta în sus.

-DAR, CONSTAT CĂ NU VĂ JENAȚI DELOC SĂ IMPROVIZAȚI! – m-a șfichiuit cu vocea sa sonoră.

Și m-a picat!

Examenul de la limba facultativă purta, în primii doi ani, numele de COLOCVIU. Doar în anul al treilea era considerat examen-examen. Să pici pe cineva …la colocviu atrăgea atenția…și crea faimă! O faimă foarte rea, mai ales pentru profesor!

Iată că, peste vară, aveam de pregătit o restanță. Tocmai colocviul de italiană! (Avea să fie singura, în toți cei cinci ani de studenție.)

Cum să mă pregătesc în plus, față de ce știam, într-un oraș de provincie, unde nu existau biblioteci care să se compare în vreun fel cu cea a Universității?

Nu aveam cum! Nu aveam cărți sau manuale de italiană.

Să adaug că, în vacanță, obișnuiam să lucrez într-o fabrică din Aradul Nou. Conta foarte mult orice venit în plus, deoarece eram o familie săracă.

Peste notițele mele de la orele de italiană, la Arad, aveam la îndemână, din fericire, un exemplar al Dicționarului italian-român cu Compendiul de gramatică amintit, care aparținea surorii mele. Îl cumpărase în vremea când a fost studentă la Cluj.

Am învățat toată vara compendiul acela. Spre sfârșitul verii, am venit la București ca să rezolv restanța. Cheltuială și oboseală. 600 de kilometri, cu un tren rapid, îmi luau 10 ore. Dus-întors erau 20 de ore! Călătoream noaptea, deoarece era mai puțină zăpușeală. În plus, avantajul era că soseam la prima oră în capitală și puteam să intru direct în examen.

La examen, surpriză! Pe biletul pe care l-am tras nu mai era niciun fragment de text literar. Era o frază de tradus și, la punctul doi, un verb de conjugat. Ani Virgil și-a modificat ambuscada. La primul subiect, cu toate că era plin de capcane, am știut foarte bine. La al doilea, am dat-o în bară: condiționalulprezent al verbului a dori (desiderare), adică cum se spune, în italiană AȘ DORI, AI DORI… etc?… Răspunsul meu a fost: desiderei !!!  Și am căzut în capcană!

-Este DE-SI-DE-RE-REI ! – îmi spune examinatorul meu cu o vădită satisfacție. Mi-a mai pus câteva întrebări fără legătură cu subiectele de pe biletul pe care îl trăsesem. Îmi demonstra, din nou, că nu știam mare lucru. Cireașa de pe tort a acelei demonstrații a fost întrebarea:

-CUM ERA ACEST CUVÂNT ÎN LIMBA VECHE?

Nu-mi mai amintesc cuvântul respectiv, deoarece întrebarea a fost năucitoare pentru mine! Realizam că nivelul de exigență la care mă supunea examinatorul meu era cel al studenților care aveau italiana ca specialitate principală, deoarece Istoria limbii italiene o studiau doar ei. Și o studiau abia în anul al patrulea (din cei cinci). Ca echivalent, ar fi însemnat să-l întrebi pe un străin care se iniția în limba română: CUM APARE CUVÂNTUL ACESTA LA ION NECULCE SAU LA MIRON COSTIN?

CUM ERA ÎN LIMBA VECHE!!! Fără nicio exagerare, aici, lui Ani Virgil i-a cam scăpat mâna! Mă întreba lucruri pe care, în mod cert, nimeni nu le-ar fi cerut la vreun colocviu! Erau întrebări mai degrabă pentru absolvenți, nu pentru studenți din anul I!

De fapt, dumnealui nu ezita să-și măsoare forțele cu mine: halterofilul cu bebelușul! Campionul cu amatorul!

Iar nota pe care mi-a dat-o, a fost 6.

Nu arătasem nicio clipă dezinteres sau delăsare față de limba italiană, m-am străduit să învăț tot ce mi se oferea. De fapt, nu am neglijat nicio materie în toți anii de studenție. Întotdeauna m-am pregătit conștiincios și temeinic. Nu putea să treacă nici măcar o singură zi fără să învăț. Dacă nu învățam, comiteam un sacrilegiu. Asta simțeam! Și cum aș fi putut să nu învăț în condițiile în care notele pe care le obțineam, de obicei,  la examene erau amputate în marea lor majoritate!?

A nu lua un colocviu era un lucru foarte rar la Universitate. Dar să nu iei un colocviu la italiană, limbă considerată ușoară, era culmea incapacității! Era dovada că erai prost rău de tot! După Fratele meu, care mă demoniza, Ani Virgil a fost persoana care m-a defăimat cel mai mult, atunci când m-a făcut să vin în toamnă.

Însă, în ochii celor care îl știau, care îi cunoșteau felul de a fi, dumnealui pierdea tot mai mult din prestigiu și dobândea, în schimb, o faimă de om teribil de rău.

Pentru mine, era limpede că a acționat la cerere. I s-a cerut să mă umilească. A fost un instrument. Nici Ani Virgil nu avea nimic cu mine. Nu avea ce să aibă!

Dacă nu m-ar fi căzut la colocviu și mi-ar fi dat de la bun început o notă slabă, s-ar fi putut crede că așa era dumnealui, mai dur și mai exigent. Dar, căzându-mă la colocviu, s-a văzut clar intenția de a umili.

La colocviul din anul al doilea (când nu mi-a mai fost profesor Ani Virgil) aveam să obțin, la italiană, nota 10. Iar, la examenul din anul al treilea, profesorul examinator, Șerban Stati, mi-a dat 9.

Șerban Stati nu mă cunoștea. A venit doar la examen. Atunci l-am văzut pentru prima și pentru ultima dată în viața mea. Și i-a examinat pe toți studenții din toate grupele care aveau italiana ca limbă facultativă.

Dar, iată cum au stat lucrurile la examenul cu domnul Șerban Stati.

O colegă pe care am pregătit-o eu, a luat nota 10. Eu, doar 9! Colega aceea îmi ceruse să o ajut, deoarece, cu toate că trecuse colocviile cu note acceptabile, nu învățase mai nimic în primii doi ani de studiu. Așa că, pentru examenul din anul al treilea, am învățat împreună, temeinic și serios, timp de câteva luni.

De fapt, toate fetele au luat note mai mari decât băieții! Un coleg de al meu, Brânză Mircea Doru, a obținut nota 8!  A ieșit din sala de examen foarte furios, a așteptat o bună bucată de vreme afară pe culoar. La puțin timp după ce am ieșit și eu, a revenit în sală și i-a cerut profesorului să îl mai asculte, deoarece – și I-A ARĂTAT CARNETUL – EL NU ERA STUDENT DE NOTA 8! De fapt, îi comunica ferm că nu era el cel căruia trebuia să i se scadă nota! Iar domnul Stati i-a modificat pe loc nota și i-a dat 10, fără să-l mai asculte. Probabil, domnul profesor nu mai ținea minte cui anume trebuia să-i scadă puncte, așa că a aplicat măsura tuturor băieților. Câteva zeci de minute Brânză Mircea Doru a fost în pielea mea, a gustat ceva din rolul care îmi era rezervat mie. A văzut cum este!

Cum s-ar fi simțit dacă ar fi fost nedreptățit sistematic timp de cinci ani? Ar fi rezistat fără să se îmbolnăvească? Sunt cazuri în care o asemenea hărțuire duce la sinucidere!

Oricum, eu obținusem nota 9!

Am aflat lucrul acesta tocmai de la colega aceea pe care o pregătisem, deoarece a auzit, alături de  ceilalți studenți care se aflau în sală, dialogul dintre domnii Brânză și Stati. Spunea că scena a fost consternantă! Cât tupeu!

Nu am încercat să o conving că era mai mult furie, decât tupeu. Colegul meu Brânză Mircea Doru știa mult mai multe lucruri decât colega aceea a mea. Nu degeaba a așteptat furios, dar răbdător, să iasă din examen toți studenții examinați până la mine, inclusiv eu, ca să revină pentru a i se „corecta” calificativul. Revelatoare a fost ușurința cu care a obținut din partea profesorului grefa întregitoare pentru nota amputată.                              

Iată că din cauza mea, au existat… victime colaterale!

VALENTINA FETTINGER

Studiul Literaturii Universale l-am început cu doamna Vera Călin. Vorbea frumos și se entuziasma, uneori, la cursul pe care ni-l preda. Era genul de profesoară care, la fel ca o actriță care recită un poem pe scenă, privea în sală, fără să vadă pe nimeni anume. Era prea absorbită de „poemul” pe care îl expunea. Se entuziasma…fără să râdă, fără să zâmbească măcar. Vibrația vocii era cea care prelua sarcina de a transmite entuziasmul. Dobândea o sonoritate mai puternică și mai timbrată, semn că izvora dintr-o energie specială, păstrată până atunci undeva într-un compartiment privilegiat al sufletului, anume pentru a fi dăruită generos publicului auditor, în momentele potrivite. Doamna profesoară Vera Călin „își trăia” cursul pe care îl preda studenților!

Seminariile la acest curs se aflau în sarcina doamnei asistente Valentina Fettinger. O doamnă corpolentă, cu un aer oficial, indiferent dacă vorbea despre vreo creație literară din antichitate, sau despre starea vremii din ziua respectivă. Nu se molipsea de entuziasmul doamnei Vera Călin. Era conștiincioasă, își ținea seminariile corect și riguros, dar rece și lipsită de emotivitate, gingășie sau tandrețe. Literatura universală oferă din abundență motive pentru ca profesorul să participe, uneori, afectiv la expunerea pe care o face în fața studenților. Desigur, în limitele decenței. Această putere participativă a profesorului captează și mobilizează atenția publicului, evidențiază niște valori și trezește discernământ, criterii și emoții.  Doamna Valentina Fettinger nu practica acest gen de spectacol didactic. Probabil nu-l considera util, cu toate că, la seminarii vorbea mai mult dumneaei și, foarte rar, punea câte o întrebare.

La unul dintre aceste seminarii, după ce a vorbit vreo jumătate de oră, doamna asistentă se ridică brusc de pe scaun și vine, oarecum amenințător, până în dreptul meu, de parcă eram un copil de grădiniță care se juca periculos cu niște chibrite. Mă ridic în picioare. Părea „să mă fi descoperit” atunci, cu toate că trecuseră mai mult de două luni de când ținea acele seminarii cu grupa noastră de studenți.

Își strânge buzele, lăsând în jos colțurile gurii în semn de dispreț și îmi adresează niște întrebări care nu aveau nicio legătură cu seminarul. Eram foarte atent la ideile și resursele pe care urma să le desfășoare. Încerca să-mi creeze o imagine stupidă și, mai ales, o atmosferă ostilă. Din nimic! S-a dat ușor într-o parte. Stătea aproape și, totuși, la o oarecare distanță, pentru a-mi putea administra, ca un boxer, lovituri repetate – mici jigniri – pentru ca rezultatul să fie o șarjă, o mare încărcătură vexatorie.

Nu am fost prea generos cu răspunsurile pe care i le-am dat. Cu toate acestea, „se aproviziona din mers!” Găsea tot felul de pretexte – accentul meu ardelenesc, răspunsurile mele monosilabice. În mod deosebit, s-a arătat deranjată de expresia mea: NU SUNT ÎN CLAR!

De fapt, mă provoca, doar-doar îi voi oferi un motiv real și serios de care să se ia.

Se înfuria tot mai tare, pe măsură ce vedea că nu reușește.

Era o mostră de actorie la comandă!

Era clar că fusese solicitată să se alăture unei cauze. O cauză care, totuși, nu era a ei. Deci, nici disprețul ei nu era sincer, nu-i aparținea, era un dispreț mercenar! Mai mult, evolua spre o ură mercenară! Disprețul e o stare, oarecum, staționară, ura, în schimb, e agresivă!

Eu o priveam respectuos și cu calm. Dobândeam experiență în domeniul absurdului! Nu i-am oferit motive sau argumente tocmai pentru a o lipsi de orice pretext de care să se folosească, de orice plus de informații referitoare la persoana mea. Când se ridicase de pe scaun avea „tolba goală”, iar acum, încerca să se agațe de ceva. De orice! De fapt, căzuse într-o capcană: orice persoană sinceră și deschisă s-ar fi amuzat în astfel de situații. Cel mult ar fi putut să mă ironizeze pentru pitoreasca mea vorbire în grai local. O vorbire laconică, dar clară și exactă!  Corect și normal ar fi fost să zâmbească și să-mi semnaleze că era preferabil să mă exprim în vocabularul, intonația și fonetica limbii literare. Dar, doamna Fettinger nu a făcut acest lucru.

De când stârnește dușmănii simpla vorbire ardelenească!?

În mod surprinzător, o colegă mi-a luat apărarea. Nu știu cine anume, dar a făcut-o. Am fost uimit de reacția colegei mele! Dar, și de cea a a doamnei Valentina Fettinger, care s-a arătat foarte nemulțumită și decepționată de lipsa de sprijin din partea colegilor mei.

Colega aceea a spus că accentul meu i se părea normal, că eram un coleg care își vedea de treabă…iar, formula ÎN CLAR, putea fi …o influență a limbii spaniole!

-E prea devreme! Nu poate fi nicio influență ! – a exclamat Valentina Fettinger pe un ton amenințător.

Probabil, ulterior, au primit instrucțiuni să nu se mai solidarizeze cu mine, deoarece, de atunci, nimeni nu mi-a mai luat apărarea.

La acea neparticipare colectivă au contribuit greșelile pe care le-a făcut doamna asistentă. Mai întâi, faptul că s-a ridicat de pe scaun și a venit până în dreptul meu. Stăteam în ultima bancă din sală, așa că nu-i mai avea pe studenți sub privirea ei, nu-i mai putea domina. În plus, în vocea dumneaei se simțea dispreț, agresivitate și ură. Or, acest arsenal al doamnei asistente nu putea stârni râsete. A greșit revărsându-se cu dușmănie. Cu batjocura ar fi fost altceva. Ar fi putut atrage sprijin. Colegii mei nu puteau cotiza decât cu râsete. A fost un rol greșit conceput și greu de dus la îndeplinire.

Animozitatea creată artificial de Valentina Fettinger mă anunța ce avea să se întâmple la examen. Era încă o lovitură grosieră, – puțin mai elaborată decât cea a doamnei Chițu, de la Geografie,(sprijinită de Fratele meu) dar, totuși grosieră – administrată timpuriu, pentru a-și justifica nota pe carea avea să mi-o dea. O notă ciuntită, cum altfel!

Lovitura, în mod evident, făcea parte dintr-un proiect.                                                                               

La examen, persoana care m-a examinat nu a fost titulara cursului, ci Valentina Fettinger. Numai în cazul meu! Până atunci, toți studenții de dinaintea mea fuseseră examinați de Vera Călin!

La sfârșit, după ce am răspuns la cele două subiecte – și am știut foarte bine la ambele – examinatoarea mea mi-a pus o întrebare la care nici dumneaei nu ar fi știut să răspundă, o întrebare de tip Groza.(Domnul profesor Groza, dirigintele meu din ultimii ani de liceu, îl amenințase pe un coleg de al nostru rebel și neastâmpărat:„ îți voi pune o întrebare, dar în așa fel, încât nici eu nu voi ști să răspund la ea!”).

Am privit-o pe Vera Călin. Era împietrită! Nu a intervenit în niciun fel, dar se vedea de la o poștă că era deranjată de situație. Părea că spune fără cuvinte, doar din priviri : EU NU AM NICIUN ROL ÎN TOATĂ TREABA ACEASTA! Totuși, lucrurile se desfășurau cu aprobarea dumneaei!

Nota mi-a dat-o Valentina Fettinger, fără să se consulte cu titulara cursului, care, în fond, era șefa ei. Mi-a scris în CARNETUL DE STUDENT un 6(șase) clar și ferm. S-a achitat riguros de sarcina ingrată ce i-a fost încredințată și, probabil, a răsuflat ușurată.

Nu le-am mai văzut pe aceste doamne, de atunci, din anii 60. Foarte mulți ani mai târziu, am aflat că Vera Călin a plecat din țară și s-a stabilit în S.U.A.

ANCA GIURĂSCU

În anul al treilea am studiat toate limbile romanice împreună. Adică, am urmărit cum au evoluat ele, din latină, până în zilele noastre: fonetic, morfologic, sintactic. Era un studiu gramatical general, fără să învățăm niciuna dintre ele în mod special. Se numea LINGVISTICĂ ROMANICĂ. Învățam istoria lăuntrică a acestor limbi. Un domeniu fascinant mai ales pentru cei pasionați de evoluția categoriilor gramaticale și de evoluția sensurilor cuvintelor, adică de etimologii.

Și cumplit de plictisitor și obositor pentru cei care nu aveau asemenea voluptăți.

Cursul îl preda Ecaterina Goga, o doamnă cu o înfățișare plăcută, care vorbea rar, anume pentru ca studenții să poată lua notițe cât mai complete. Aproape că îl dicta. Preocuparea aceasta pentru a transmite complet studenților cunoștințele din cursul dumneaei era dublată de un riguros control al prezenței. După pauză, în a doua parte a cursului, verifica prezența: striga condica fiecărei grupe de studenți. Procedând în felul acesta, se asigura că nimeni nu fugea de la curs, în pauză.

Așa că participarea era în mod constant plenară: amfiteatrul era întotdeauna plin.

La unul din cursuri, Fratele meu a avut o reacție șocantă la șușotelile unor colege de la franceză, care se așezaseră tocmai în spatele nostru. Nu erau chiar deranjante, încât să nu poți lua notițe din cauza lor. Se putea face abstracție de ele. Însă, Fratele meu s-a ridicat în picioare, așa, în mijlocul orei și, cu o furie spectaculoasă s-a întors spre ele și le-a spus să tacă. Gestul a atras imediat aprobarea doamnei Goga, care nu auzise șușotelile date fiind distanța și dimensiunile amfiteatrului, dar îi convenea faptul că cineva corecta autoritar o indisciplină, mostră evidentă de dezinteres față de cursul dumneaei. Iar pentru mine, a fost o surpriză să constat că Fratele meu, care promova mormăielile (la cursul de geografie a Spaniei și a Americii Latine pe care l-a ținut doamna Chițu), nu suporta șușotelile. Și mai ales, că știa să profite din plin de asemenea situații. Fratele meu tocmai făcuse o investiție care, spera el, urma să-i fie rentabilă! Căci, ar fi putut rezolva mult mai discret situația. Ar fi putut spune în șoaptă: Fetelor, gata!

Anca Giurăscu era asistenta cu care făceam seminariile de LINGVISTICĂ ROMANICĂ. Era o femeie superbă, înaltă, cu ochi albaștri…era o păpușă Barbie în carne și oase! Nu-ți puteai lua ochii de la ea, deoarece nu-ți venea să crezi că poate exista o asemenea păpușă… în mărime naturală umană, de vreun metru și optzeci de centimetri…Prezența acestei persoane crea spontan o atmosferă de basm în jurul ei…

Până deschidea gura. Vocea nu o avantaja. Timbrul vocii avea o culoare – o duritate, aș putea spune – care nu te mai lăsa să visezi. Te alunga! Rămâneai cu senzația că cine știe ce cotoroanță invidioasă pe o asemenea frumusețe, printr-o vrajă malefică, i-a furat farmecul, într-un mod foarte viclean. Ceea ce rămânea era o zână fără diademă și fără baghetă. O zână fără har!

La seminarii făceam analize de texte. Texte vechi din diferitele limbi care au evoluat din latină. Exersam ceea ce învățam la cursul doamnei Goga. Analizam ce transformări fonetice sufereau cuvintele în drumul lor, specific fiecărei limbi, dar și modificări de sensuri față de ceea ce au însemnat ele în latină. Și, desigur, ne străduiam să traducem aceste texte.

De fapt – aveam să aflu curând – că era vorba de 40 de texte, pe care cele două doamne, Goga și Giurăscu, le rulau cu noi în felul următor: 20 dintre ele erau studiate la orele de seminarii cu grupele de franceză. Celelalte 20 le studiam la seminarii noi, cei de la spaniolă și italiană. Doamna Goga oferea și ore de consultații, o zi pe săptămână, pentru studenții de la franceză, și o altă zi, pentru restul grupelor: cei de la franceză studiau la consultații textele pe care le făceam noi la seminarii, și invers, noi analizam la consultații textele de la seminarii ale grupelor de franceză. Pentru examen, la prima vedere, 40 de texte păreau…multe! În realitate, adunate la un loc, textele nu formau un material lung, deoarece nu erau mari, erau scurte… Am făcut rost ușor și din timp de toate textele acelea – de la studenții din anii mai mari – și m-am familiarizat cu ele. Pe marea lor majoritate le știam deja dinainte de a le studia la seminarii sau la consultații.

Mă așteptam din partea doamnei Anca Giurăscu să încerce să mă încarce cu vreo sarcină în plus.(Făcuseră sau încercaseră să facă acest lucru Paul Alexandru Georgescu, Constantin Duhăneanu și Silvia Vâscan). Pândeam momentul când o va face și dumneaei. Mă pregătisem să-i prezint o contrapropunere: cuvinte românești existente în maghiară, cum ar fi de pildă Crăciun, indiciu că, la sosirea lor, maghiarii au venit în contact cu românii, s-au creștinat și au adoptat ortodoxia, ritul creștin oriental. Adică, urma să evidențiez faptul că, atunci când au poposit în Depresiunea Panoniei, au fost considerabil influențați de români. Influențele s-au păstrat chiar și după trecerea lor – ulterioară – la catolicism. Mai întâi au fost ortodocși și au adoptat cuvinte românești: pustă, cer (varietate de stejar), tămâie…Căci, odată deveniți catolici, în ruptul capului n-ar mai fi adoptat denumirea românească a celei mai importante sărbători religioase – pentru occidentali – care este Nașterea Domnului, Crăciunul. Deci, în credință, înainte de a fi catolici, au fost „români” adică, ortodocși…, căci numai românii îi spun Crăciunului CRĂCIUN!

Dar, lucrurile aveau să evolueze altfel. Doamna Giurăscu a făcut ce i s-a cerut: a recurs, destul de timpuriu, la „răsadul ostilității”. A plantat ura! În mijlocul unei ore de seminar, așa, pe nepusă masă, mă descoperă (și dumneaei!) ca din întâmplare, fața i se întunecă și îmi pune o întrebare încâlcită…Mă ridic în picioare…și, fără să-mi lase răgaz să pronunț vreun cuvânt, mă repede cu o voce de tunet:

-Ce?! Sunt texte aprobate! Dacă nu vă convine, n-aveți decât să reclamați! (Niciodată n-am reclamat pe nimeni!)

Energia sonoră a umplut puternic spațiul sălii de clasă. Doamna Giurăscu, fără exagerare, judecând după volum, ar fi putut cânta la Operă. Desigur, nu în roluri de îngerași!

Însă, tunetul acela a avut, în mod paradoxal, un efect neașteptat: o nefirească bucurie generală a pus stăpânire, brusc, pe cele două grupe de studenți – spaniolă și italiană – care țineau seminarul împreună. Mâhnirea mea cea mare era să constat că și unele colege de la italiană – bunele mele colege! – se bucurau de situație, savurau spectacolul de rău augur pentru nota pe care urma să o primesc la examenul care mă aștepta.

În plus, aveam dovada că reflexele colegilor mei au ajuns să rezolve problema de care se împiedicase Valentina Fettinger. Bucuria și râsetele puteau fi declanșate și de manifestări mai sonore, mai violente ale profesorilor, chiar de furie și ură! Era un semn că teatralitatea mercenară era percepută ca atare. Profesorul în „dușmănia” de serviciu de abia aștepta să fie sprijinit cu zâmbete și râsete solidare. Puteai să râzi fără teamă când profesorul era furios! Nu mai era o cenzură împotriva sa, ci o încurajare în ceea ce făcea. Mercenariatul îi asigura o astfel de percepție.

Exemplu indubitabil în acest sens era faptul că doamna Giurăscu-Păpușa Barbie, de la chipul întunecat pe care l-a avut cu două secunde mai înainte, a trecut foarte ușor la insolita veselie festivă, care tocmai se instaurase în clasă, adică, savura, la rândul ei, plenar sprijinul pe care îl primea din partea colegilor mei, pentru ca, o fracțiune de secundă mai târziu, să treacă, din nou, la privirea încruntat-agresivă pe care mi-o rezerva mie. Doar mie! Căci, clasei întregi îi zâmbea. Trecerile acestea bruște de la crispare la veselie te puneau pe gânduri. Tunet cu zâmbet! Era un spectacol pe care dumneaei îl oferea degajată, nu se sinchisea deloc, deoarece ampla participare a publicului îi „hrănea” generos rolul.

Și întrebarea-câlți a fost numai pentru mine! Când un profesor pune o întrebare în fața clasei, aceasta nu rămâne fără răspuns. Cineva, până la urmă, trebuie să lămurească problema, iar dacă nimeni nu reușește, răspunsul e dator să-l dea profesorul însuși. Dacă întrebarea rămâne nerezolvată, dacă e lăsată să plutească în aer, ea nu mai e întrebare. E o provocare-spectacol. Or, întrebarea pe care doamna Anca Giurăscu mi-a pus-o mie, asta a fost: un spectacol prin care îmi rezerva un rol de personaj-țintă, un păcătos demn de batjocură și dispreț, care, fără nicio îndoială, urma să primească o pedeapsă la examen! O binemeritată pedeapsă!

A fost un abuz, o agresivitate verbală și psihică fără temei, dar cu un scop foarte precis: declanșarea unei atmosfere ostile, pentru a justifica ulterior scăderea notei mele la examen.

Provocarea dumneaei a fost, până la urmă, un monolog rămas în aer, în suspensie, deoarece eu nu am scos niciun sunet. Nu i-am oferit nici motive, nici pretexte.

Probabil mă ura, la fel ca toți ceilalți, pentru faptul că nu avea curajul să-i urască pe cei care i-au cerut să desfășoare un asemenea spectacol. Îi venea mult mai ușor să se descarce asupra mea.

În realitate, nici doamna Giurăscu nu avea nimic cu mine.

Mult mai târziu, la unul din seminarii, doamna asistentă a pus o întrebare, adresată tuturor, dar, la care nu a răspuns nimeni. Nici măcar dumneaei! A dat un răspuns. Însă, evident neconvingător! Mai bine nu-l dădea!

Era vorba despre JURĂMINTELE DE LA STRASBOURG, considerate a fi primul monument, primul document (care se cunoaște, până în prezent) de limbă franceză. În textul acestei scrieri – un pact militar – care datează de pe la mijlocul secolului al nouălea (842) apare cuvântul POBLO – popor. Iar, întrebarea era: dacă atunci, se spunea, în franceză, POBLO, cum se face că, în zilele noastre, se spune PEUPLE?

Ar fi însemnat o revenire spre etimonul latin.

-Hai, puneți-vă mintea la contribuție! – era îndemnul doamnei asistente.

A repetat de câteva ori îndemnul acesta, dar nimeni nu a oferit vreun răspuns.

O explicație ar fi influența limbii latine de cancelarie: POBLO  ar fi fost influențat de POPULUS. Iar o a doua explicație – spunea doamna asistentă Anca Giurăscu – ar fi fost „asimilarea de la distanță”, adică, primul P din POBLO l-ar fi asimilat pe B în asemenea măsură, încât acesta ar fi sfârșit prin a redeveni P!

Numai că, asemenea explicații nu stau în picioare. Spus pe șleau, explicația aceasta amesteca merele cu perele!

Dacă influența latinei de cancelarie ar fi existat într-adevăr, atunci fenomenul ar fi produs mai multe asemenea exemple, nu numai unul singur. Câți locuitori ai Franței știau să scrie în latina de cancelarie, astfel încât să se lase influențați în asemenea măsură  de această limbă – în care se scriau doar documentele oficiale sau lucrările științifice -, încât să ajungă să înlocuiască cuvinte din limba de zi cu zi cu niște latinisme? Cât de mult „ar fi prins” asemenea latinisme în marea masă a vorbitorilor de diferite limbi, dialecte și patois-uri, în marea lor majoritate analfabeți, prin secolele acelea, și izolați prin ținuturile în care locuiau?

La fel și „asimilarea de la distanță”. Ce alte exemple asemănătoare există pentru a trage concluzia că într-adevăr s-a produs un asemenea fenomen. Niciunul! Or, în lingvistică e nevoie de câteva trasee paralele și asemănătoare, de un snop de cuvinte transformate la fel, pentru a trage concluzia că a existat într-adevăr o asemenea evoluție!

-Hai, puneți-vă mintea la contribuție!

Doamna care ne adresa stăruitor acest îndemn, greșea chiar de la început, chiar în felul în care punea problema.

Ar fi trebuit să întrebe: ce fel de franceză vedem în Jurămintele de la Strasbourg?

Judecând după transformările fonetice foarte vizibile și simplificând foarte mult lucrurile, e clar că este o limbă din sudul țării. În plus, lucrurile se complică, deoarece este o limbă foarte latinizantă, adică plină de cuvinte aproape ca în latină, alături de cuvinte procesate, ca POBLO prezente în occitană (POBLE) și chiar la sud de Pirinei. E un amestec derutant. Acest lucru arată că persoana care a redactat textul Jurămintelor de la Strasbourg în limba aceea romanică (există și varianta într-o limbă germanică!) era originară din sud, o persoană cultă, desigur, care latiniza puternic occitana pentru a putea fi înțeleasă și de vorbitorii din nord. De ce? Simplu: textele jurămintelor – urmau să fie (și au fost) rostite (proclamate!) în fața celor două armate aliate, formate din vorbitori de puzderie de dialecte romanice și, respectiv, germanice. Sunt texte scrise, dar este evidentă conciziunea și oralitatea lor: au o ORALITATE CĂUTATĂ ȘI PROGRAMATĂ!

Or, limba oficială a Franței din zilele noastre s-a format pe baza dialectelor din nord, nu pe occitană!

În nordul Franței era o cu totul altă limbă. Încă din vremea aceea existau deosebiri între limbile d’oc și d’oïl. Ca dovadă, două secole mai târziu, în 1066, normandul Guillaume le Conquérant (William the Conqueror) – Normandia se află în nordul Franței, la vest de Paris – a dus cu el în Anglia o franceză în care nu exista niciun POBLO, ci numai PEUPLE și așa a rămas în engleză până în zilele noastre, ca PEOPLE, desigur, cu pronunția diferită, în prezent, față de franceză. Fără vreo latină de cancelarie și fără nicio asimilare de la distanță.

În concluzie, PEUPLE nu s-a intersectat niciodată cu POBLO, deoarece fiecare a avut propria sa traiectorie, propria sa evoluție. (După cum nici PEUPLIER – plop, nu s-a intersectat niciodată cu occitanul PÍBOL).Textul Jurămintelor a fost redactat la Strasbourg, în nordul țări, însă nu în limba care se vorbea atunci, acolo, în jurul acelui oraș, ci într-o limbă din sudul Franței, împestrițată cu cuvinte latinizante, anume căutate pentru a înlesni înțelegerea acelui pact militar de către toți militarii, atât din nord cât și din sud, vorbitori de limbi din aria romanică a segmetului de imperiu moștenit de la Carol cel Mare. Este O CREAȚIE UNIFICATOARE, o încercare de koiné și tocmai acest aspect dă o valoare lingvistică deosebită documentului. Însă INTENȚIA DE A UNIFICA prezintă și celălalt aspect: este o creație supradialectală –mai exact, supralinguală- latinizantă și este riscant să tragem concluzia că avem o mostră adevărată a limbii franceze din secolul acela.

Oare ce reacție ar fi avut doamna Giurăscu dacă ar fi auzit, atunci, răspunsul acesta? Dacă îl citește acum, frumos și nobil ar fi să-i trezească amintiri și nostalgii din tinerețe! Atât, nu furie și nici ură! În privința mea, niciodată nu a avut motive pentru așa ceva, chiar dacă i s-a cerut să-mi arate ostilitate!

Timpul a trecut fără alte incidente și am ajuns în sesiunea de examene. Eram foarte bine pregătit pentru examenul de Lingvistică Romanică.

Examenul s-a ținut în sala 12. Aceeași sală de la etajul al doilea, pe partea dreaptă, intrând dinspre Edgar Quinet. Am intrat primii 5 studenți, socotiți în ordine alfabetică. Am tras câte 2 bilete – unul cu subiecte teoretice de la curs, celălalt cu câte un text de analizat – și ne-am așezat, fiecare, în câte o bancă pentru a ne pregăti subiectele. La un moment dat, doamna asistentă Giurăscu, prin semne, i-a arătat doamnei Goga să-mi dea o notă cât mai mică. Reacția profesoarei Ecaterina Goga a fost una firească: MĂ MIR, PE LA CURSURI L-AM VĂZUT !…Și a spus-o cu o voce destul de tare…

Înainte de a-mi veni rândul să răspund, doamna asistentă a ieșit din sala de clasă, astfel încât a lăsat-o pe doamna Goga să mă examineze singură. O manipulase suficient, nu mai era nevoie de prezența ei. Îi ceruse să-mi scadă puncte într-un moment și în așa fel, încât să nu fie nevoită să-i mai dea și explicații. În plus, era sigură că exclamația doamnei Goga am auzit-o și eu…

Am răspuns impecabil. Pe măsură ce expuneam subiectele, doamna Goga era tot mai exasperată și tot mai ostilă, deoarece vedea că eram foarte bine pregătit. Textul de analizat – îl țin minte și acum, după mai bine de 50 de ani: 

„Be-m plaz lo gais temps de Pascor que fais foillas e flors venir…”(Tare îmi plac vremile de Paști care aduc frunze și flori…) – începutul unui poem atribuit trubadurului Bertran de Born.

Neavând, practic, ce să-mi reproșeze, a venit cu… o surpriză! A afirmat că nu am știut…și a inventat o greșeală inexistentă! Îi arăt ciorna pe care îmi pregătisem subiectele și unde figura foarte clar formularea corectă a ceea ce îmi reproșa că ar fi fost o greșeală. Formularea se afla undeva pe la mijlocul foii de hârtie, printre alte fraze.

-ASTA AȚI SCRIS ACUM!!! – îmi spune pe un ton răstit.

Pixul meu se afla ușor în dreapta mea pe bancă, și nu în mâna mea! Nu aveam cum să-l iau, să scriu o propoziție și să-l las din nou pe bancă – toate acestea într-o fracțiune de secundă, așa cum pretindea doamna Goga, mai ales că nu m-a slăbit o clipă din ochi.

Mă uit la pix, după care, îmi îndrept privirea spre examinatoarea mea. Prin ochi revărsa furie. Mă ura!

Lucrurile erau clare. Nu mai era nimic de discutat. Era o experiență revelatoare: tocmai am asistat la procesul de metamorfozare a unei persoane neutre, predispusă în mod natural a fi obiectivă (MĂ MIR, PE LA CURSURI L-AM VĂZUT!), într-un înverșunat dușman al meu, fără niciun motiv, doar pentru simplul fapt că așa i se sugerase. Și a recurs la o urâtă incorectitudine!

Și asta nu era tot.

Am ieșit din examen cu nota 8 în carnet. Dar, lucrurile nu se opreau aici; aveau să meargă crescendo în aceeași zi.

De la Universitate am plecat pe jos spre Căminul de Studenți – în vremea aceea se numea „6 Martie” – de lângă Operă. Traseul era, ca de obicei când eram singur, prin Cișmigiu.

Străzile pe care mergeam aveau mare importanță pentru mine: Edgar Quinet, Constantin Mille, Ion Brezoianu, Ioan Zalomit…

În Cișmigiu, în funcție de starea mea de spirit, făceam tura mare pentru o porție zdravănă de natură, sau una mai mică, pentru a zăbovi puțin în fața lacului care, printre ramurile vreunei sălcii pletoase, îmi amintea de apele Mureșurului.

Dar, până în Cișmigiu, existau diferite puncte de pe acest traseu care mă reconfortau, îmi stimulau imaginația sau îmi trezeau amintiri. Era ca un mic pelerinaj care mă elibera de tensiuni și de gânduri apăsătoare.

Pe Edgar Quinet, când traversam strada Academiei, aruncam o privire, în mod obligatoriu, spre intrarea fostului Cămin studențesc „CARPAȚI”, spre librăriile și Anticariatul care ocupau toată acea latură a străzii. Continuând pe Edgar Quinet, înainte de a traversa Calea Victoriei, un punct important era Capșa, cafeneaua-restaurant faimoasă pentru personajele care au frecventat, de-a lungul anilor, acest loc de întâlnire a unor elite apuse sau înlăturate de vremuri și de timp, dar care i-au dat o strălucire neegalată încă. Traversând Calea Victoriei dinspre Edgar Quinet pentru a merge pe Constantin Mille, din capul străzii zăream Palatul Universul de pe strada Ion Brezoianu, unde își avea redacția și tipografia INFORMAȚIA BUCUREȘTIULUI. Când ajungeam în fața acestui edificiu mă opream o clipă, îl măsuram din vârful țuguiat al acoperișului până la scările de la intrare și încercam să-mi imaginez cum arăta Luigi Cazzavilan, italianul care a introdus rotativa în România; pe urmă, o luam spre stânga și căutam din priviri Hotelul Gambrinus, în mod deosebit fereastra camerei în care am stat când am venit prima oară în București; și, în sfârșit, o coteam la dreapta, pe scurta stradă Ioan Zalomit, până ajungeam în Cișmigiu. Cum spuneam, traseul acesta era pentru mine o terapie. De aceea, ori de câte ori aveam posibilitatea, îmi făceam drum pe acolo. Retrăiam niște amintiri plăcute și, practic, îmi restartam starea de spirit de la momentul, plin de speranțe și iluzii, când am venit în București. Eram ca nou.

În Cișmigiu, m-am așezat pe o bancă cu fața spre lac. Foarte odihnitoare era fântâna arteziană din mijlocul lacului. Împrospăta aerul și, în plus, jeturile de apă care țâșneau din ea produceau, în cădere, un șopot hipnotic. Apa, în mișcare, produce vibrații binefăcătoare. Efectul maxim este atunci când apa cade tot în apă. Este glasul vrăjit al cascadei. Orice cascadă știe să-ți povestească un basm, indiferent dacă vocea ei este o șoaptă sau un vuiet. Basmul curge, te fură și te acaparează. Nici nu știi când te smulge din mijlocul grijilor, pentru a te duce pe tărâmul zânelor și al palatelor de cleștar, unde timpul se diluează în veșnicie, iar binele învinge întotdeauna, pe deplin și definitiv.

Uneori –nu întotdeauna- și ploaia știe asemenea povești, căci și ea este un fel de cascadă.

Am zăbovit în Cișmigiu aproximativ un sfert de oră. M-am ridicat și am pornit spre Căminul Studențesc „6 Martie”. La parterul corpului B a acestui cămin se afla cantina studențească. În vremea aceea, fetele stăteau în corpurile A și B. Corpul C era rezervat băieților. În prezent, acest corp C este hotel privat. Ciudată metamorfozare!

Mă aflam pe o alee, aproape de intrarea în sala de mese a cantinei, când aud o voce care mă strigă:

-Eugen! Am să-ți spun ceva!

Era una dintre colegele mele de la spaniolă. M-am apropiat și mi-a spus aproape în șoaptă:

-Uite, doamna Goga ne-a ținut după examen să rămânem cu ea și, pe urmă, ne-a cerut să o însoțim, deoarece SE TEMEA DE TINE! Spunea că E POSIBIL SĂ O AȘTEPȚI UNDEVA CA SĂ O BAȚI!

Am început să râd, deoarece refuzam să cred că putea fi adevărat.

-Hai, lasă-mă, cum vrei să cred așa ceva?

-Sunt cuvintele ei! Ne-a ținut până acum. Noroc că i-a venit destul de repede mijlocul de transport. Astfel, am putut și noi să venim acasă. Crede-mă, ne-am temut că o să pierdem, din cauza ei, masa de prânz. Uite, poate să-ți confirme și…

Se apropia o altă colegă, care a mai adăugat câteva detalii:

-Tremurau amândouă, Goga și Giurăscu, că le aștepți să termine examenul ca să le snopești în bătaie. Vorbesc foarte serios! Spuneau în gura mare că se tem de tine! Ne-au cerut să rămânem ca să fim martore!

-Deci, până la urmă, amândouă au afirmat că se tem de mine? Au spus ce anume le-a trezit spaima aceasta? Un detaliu foarte important este că Anca Giurăscu a ieșit din examen și a lăsat-o singură pe Ecaterina Goga să mă examineze. Cu Anca Giurăscu nu am avut niciun fel de discuții! Or, eu nu am ce să-mi reproșez: la examen am știut foarte bine, am fost respectuos și politicos. Și chiar nu văd de unde până unde le-a venit ideea că vreau să le bat? Ce anume a intervenit între timp? O să merg să stau de vorbă cu ele! Situația mi se pare penibilă! Grotescă!

Nu mi-au mai răspuns. Simțeam că știau ceva, dar, nu îndrăzneau să-mi spună. Bănuiala mea era că mă mielițase Fratele meu. Cui oare? Nu putea decât Ancăi Giurăscu.

Am intrat în sala de mese. Ne-am despărțit, nu ne-am așezat la aceeași masă. Le-aș fi expus inutil unor pericole. Să fii văzut cu mine, un ciumat, nu era tocmai recomandabil.

A doua zi, drumul până la Universitate l-am parcurs…cu un troleibuz. Trebuia să mă interesez unde și ce grupă susținea examenul de Lingvistică Romanică. Era afișat pe un avizier, așa că am aflat destul de repede. Era vorba de o grupă de la română (obișnuiau să-și spună: filologie). Examenul se ținea la etajul I, în partea stângă (intrând dinspre Edgar Quinet), chiar vizavi de Catedra de Spaniolă.

Examenul începuse de vreo jumătate de oră. Pe hol se aflau mulți studenți. Nu-i cunoșteam. Am așteptat printre ei. Nu păreau să mă bage în seamă. Îi observam în tăcere. Erau îngrijorați. Probabil, examenul li se părea greu.

Și…surpriză! Cu toate că mă așteptam la așa ceva, totuși, nu-mi venea să-mi cred ochilor! Cine și-a făcut apariția?…Fratele meu! Fratele meu, care nu avea ce să caute acolo!!! Ar fi trebuit să fie acasă, să înceapă să se pregătească pentru următorul examen din sesiune.

Nu mai încăpea nicio îndoială că acele colege care m-au informat despre ce spuneau doamnele profesoare despre mine – că am de gând să le bat – l-au avertizat, în același timp, și pe el. De ce, oare? Trebuie să menționez din nou că, în vremea aceea, nu existau telefoane mobile, ci doar telefoane publice, care funcționau cu fisă, adică, cu o monedă de metal. Aceasta presupunea să te deplasezi până la un telefon public, să ai un carnețel-agendă, cu numerele de telefoane notate din timp, anume pentru a comunica…în cazul în care apărea o…situație…o urgență.

Și iată că Fratele meu a fost anunțat…de urgență. Ce urgență putea să fie pentru el? Nu despre el se spunea că a venit din Arad până în București ca să bată…niște doamne profesoare, ci despre mine! De ce l-au anunțat că eu voi fi, în dimineața aceasta la Universitate, aici, pe hol, în dreptul Catedrei de Spaniolă?

Nu am apucat să comunicăm în vreun fel, deoarece destinul a vrut ca spectacolul esperpentic să înceapă chiar în momentul în care Fratele meu intra de pe casa scării, pe hol: ușa de la sala unde se ținea examenul de Lingvistică Romanică se deschide și iese…tocmai doamna Ecaterina Goga! De îndată ce mă vede, cu ochii ieșiți din orbite și cu un glas îngrozit, mi se adresează, din mulțimea aceea de studenți, tocmai mie:

-DUMNEAVOASTRĂ CE CĂUTAȚI AICI ???!!!

Foarte ciudat era faptul că de Fratele meu nu s-a speriat. Se afla și el acolo, dar fără nicio justificare.

Nu m-am grăbit să-i răspund. Am privit-o îndelung. Probabil, i s-a părut o veșnicie. A stat încremenită. Studenții de la română care se aflau în spatele meu își abandonau pozițiile și treceau, treptat, în spatele doamnei profesoare. Ca să nu se poată interpreta că erau de partea mea. Dar, și ca să mă vadă mai bine la față.

-ÎNSEAMNĂ CĂ E ADEVĂRAT! Doamnă – îi spun – cu tot respectul, eu, aici, mă aflu… acasă! Aici, în stânga, e Catedra de Spaniolă de care aparțin. Dar, reacția dumneavoastră – și iar vă spun cu tot respectul – îmi confirmă ceea ce am aflat, și anume: că ați afirmat despre mine, față de mai multe persoane, și în mod insistent: CĂ EU VREAU SĂ VĂ BAT! Într-adevăr am venit în mod special pentru dumneavoastră să vă întreb de ce faceți asemenea afirmații, de ce îmi creați o asemenea faimă? Ce anume din comportamentul meu a fost, vreodată, lipsit de respect sau de rațiune, ca să afirmați, în lipsa mea, că VĂ TEMEȚI DE MINE, CĂ VĂ PÂNDESC…și așa mai departe?

Doamna Goga realiza gravitatea situației. A rămas mută. Nu putea să nege, nu putea nici să escaladeze!

Studenții din spatele ei începeau să-mi zâmbească complice. Nu mai eram individul periculos, din contra, eram foarte rațional, calm și binevoitor. În plus, mai era rost și de ceva…spectacol, deoarece poziția incomodă o avea, acum, doamna Goga.

Nu-mi plăceau zâmbetele lor…

Rezolvarea avea nevoie de o doză de înțelepciune. Am invitat-o pe doamna Goga să mergem undeva de-o parte ca să discutăm cum să punem capăt situației. A fost de acord. Am simțit că într-adevăr nu-i mai era teamă de mine. Foarte ușoară trecerea aceasta!

-Tot ce vreau este să nu-mi atașați o asemenea faimă. Am venit din margine de țară ca să învăț. Sunt un om pașnic, binevoitor și chiar generos. Și mai ales, îmi văd de treabă!

-Voi afirma că totul nu a fost decât o glumă!

-Vă mulțumesc!

-Și vă asigur că totul va fi dat foarte curând uitării!

-Vă mulțumesc! În legătură cu nota de la examen…

Nu am apucat să termin ce aveam de spus, căci m-a repezit:

-NOTA DE LA EXAMEN REFLECTĂ CUNOȘTINȚELE DUMNEAVOASTRĂ!

Toate persoanele care se aflau acolo și-au întors chipurile spre noi, spre capătul holului unde ne aflam. Doamna Goga și-a dat drumul la același ton agresiv, cu aceiași decibeli cu care se desfășurase în sala 12, cu o zi mai înainte.

Am privit-o în tăcere. Cum ar fi reacționat dacă i-aș fi repetat propriile ei cuvintele: MĂ MIR, PE LA CURSURI L-AM VĂZUT! 

Nota era justă – nu-i așa? – reflecta cunoștințele mele! Frumos ar fi fost să-mi spună: Sunteți nemulțumit de notă? Veniți în sala de examen, acum, și mai trageți două bilete!… I-aș fi spus, de ce două? Toate la rând…toată materia! Și toate textele de la seminarii și de la consultații! Trecem totul în revistă, absolut totul!

Dar, nu avea niciun interes să procedeze în felul acesta. Văzuse clar că eram pregătit serios. Nota mi-o amputase foarte greu, recurgând la o crasă incorectitudine, așa că în ruptul capului nu-mi mai oferea dumneaei nicio șansă. Riscul ar fi fost prea mare. Un profesor corect nu s-ar fi temut de o reexaminare. S-ar fi amuzat și chiar m-ar fi apreciat.

Am tot privi-o îndelung. Până nu mi-a mai suportat privirea.

-Cred că lucrurile sunt lămurite – îmi spune pentru a pune capăt situației. Aș vrea să stați de vorbă și cu Anca!

Nu prea aveam chef să stau de vorbă cu Anca Giurăscu. Nu mai era nimic de lămurit. Dar, nu am avut puterea să-i spun că nu mă interesa să discut cu doamna asistentă. În plus, era o ocazie să văd cum reacționează Fratele meu, care era foarte neliniștit. Umbla de colo, colo printre studenții care își așteptau rândul să intre la examen. Din când în când, îmi arunca o privire ca să vadă cât de mult întelegeam din ceea se întâmpla, cât de mult am descoperit din rolul pe care l-a avut el în crearea acestei situații.

Doamna Ecaterina Goga s-a dus, în sfârșit, la destinația la care intenționa să ajungă. A zăbovit puțin acolo și a revenit pentru a intra din nou în sala de examen. La puțin timp, a ieșit doamna Giurăscu. Foarte sigură pe ea – nu se temea deloc! – a venit drept spre mine și m-a întrebat revoltată:

-Ce s-a întâmplat?

Suna mai degrabă a: Ce mama naibii vrei? Prin vocea ei răzbătea un eutectic de dispreț și deranj.

-Nu s-a întâmplat nimic…cred că am lămurit lucrurile cu doamna Goga…și nu încape nicio îndoială că v-a pus în temă…dacă mai era nevoie…

Încerca să nege. Dumneaei, pasă-mi-te, nu înțelegea, nu știa nimic despre ce vorbeam eu.

-Și, în definitiv, ce vreți?

Nu i-am răspuns. Nu am emis niciun feed-back, niciun indiciu că vedeam direct și foarte clar în sufletul acestor persoane cu care aveam de a face. Nu ar fi făcut decât să-și schimbe și să-și perfecționeze metodele și modul de acționa.

A reintrat în sala de examen la fel cum a venit. Cu pas sigur și cu convingerea că platoșa care îi acoperea pieptul rămânea strălucitoare și impenetrabilă. Inima dumneaei putea să bată liniștită. Din afară, nu se vedea nimic și, deci, nu avea de ce să o apese conștiința.

Insist: niciuna din cele două doamne nu s-a temut de Fratele meu, a cărui prezență au remarcat-o și care, într-adevăr, nu avea ce să caute acolo!

Fratele meu s-a apropiat de mine și a început să-mi vorbească…Făcea un rol de creație! Spunea că aflase întâmplător că voi veni să stau de vorbă cu cele două doamne…și, uite, s-a gândit să fie alături de mine, să mă sprijine. Cauza mea era și a lui, în egală măsură! Era de-a dreptul indignat de ceea ce mi se întâmpla… Un adevărat prieten! Îmi cânta ARIA DUPLICITĂȚII! Versiunea care îmi era destinată mie!

Nu mi-a spus dacă a fost și el solicitat să fie martor, sau chiar să le apere pe cele două doamne de mine. El, bărbatul care, alfabetic, s-a aflat printre ultimii studenți examinați cu o zi mai înainte…

Sau poate, a dat asigurări că sunt un om pașnic, dar nu l-a crezut nimeni.

Oricum, nu a venit la Căminul studențesc glonț să mă anunțe despre lucrurile grave care se întâmplau…ca un Frate ce îmi era. Nici eu nu l-am întrebat nimic.

Omisiunile lui erau suficient de elocvente. Mă mă vindea de câte ori se ivea ocazia și mă lovea cumplit pe la spate. Mă demoniza tocmai pentru a-și justifica duplicitatea din comportamentul său față de mine. Eu eram un demon care merita să fie denunțat și expus în piața publică! Dovada a fost felul în care le-a fiert pe cele două doamne. A fost imaginația și meritul lui. 

Niciodată nu am mai stat de vorbă cu doamnele care ne-au predat LINGVISTICA ROMANICĂ.

Peste ani, o vedeam frecvent pe Anca Giurăscu pe strada Vergiliu (locuia la capătul dinspre strada Berzei). Era în drumul meu spre serviciu. De fiecare dată, mă opream la distanță ca să nu ne întâlnim. Mă temeam de o posibilă reacție neplăcută din partea ei. Adică, îmi era frică de frica ei. Poate exageram, dar a funcționat. Am avut liniște și eu și ea.

SPĂTARU

Spătaru a fost unul dintre primi-secretarii PC pe care i-a avut orașul Arad, prin anii 60 ai secolului trecut. Numele acesta nu este ardelenesc, deci, e de presupus că a venit din altă parte a României. A fost un conducător echilibrat, un om rațional și binevoitor. Nu a creat probleme.

Dar, i s-au creat lui probleme…personale. Avea doi fii. Ambii au fost colegi de liceu – în ani diferiți – cu sora mea.

Pe nepusă masă, profesorii liceului Moise Nicoară (denumirea oficială era: Liceul umărul Unu din Arad) se trezesc cu vizita tovarășului prim-secretar în cancelaria lor. Această vizită inopinată nu era una de curtoazie, ci mai degrabă urmărea un scop foarte concret: Spătaru venea în calitate de părinte. Un părinte foarte nemulțumit.

-De ce are fiul meu note atât de mari?(Era vorba despre mezin).

Profesorii, adunați toți în cancelarie, tăceau mâlc. Nici nu aveau ce să spună. O culpă imensă apăsa pe umerii lor. Dar, era o culpă din oficiu, o culpă protocolară. Nimeni nu îndrăznea să se derobeze de la ea. Toți și-o asumau cu voluptate, temeinic și conștiincios. Și silențios, adică fără murmur sau comentarii. Era ca o convenție asumată plenar și unanim. Lucruri care nu se discutau, pur și simplu se aplicau.

-Văd că nu-mi răspunde nimeni. Am răsfoit Catalogul clasei în care se află și fiul meu: am putut constata că are cele mai mari note dintre toți colegii săi. Cum este posibil așa ceva? De ce îi dați note atât de mari? Doar pentru faptul că e fiul unui prim secretar? Eu m-am străduit să fac numai lucruri bune pentru orașul acesta! Iar dumneavoastră cum îmi răspundeți, făcându-mi deservicii?

Încercarea domnului Spătaru (căci era un domn!) de a dialoga se izbea de un impenetrabil zid al tăcerii. Dialogul dumnealui tot monolog rămânea.

-Cu fiul meu cel mare mi-ați făcut-o! Zece pe linie! După absolvire, fiul meu s-a dus la Timișoara ca să intre la Politehnică. Și a căzut cu brio! M-ați indus în eroare! Și văd că acum lucrurile se repetă cu fiul meu cel mic. Sunteți pe cale să-mi faceți, din nou, același deserviciu. Dumneavoastră v-ați străduit să mă convingeți că fii mei ar fi niște genii! Când realitatea este cu totul alta!

Profesorii formau un grup …plouat oficial, foarte omogen! Privirea lor era îndreptată oarecum spre domnul Spătaru, dar, totuși, pe alături și focalizată pe infinit.

-Îmi permit să vă las în Catalog, în dreptul fiului meu, un bilețel cu numărul de telefon la care să mă sunați la orice oră din zi și din noapte, 24 de ore, ca să-mi spuneți doar atât: FIUL DUMNEAVOASTRĂ NU ÎNVAȚĂ! Fără alte detalii. Fără nume, fără să menționați vreo materie…Va fi suficient ca să iau măsurile de rigoare, în calitate de părinte, nu de prim-secretar. Deci, vă rog să-mi dați voie să fiu și eu părinte. În felul acesta veți fi și dumneavoastră profesori adevărați ai fiului meu! Este tot ce vă cer!

A vuit tot orașul. N-a fost nevoie să-l sune cineva dintre profesori, deoarece mezinul Spătaru venea cu lecțiile învățate conștiincios. Tatăl său îl „alerga” zdravăn. Îl supunea unui „jogging” al învățării, cum am spune în zilele noastre, care nu lăsa loc leneviei sau indolenței. Nici elevului și nici profesorilor.

Dar, câți oameni sus-puși, care să gândească la fel ca Spătaru, au mai putut exista.

Cunoscând cazul acesta, pot să afirm că am știut unde urma să ajungă Aspătărelu. Neînvățarea, lenevia mentală, întreținută și cultivată de profesori, prin faptul că, la examene, îi dădeau automat nota maximă, ba, uneori, și cu laude că e o persoană „inteligentă”, indiferent dacă știa sau nu știa, ducea, în mod sigur, spre…eșec. L-au exersat timp de cinci ani într-o crasă dezvățătură. L-au lipsit, în mod temeinic și sistematic, de acel… fior al examenului, un sentiment normal pe care îl are orice persoană pusă în fața unui prag de trecut. E un amestec de teamă și voluptate – ambele benefice, ambele creatoare – care mobilizează voința și resursele celui nevoit să învețe. Lipsa fiorului tocmai la „vârsta examenelor” are ca efect o anchilozare a gândirii și a învățării. Creează o dulce obezitate în resorturile caracterului persoanei respective. Un astfel de obez este o pacoste pentru cei din jur și o mare problemă pentru el însuși.

Vina cea mare o poartă Aspătărelu-tatăl. El și-a dorit un fiu genial, cu o singură notă pe linie. Cea maximă! Desigur, au partea lor de vină și profesorii și, în egală măsură, însuși Aspătărelu-fiul. El era dator să învețe. Măcar ca o minimă recunoștință față de eforturile făcute de tatăl său și de profesori pentru pregătirea sa. Dar, a preferat și chiar s-a complăcut în ingratitudine!

De aici provine și numele pe care i l-am ales și cu care e denumit în acest jurnal. Atât tatăl, cât și fiul merită din plin acest nume: ASPĂTĂRELU!

Nu e Spătaru și nici nu poate fi, deoarece acel Spătaru, care a fost o vreme primul cetățean al orașului Arad, a fost un om serios, corect, cu picioarele pe pământ și care știa să se respecte. Prin ploconirea lor protocolară, profesorii de la Liceul Moise Nicoară l-au redus pe fiul său cel mare la condiția de Spătărelu. Însă, de îndată ce și-a dat seama de această esperpentizare, înaltul funcționar de partid arădean a luat măsurile care se impuneau. Lucrurile trebuiau să revină la o realitate sănătoasă. A luat, din timp, măsuri ca fiul său cel mic să fie oprit din „drumul Cavalerului Vrăjit” și scutit de a fi botezat „Cavaler Ilustru”, incapabil de a se menține în șaua minimă a decenței și a bunului simț și neputincios în a se deplasa pe propriile sale picioare. 

Pe lângă forma de diminutiv (nu e nici măcar la degetul mic al vreunui Spătaru!), numele începe cu un A privativ: A-SPĂTĂRELU. Adică, nu are nimic comun cu Spătaru. Chiar contrastează, se situează în partea opusă a acestui nume, provenit dintr-o funcție de prestigiu și de mare încredere, cea de scutier al voievodului. De fapt, era un fel de Sanchillo mărunt, față de Sancho Panza al lui Don Quijote. Un Asanchillo!

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Până aici, deocamdată, fișele de roman. Le-am ales la întâmplare. Pot părea disparate.

Vor veni și altele în curând.

Anume nu am folosit termenii moderni pentru  unele fenomene descrise aici, deoarece, în vremea aceea, ele încă nu erau cunoscute. (Aveau să fie studiate și să primească denumiri după 1970).

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.