Nous n’osons plus chanter les roses»

Ἐγὼ φοβούμενος τὰ τετριμμένα
πολλοὺς μου λόγους ἀποσιωπῶ.
Ἐν τῇ καρδίᾳ μου εἶναι γραμμένα
πολλὰ ποιήματα· καὶ τὰ θαμμένα
ἐκεῖνα ἄσματά μου ἀγαπῶ.

Ὦ πρώτη, ἁγνή, μόνη ἐλευθερία
τῆς ἥβης πρὸς τὴν ἡδον(ὴν ροπή)!
Ὦ μέθη τῶν αἰσθήσεων γλυκεῖα!
Τὰς θείας σας μορφὰς κοινο(τοπία)
φοβοῦμαι μὴ ὑβρίσῃ ποταπή.
…………………..
[ Aprilie, 1892]

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Temându-mă cuvintele să nu-mi fie-njosite
tac, nu le mai spun, nu mai vorbesc.
Și port în mine multe. Și-n inimă-mi sunt scrise, părăsite,
poeme multe; și acele cântece ale mele, ne-mplinite,
ce-ngropate sunt, o, cât le iubesc.

O, primă, nevinovată, neasemuită libertate
a efebiei de a căuta plăcerea!
O, beție dulce a simțurilor ne-nfrânate!
Mă tem, că de-ale voastre divine forme, neîntinate,
Vor râde cei vulgari, cei mediocri, întinându-le vederea.
…………………..

Gladiator murind/Gladiateur mourant, Pierre Julien, 1779, Luvru

Un Kavafis de numai 29 de ani, în mână cu volumul de Poezii/Poésies al lui Sully Prudhomme. Urmându-şi vocaţia de sholiast… al autorilor pe care-i citeşte, dar şi al propriei vieţi. «Nous n’osons plus chanter les roses» este un poem-sholie scris pe marginea altui poem pe care trebuie că l-a citit de zeci de ori:

Primăvară uitată
de Sully Prudhomme

Frumoasa primăvară ce-abia se naște
De-abea o guști și se sfârșește iar;
Popoarele ce vor veni nu-i vor cunoaște,
Nu de la noi, farmecu-i rar.

De trandafiri ne temem a vorbi și nu mai îndrăznim:
Când îi cântăm, ceilalţi râd de noi nestingherit;
De cultul celor mai încântătoare lucruri ne păzim
e-atât de vechi, c-a și pierit.

Primii iubiți din lume
Maiul, fără întoarcere, l-au celebrat, înfloritor,
Iar ultimii trebuie să tacă, căci n-au nimic a spune,
Ei sunt mai noi ca propriul lor amor.

Nimic din anotimpu’ acest atâta de fragil
Nu va rămâne-n ale noastre versuri,
Dar galbenii salcâmi ai lui Virgil
Înmiresmat-au, cândva, cu al lor parfum, tot universul.

Ah! frustrați de cei ce înaintea noastră au trăit, demult,
Simțim regretul plin de gelozie, mut,
Că ei au fost odat’ ce suntem noi acum, și mult
Ne doare că inimile noastre, înaintea noastră le-au avut.

Sully Prudhomme

Printemps oublié

Ce beau printemps qui vient de naître,
À peine goûté va finir ;
Nul de nous n’en fera connaître
La grâce aux peuples à venir.

Nous n’osons plus parler des roses :
Quand nous les chantons, on en rit ;
Car des plus adorables choses
Le culte est si vieux qu’il périt.

Les premiers amants de la terre
Ont célébré Mai sans retour,
Et les derniers doivent se taire,
Plus nouveaux que leur propre amour.

Rien de cette saison fragile
Ne sera sauvé dans nos vers,
Et les cytises de Virgile
Ont embaumé tout l’univers.

Ah ! frustrés par les anciens hommes,
Nous sentons le regret jaloux
Qu’ils aient été ce que nous sommes,
Qu’ils aient eu nos cœurs avant nous.
Sully Prudhomme

Poemul lui Prudhomme… teama de a te comunica… În minte îi rămâne tânărului Kavafis un vers: De trandafiri ne temem a vorbi și nu mai îndrăznim (Nous n’osons plus parler des roses)… pe care-l schimbă puţin: Nu mai îndrăznim să cântăm trandafirii… Să-i cântăm şi nu doar să vorbim despre ei.

Trandafirul sau roza, simbolul tinereții în floare, extatice, al frumuseții noastre desăvârșite, fragede, irepetabile…

Care nu poate fi decât cântată…

Poate că… τὰ θαμμένα ἐκεῖνα ἄσματά μου ἀγαπῶ este o trimitere la ᾎσμα ἆσμάτων, Cântarea Cântărilor… poemul care celebrează tinerețea, frumusețea și iubirea desăvârșite. Vremea unică a efebiei care nu se mai întoarce niciodată… Vremea inițierii: ήβη, efebia.

Trandafirul sau roza care simbolizează, deopotrivă, inițierea… Mystul…

Kavafis acesta, de 29 de ani, necomunicatul (ἀποσιωπῶ, a trece sub tăcere, a păstra tăcerea asupra… tăcerea mystului!), se cunoaște pe sine, deja, foarte bine. Știe că opera sa interioară o întrece cu mult pe cea scrisă. O operă interioară alcătuită din cuvinte, poeme, cântări… inefabile, negrăite… sacre pentru el. Din însuşi trupul, mintea, sufletul şi spiritul său pe care, comunicându-le, le-ar pângări.

Căci, ce altceva vor să spună cuvinte ca: κοινοτοπία: locuri/lucruri comune, platitudine, banalitate, mediocritate, clișee, stereotipuri, șabloane… ?

Sau: τετριμμένος, înțeles etimologicamente, ca lucru uzat, folosit până la refuz/abuz… la care se adaugă sensurile din neogreacă; banal, comun, plat, prozaic, obișnuit ? Sau ποταπός: abject, infam, josnic, o nulitate, un om/un lucru de nimic, scursură, vulgar, sordid, dezgustător, meschin, mizer ?

Sau chiar acest ὑβρίζω, pe care eu îl citesc ca-n elină: a comite un hybris/ὕβρις, a fi insolent, trufaș, violent la adresa cuiva, a râde de lucrurile sacre, a insulta, a ultragia, a răni sentimente?

Mi-am permis, de vreme ce poemul este aproape hermetic, și face parte din seria celor nelucrate și oprite de la publicare, să fac o traducere ușor explicativă, în spiritul poemului lui Prudhomme.

Iată și alte două traduceri:

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Pour moi, par crainte des banalités,
je tais beaucoup de mes paroles.
Dans mon cœur sont écrits
nombre de poèmes et j’aime aussi
ces chants cachés.
Ô première, pure et unique liberté
de l’adolescence, penchant pour le plaisir !
Ô douce ivresse des sens !
Je redoute qu’une vile banalité ne vienne insulter vos figures divines.
Traducere: Sophie Coavoux

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Por temor a lo manido
muchas cosas me callo.
En mi corazon hay escritos
muchos poemas y esas canciones
mias enterradas son las que amo.

jOh primera, pura, unica libertad
de la juventud entregada al placer! / predată
jOh dulce embriaguez de los sentidos!
Temo que una vulgaridad cualquiera
ofenda tus formas divinas.
Traducere: Pedro Badenas de la Peña

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.