Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Războiul tuturor împotriva tuturor, din Siria, în care participă direct sau indirect: cele două mari puteri – SUA și Rusia -, Iran, Arabia Saudită, Turcia, Statul Islamic, Kurzii, o puzderie de forțe antiguvernamentale de diferite culori și, desigur, forțele guvernamentale ale lui  Bashar al Assad,  reunește și confruntă interese foarte diferite, năzuințe de hegemonie, năzuințe de libertate și independență, orgolii personale…

Și toți triturează Siria și populația ei, cultivând, cu războaie încrucișate,… LIPSA  SPERANȚEI…

Valentín Popescu ne arată  firele vizibile și mai puțin vizibile care unesc elementele acestui mozaic catastrofal.

 ÎN SIRIA, PACEA ESTE APROAPE IMPOSIBILĂ

 

Ultima încercare de a statornici o încetare  a focului în Siria a trezit o speranță foarte limitată că aceasta, într-adevăr, se va putea realiza, dar, mai ales, expectativa că va sfârși prin a fi încă un eșec diplomatic. Speranța vine din faptul că încetarea ostilităților au stabilit-o printr-un acord cele două mari puteri  implicate în acest război – SUA și Rusia –, iar, pesimismul se impune de la sine, deoarece esența conflictului nu s-a schimbat deloc.

  10 sept.: atacul forței aeriene siriene în Idlib

Războiul încrucișat continuă, la fel ca alianțele schimbătoare și dușmăniile eterne, care au caracterizat  devenirea politică din Orientul Apropiat, de milenii încoace.  Relativ nouă este ura viscerală a Iranului  împotriva Israelului, acutizată de când, la Teheran, a venit la putere  teocrația ayatollah-ilor.

Din motive geografice și politice, Teheranul nu îndrăznește să atace direct Statul evreu, delegându-i Hamas-ului libanez această misiune. Siria lui Assad este esențială ca teritoriu, deoarece, pe aici, trec căile de aprovizionare militară și economică pentru Hamas.

Iranul – principalul bastion al șiismului – este, de asemenea, un dușman înverșunat al Arabiei Saudite, atât din motive religioase, cât și datorită ambițiilor hegemonice pe care le nutrește de a domina în Orientul Mijlociu. Aceasta explică faptul că Riadul s-a lansat, la rândul lui, să intervină politic și economic în Siria, sprijinind  și promovând opoziția,  mergând până la a susține războiul civil împotriva lui Assad.

 Bashar Al-Assad, presidente de Siria/ Bashar Al-Assad, președintele Siriei

Intervenția saudită s-a dovedit a fi un eșec, deoarece insurgenții, în loc să lupte toți împotriva Damascului, au pus pe primul loc rivalitățile personale și s-au măcinat între ei. Insurgenții au avut din abundență arme, bani și… incompetență. A fost o pepinieră ideală : dintre ei  a apărut un grup dominant care a știut foarte bine ce a vrut, a contractat mercenari foarte bine antrenați și a dezvoltat o structură politică de dimensiuni statale. Și astfel, a apărut Statul Islamic (SI).

Proiectul global al SI  l-a determinat, în mod obligatoriu, să crească în vecinul Irak, unde exista un vid de putere politică, un potențial de militari calificați (ofițerii armatelor lui Saddam Hussain, care șomau, deoarece așa a hotărât SUA) și o imensă bogăție în zăcămintele petrolifere, slab păzite.

 Un grup de militanți ai SI cu armele îndreptate spre un grup de soldați irakieni îmbrăcați civil, deținuți după cucerirea unei baze militare în Tikrit, Irak.

Posibilitatea ca o bandă de fanatici să pună mâna pe un stat-cheie din Orientul Mijlociu a determinat Occidentul să intervină în acest conflict. Washingtonul a făcut-o în felului lui specific : nu a trimis infanteria. Lupta directă a lăsat-o în seama aliaților lui – în primul rând, a kurzilor – pe care îi antrenează și subvenționează. Atuul kurd occidental a atras o intervenție militară turcă mai mult decât discutabilă, deoarece, până acum, s-a străduit  mult mai mult să reducă  forțele kurde, decât  să distrugă armatele Statului Islamic. Pentru Erdogan, creșterea militară kurdă este alarmantă, deoarece poate să ducă la independența acestei etnii, care reprezintă 10% din populația totală a Turciei.

Pe termen lung, politica americană s-a dovedit a fi eficientă (SI a pierdut mai mult de un sfert din territoriile ocupate și aproape jumătate din sursele lui petroliere de finanțare), dar nu decisivă. În Siria, războiul civil continuă, iar balanța se înclină în favoarea lui Assad, ceea ce a determinat Moscova să intervină. În primul rând, ca să-și  apere prezența militară în Siria. În al doilea rând, ca să-și reia ascensiunea pe scena internațională. O ascensiune care poate deveni un factor stabilizator, și, prin urmare, are acordul tacit al SUA, atâta timp cât nu intervine cu trupe terestre.

John Kerry , secretarul de stat american și Sergei Lavrov  ministrul rus de externe, susținând o conferință de presă după ce s-a anunțat un acord istoric privitor la încetarea conflictului de 5 ani din Siria. Geneva, 10 sept. 2016.

Faptul că Moscova își sporește prezența militară în Orientul Mijlociu, datorită războiului sirian – operează deja pornind de la baze siriene și iraniene – incomodează, dar nu neliniștește Washingtonul, care este conștient că oricine se amestecă prea tare în Orientul Mijlociu, o sfârșește rău.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.